Degringolada presei: de ce nu mai avem ziare serioase


În 2017, piaţa de media revine pentru prima oară din 2008 la peste 400 de milioane de euro cheltuieli de publicitate. Sună ca o veste foarte bună, dar banii nu s-au întors acolo de unde au plecat, la marile cotidiene de la începutul anilor 2000. Şi nici măcar la site-urile care le moştenesc numele. Un istoric al ultimilor zece ani de media lămureşte de ce.

Criza în general şi criza media globală

Începând din 2007-2008, de la criza economică mondială, a devenit destul de clar că media zisă clasică sau tradiţională, are şi ea dificultăţi în ciuda, sau mai precis „şi din cauza” apariţiei unor tehnologii care fac posibil un consum de media mai spectaculos şi abundent ca niciodată. Grosso modo, media globală parcursese o epocă de aur în care era alimentată mai ales de veniturile din publicitate, şi în măsură din ce în ce mai mică de cititori nemijlocit, prin banii cheltuiţi pe abonamente sau ediţii separate. Problema e că în criză, primele bugete care se taie sunt cele de marketing, care în contabilitatea media se traduc prin venituri din publicitate. Aşa că media a fost mai afectată.

În paralel, tirajele de hârtie vândute s-au micşorat şi ele, ceea ce a dus la ideea online-ului în chip de colac de salvare. N-a fost decât în parte aşa, fiindcă banii cheltuiţi pe reclamă în presa scrisă nu s-au dus decât parţial după cititori, pe Internet, iar ideile de tip paywall (abonament), care asigură venituri direct de la utilizatori, nu au funcţionat nici ele decât în anumite cazuri.

Criza media globală şi criza media românească

Să ne reamintim peisajul media românesc de acum 10 ani: o piaţă foarte dinamică, alimentată de investiţii de ordinul sutelor de milioane. Principalii implicaţi: Patriciu şi Vîntu, care, alături de deja influentele grupuri Ringier, PRO/Sârbu şi Intact/Antena/Voiculescu, au conturat o piaţă împărţită în cinci mari poli. Jucători ca Realitatea – Caţavencu sunt astăzi istorie şi supravieţuiesc doar prin unele din fostele lor branduri componente, gen Realitatea, ajunsă la remorca nu se ştie exact cui, după o încercare de preluare ostilă de către Sebastian Ghiţă şi proprietari mai mult sau mai puţin scriptici ca Elan Schwartzenberg, azi în urmărire generală, sau Maricel Păcuraru. Dar în 2007, Realitatea lui Vîntu nu se compromisese încă printr-o poziţionare politică clară (apărută de-abia la prezidenţialele din 2009) şi avea alături un ziar în creştere, „Cotidianul”, o „Academia Caţavencu” încă influentă şi intactă ca echipă. Plus o televiziune, un săptămânal şi un cotidian economic (Money Channel, „Money Express” şi „Business Standard”), reviste de nişă gen „tabu” sau „Superbebe”, un radio care a creat o bază de fani restrânsă dar fidelă („Guerrilla”) şi multe altele.

Evoluția bugetelor de publicitate între 2008 și 2017

Şi la Adevărul Holding lucrurile stăteau asemănător, iar grupurile media (relativ) vechi împânzeau şi ele peisajul cu branduri noi. Antena 3 şi Happy Channel (sub numele de Euforia Lifestyle TV) au apărut în 2005-2006; Sport.ro (ex-TV Sport) era achiziţionat de PRO TV SA în 2006 şi aşa mai departe.

Cu un an înaintea crizei, îngrijorările comentatorilor media se legau mai degrabă de adevăraţii proprietari ai mijloacelor de informare (legea care i-a obligat pe Vîntu şi Voiculescu să-şi asume grupurile media a apărut tot în acei ani) şi de concentrarea aceleiaşi proprietăţi media în mâinile câtorva „moguli”, care ar fi putut – şi au şi făcut-o ulterior – influenţa opinia publică într-un mod sau altul. Problema e că, după anul de vârf 2008, cheltuielile totale cu publicitatea au făcut, brusc, implozie, de la un total de 540 de milioane, la 345 de milioane în 2008, conform estimărilor Initiative Media. Cu alte cuvinte, piaţa de media s-a diminuat brusc cu 35%, dacă luăm în considerare veniturile din publicitate. Dar şi în materie de tiraje vândute, 2008 fusese un an de asemenea excepţional, în care „Libertatea”, tabloidul lider de piaţă, ajungea să vândă peste 300 de mii de exemplare pe zi prin martie a aceluiaşi an. Tirajele au început să facă şi ele implozie cu cifre de ordinul zecilor de procente la scurt timp.

Comparativ, pieţele occidentale, mult mai aşezate, înregistrau pierderi cu o singură cifră procentuală şi la tiraje, şi la publicitate.

Cu alte cuvinte, criza a prins media românească într-o perioadă euforică. Investiţiile, numărul de branduri şi tirajele creşteau constant, dar exact în momentul de vârf veniturile au început să dispară.

Azi, aceeaşi „Libertatea” vinde cam 45 de mii de exemplare pe zi, iar toată piaţa cotidienelor mai include doar şase titluri omologate ca atare de apartenenţa la Biroul Român de Audit al Tirajelor. Tiraj total vândut: 154.215, o jumătate din recordul pe care îl stabilea „Libertatea” de una singură în martie 2008. Prin 2008-2009, cotidienele naţionale prezente în BRAT, care cheltuiau prin urmare bani pentru audituri şi aveau ambiţii de business majore, erau în jur de 10-13 şi depăşeau bine, ca tiraj total, un milion de exemplare.

Însă „Libertatea” este un titlu care poate fi luat în discuţie doar din punctul de vedere al volumului de vânzări. Tabloidele nu sunt relevante pentru interesul public sau în sensul funcţie de „câine de pază” al presei. Tot faţă de 2008, vechile ziare generaliste/politice/de calitate au ajuns de nerecunoscut din punctul de vedere al tirajului vândut. Dacă în anii buni distribuiau între 70.000 şi peste 100.000 pe zi, azi „Adevărul” sau „Evenimentul zilei” vând tiraje gen 7.600 sau 10.500 de exemplare. Iar la degringolada de vânzări se adaugă pierderile catastrofale de reputaţie, cu excepţii ca acelaşi “Adevărul”, nelegat în momentul de faţă de scandaluri politice. În cazuri ca „Evenimentul zilei”, poziţionarea politică alături de fosta tabără a preşedintelui Băsescu a fost până prin 2012 subiect de polemici. În acest context însă, virajul către PSD al aceluiaşi titlu a fost mult mai clar.

Iluzia online-ului

În momentul de faţă, vechea presă scrisă, dar şi nativi ai online-ului ca HotNews.ro, performează mult mai bine din punctul de vedere al publicului de Internet. Acelaşi „Adevărul” e în top, în versiunea .ro, cu în jur de 350 de mii de vizitatori unici pe zi. Ca peste tot însă, veniturile nu s-au mutat integral pe online, după cititori. Şi nu e vorba numai de faptul că site-ul “„Adevărul” e gratuit, în timp ce versiunea de hârtie mai costă 1,99 lei. Dacă e să dăm crezare estimărilor Initiative Media, 2017 este un an de creştere pentru presă, prin aceleaşi cheltuieli de publicitate, care vor depăşi 400 (403) de milioane de euro pentru prima dată din 2008 încoace. Pe online se vor cheltui, în 2017, 74 de milioane de euro, comparabil cu cele 82 de milioane care erau investiţi în reclamă în presa scrisă în acelaşi an 2008, în timp ce printul din 2017 rămâne cu numai 13 milioane de euro.

Problema e că azi cheltuielile de publicitate se duc în cu totul altă parte decât acum 10 ani, mai precis în aşa numita reclamă programatică, pusă la dispoziţie de jucători globali ca Google şi Facebook. In Media Fact Book, raportul din care extragem estimările Initiative Media, problema e văzută în culori roz, pentru uzul clienţilor din publicitate: creştere de 80% a bugetului „programatic” în 2017 faţă de 2016 (Google şi Facebook mai ales), cu scădere de 5% la categoria „local display”. Adică denumirea seacă pentru site-urile locale, care, pe alocuri, se mai fac ceea ce se numeşte presă relevantă, neutră, în sprijinul interesului public.

Pentru aşa-numiţii advertiseri, Google şi Facebook sunt vehicule de reclamă foarte rentabile. Pentru ceea ce a mai rămas din media independentă, sunt coloşi mai mult decât ameninţători.

Criza de resurse umane

Euforia media de acum 10 ani a însemnat şi ceea ce în termeni economici se numeşte un climat de hipercompetiţie, adică o piaţă supraaglomerată, în care libera concurenţă nu aduce creşterea calităţii produselor, ci pauperizarea fabricanţilor. Prin apariţia unui mare număr de branduri noi în perioada 2005-2008, investiţiile marilor grupuri de media au creat şi o criză de resurse umane. În linii mari, aceiaşi ziarişti experimentaţi s-au împărţit între mai multe outlet-uri media, iar resursele umane au fost întărite doar cantitativ prin cooptarea unui mare număr de nou-veniţi, lăsaţi în mare parte la vatră după criză.

În unele cazuri, mutările au fost în grup şi s-au petrecut într-un mod care ţine de patologia resurselor umane. În 2006, Money Channel a lui Sorin Ovidiu Vîntu intra în emisie cu un mare număr de jurnalişti de business foşti în redacţia „Capital”, cea mai solidă gazetă economică a anilor ‘90. Profesionişti de print respectaţi, jurnaliştii respectivi nu au beneficiat de un aport suficient de expertiză şi resurse TV. Mai pe româneşte, au fost aruncaţi în studiouri ca în apă şi puşi să prezinte emisiuni aşa cum s-a descurcat fiecare, fără traininguri TV şi machiaj. Rezultatul n-a fost tocmai un succes răsunător.

Autodecredibilizarea media

Jumătatea anilor 2000 a însemnat şi apariţia unor acuzaţii mai mult sau mai puţin dovedite de şantaj. Cazurile „Gazeta de Cluj” şi Sorin Roşca Stănescu – „Ziua” sunt de notorietate. În primul, conducerea ziarului a ajuns în arest preventiv acuzată de extorcarea unor bani de la afacerişti din Cluj. În al doilea, Sorin Roşca Stănescu a fost acuzat de ameninţări chiar de preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu. Peste câţiva ani, acelaşi Roşca Stănescu avea să fie în centrul altui scandal de şantaj. O serie de transcrieri ale unor discuţii dintre Roşca Stănescu, Bogdan Chirieac şi şeful de la vremea respectivă al Agenţiei Naţionale de Integritate, Cătălin Macovei, au fost interpretate atunci tot ca presiuni nepermise în vederea obţinerii unor informaţii.

Cazurile au fost relatate pe larg de alte instituţii media. Dacă arestul, acuzaţiile unui preşedinte sau transcrierile unor înregistrări sunt motive solide pentru publicarea unui material, ziarele au început să se decredibilizeze reciproc şi pornind de la interpretări, în articole de opinie. După 2008 mai ales, când presa a început să se alinieze politic în ecuaţia moguli versus Băsescu, paginile de comentarii ale diferitelor gazete s-au umplut de acuzaţii mai mult sau mai puţin fondate pe care şi le aduceau oameni care în alte vremuri lucraseră ani de zile în acelaşi birou, în alte redacţii. Notorie e cearta dintre “tonomate” – mai ales jurnaliştii afiliaţi Antenei 3 – şi „deontologi” – comentatorii din presa favorabilă preşedintelui Băsescu.

Mai puţin dispus să reaşeze nuanţele acolo unde comentatorii vituperanţi le anulaseră, publicul a tras o concluzie globală despre credibilitatea şi calitatea presei, conformă cel mult cu propriile preferinţe politice. Asta, în condiţiile în care scandalurile respective s-au propagat tocmai în presa zisă de calitate sau serioasă, cea care are nevoie în mult mai mare măsură decât cea populară de reputaţie.

Dar, în paralel cu criza jurnaliştilor, a mai apărut şi o alta, a patronilor. Atunci când nu s-au desfiinţat, fostele asseturi media ale mogulilor sau marilor grupuri de presă au ajuns să fie controlate de personaje de rang secund şi CV de intermediari, de la Cozmin Guşă la Adrian Thiess şi Dan Andronic. Dacă mogulii puteau fi acuzaţi de jocuri oculte în defavoarea anumitor forţe politice, ei se situau, cel puţin, în afara sau la limita spectrului politic. Apariţia unor consultanţi politici şi foşti politicieni la butoanele instituţiilor media a însemnat o aşezare a acestora chiar la remorca politicului, fără interese divergente şi forţă financiară care să le asigure supravieţuirea în afara stipendiilor politice.

Peisaj post-atomic

În 2017, vechile ziare de tiraj supravieţuiesc cu cifre mari cel mult pe Internet. Multe dintre ele au devenit oficine de propagandă, dar au sfârşit prin a-şi pierde chiar şi acest rol, în detrimentul televiziunilor zise „de ştiri” şi, mai nou, al site-urilor petardă cu diferite poziţionări, de la Luju.ro la Comisarul.ro. Din cele 403 milioane încasări din publicitate prognozate de Initiative Media, cam două treimi (264 de milioane) se duc către televiziuni, dar asta înseamnă în majoritate PRO TV, Antena 1 şi Kanal D, adică televiziune comercial-tabloidă, cu puţine excepţii, gen „România, te iubesc”, în grilă.

Dacă vorbim de media relevantă, nici publicul, nici clienţii de publicitate nu mai finanţează o presă care la rândul ei nu le mai satisface aşteptările, nici cantitativ, nici calitativ. La capitolul branduri nou-apărute, ştirile îmbucurătoare se referă mai ales la nişe, de la Casa Jurnalistului la “Historia”. Promiţător din punctul de vedere al conţinutului, dar insuficient pentru reconstituirea rolului de “a patra putere”, cenzor (în sensul bun) al celorlalte puteri din stat, al mass media. Cel căruia îi revine acest rol, dar numai cu eforturi considerabile, e chiar publicul, în măsura în care îşi doreşte să dobândească aptitudini de aşa-numită media literacy.

Segmentarea gunoiului

Dezbaterea publică pe marginea presei din România se concentrează pe scandalurile care apar în media politizată, de la televiziunile de propagandă la (ceea ce a mai rămas din) cotidienele mari de altădată.

Dacă ne uităm în cifre însă, vedem că Antena 1, PRO TV şi Kanal D au de aproape trei ori mai mulţi telespectatori decât Antena 3, RTV, B1, Digi 24 şi Realitatea TV la un loc, iar “Click!” şi „Libertatea” vând de aproape patru ori mai multe ziare decât “România liberă”, “Evenimentul zilei”, “Adevărul” şi “Jurnalul naţional”. De fapt, publicul extins de media din România poate fi considerat electorat şi influenţabil politic prin altceva decât mijloacele de informare asociate îndeobşte cu propaganda. La prima vedere, pare că “Libertatea” sau Kanal D nu se ocupă de aşa ceva. Dar conţinutul de tip tabloid nu se găseşte numai în tabloide. De aceea, o analiză referitoare la prezenţa acestui tip de conţinut în diferite branduri şi segmente de grilă spune multe despre ceea ce s-ar putea numi în anii următori propagandă.

Fostele ziare de referinţă

Multe dintre ele subordonate politic şi orientate către online chiar şi atunci când mai au ediţie tipărită, fostele quality-uri se văd cu ochiul liber ca o amestecătură de materiale serioase şi aiureli tabloide. Impresia este accentuată de aşa-numitele cross-uri, trimiterile către publicaţii din acelaşi grup sau partenere, din josul home page-urilor. Pe Adevarul.ro, găseşti ceva mai jos de editorialele lui Andrei Pleşu informaţii provenite de pe Click.ro despre logodnicul mort al mamei unei domnişoare pe nume Anca Serea, de exemplu. Dacă nu ştiţi cine e, aşa ceva se întâmplă pe toate site-urile mari de informaţie; am ales „Adevărul” fiindcă este, probabil, cea mai relevantă publicaţie mare de pe piaţă, la ora actuală.

Alunecarea către tabloid reprezintă şi o tentativă de adaptare a sumarului la noul mediu online. E drept, publicul de online vrea mai puţin politic şi mai mult entertainment (orice-ar însemna asta), dar reţetele internaţionale gen Mic.com sau Vox.com arată că asta nu înseamnă neapărat tabloidizare.

Televiziunile fake news

Cu excepţia Digi24 şi, curios, a jurnalelor Antenei 3 într-o anumită măsură, ştirile livrate de posturile tv sunt din ce în ce mai puţine, neconvingătoare şi prost montate. Dar problema nu e în jurnale. Ceea ce contează sunt segmentele de talk-show din prime-time, unde analiştii-vedetă îşi debitează discursurile sectare. Aici se vede şi un anumit gen de tabloidizare a politicului. Afilierea partizană se asortează cu un discurs simplist şi violent, inaugurat de Antena 3 la „Sinteza zilei”, care în versiunea de început era o Commedia dell’Arte foarte bine repartizată pe personaje: Gâdea-ascultătorul, Stan-clovnul, Cristoiu-sapienţialul, Paler-titanul. Mai nou, campioana acestui gen de abordare e România TV, care mixează ca un DJ schizofrenic spaţiile largi acordate politicienilor prieteni cu cele în care analiştii acreditează cunoscutele conspiraţii sorosişte, plus segmente lungi cu ethos otevist, în care înmormântările se împletesc cu supranaturalul, diferite arome de violenţă şi alte conţinuturi deocamdată apolitice. Dar care vâră telespectatoru-n trepidaţie, pregătindu-l, cu intenţie sau fără, pentru indignarea care te duce la vot, cristalizată în segmentele politice.

Pe grila CNA, cele mai amendabile şi amendate posturi de acest tip sunt, aşa cum se vede şi cu ochiul liber, Antena 3 şi România TV. Dar asta nu înseamnă că simptomele acestui gen de tabloidizare a politicului nu se întind până în prime-time-ul imaculatului Digi24, de exemplu.

Marile show-uri, late night-ul şi access-ul

Odată cu apariţia la noi a formatelor de prime-time gen „Românii au talent”, ne-am adus aminte de faptul că divertismentul TV nu e în mod obligatoriu ieftin, tabloid, suprasexualizat sau scabros, chiar dacă nu e o afacere pentru intelectuali. Dar emisiunile de după-amiază şi cele de după ora 23.00 deveniseră din ce în ce mai mult aşa. Trendul a fost dat de “Accesul direct” al Antenei 1, care a dus la repoziţionarea lui Măruţă, pe PRO TV (unde simptomatică e schimbarea de nume din 2013, din “Happy Hour” în “La Măruţă”, care mai conţinea prea puţine lucruri happy). În late night, acest gen de format monden s-a impus mai degrabă pe Kanal D, prin ceea ce se numea la vremea respectivă „Cancan TV” şi a devenit ulterior „Wowbiz”. Emisiunile de acest tip au mai multe caracteristici comune: colportează, de regulă, pseudo-vedete şi aşa-numitele asistente. Cei cărora nu le e clar cu ce se ocupă, exact, acestea le pot găsi în dosare de proxenetism, la Parchet. Ingredientul principal al acestui gen de program e, pe lângă scandalul obligatoriu, un anumit gen de umilire cu accente misogine a frumoaselor prezentate, pe de altă parte, ca dezirabile. Din acest punct de vedere, Capatos a depăşit “Wowbiz”. La Kanal D, lucrurile se fac comparativ cu măsură, probabil urmând indicaţiile directorului de conţinut, Fatih Salis, care vine dintr-o ţară mai conservatoare cu valorile familiale şi decenţa, Turcia.

Interesant e însă că trendul pare să se inverseze în ultimii ani, când access-ul, adică intervalul dinaintea ştirilor de la ora 19.00, a început să fie ocupat de emisiuni-concurs (“Ce spun românii”, la PRO TV) sau show-uri tabloide care, cel puţin, au alt obiect decât viaţa personală (“Bravo, ai stil”, la Kanal D). Cu alte cuvinte, publicul vrea şi altceva decât gunoi, dacă i se oferă. Chiar dacă asta înseamnă doar entertainment relativ mai civilizat.

Show-urile ieftine pe televiziuni mari

Dacă PRO TV-ul lui Adrian Sârbu, în primul rând, dar şi Antena 1, au meritul de a fi sincronizat piaţa TV românească cu mari formate globale ca “Vocea României” sau “X Factor”, o bună parte din producţiile care intră în ultimii ani pe post sunt formate ieftine, de amploare mai mică, mai potrivite pentru posturile fără mari ambiţii din pieţe dezvoltate, de unde au şi fost importate. Multe dintre aceste emisiuni funcţionează mulţumitor şi aduc beneficii televiziunilor care ţin inevitabil ochii şi pe costuri. Dacă comparăm încărcătura aspiraţională a marilor talent show-uri cu ceea ce se întâmplă în „Splash! Vedete la apă” sau „Ferma vedetelor”, ca să nu mai vorbim de rateuri ca „Lecţii de viaţă”, vedem că impactul în mentalităţi e foarte diferit.

Site-urile cu enormităţi

Apariţia unui nou val de site-uri pline de enormităţi, de la Expunere.com la Activenews.ro, se vede cu ochiul liber pe Facebook şi nu numai. Am scris deja despre faptul că astfel de site-uri depăşesc uneori o jumătate de milion de vizitatori unici pe săptămână. Pe lângă acuzaţiile de propagandă, mai ales rusească, pe filieră pseudo-creştin-ortodoxă, merită pomenit faptul că aceste publicaţii distribuie de regulă denaturări grosiere sau invenţii pure şi simple, pescuite din surse obscure. Dacă tabloidele pe stil vechi se ocupă mai degrabă de (pseudo-)celebrităţi, pe site-urile de tip nou poveşti cu trimitere (geo-)politică sau spiritualistă. E drept, aceasta din urmă înseamnă Arsenie Boca şi leacuri miraculoase anti-cancer. Dar, oarecum, site-urile de acest tip reinventează o tematică de ani ‘90, când publicaţii ca “Infractorul”, “Dracula” sau “Revista fenomenelor paranormale” făceau ceva surprinzător de apropiat. Astăzi, toate bramburelile creştinopate capătă conotaţii ideologice/partizane, sub atenta oblăduire a Coaliţiei pentru Familie. Cel puţin parţial.

Schiţa de clasificare a conţinuturilor tabloide de mai sus e, pentru moment, puţin nedumeritoare dacă o vedem în cheia comunicării politice şi a intenţiilor propagandistice. Acest text reprezintă însă o revizuire a unui articol pe care l-am publicat acum un an şi jumătate şi foarte interesant este modul cum s-au schimbat lucrurile. Acolo unde astăzi vorbim de fake news de sorginte trumpiană, scriam despre ficţionalizarea adevărului şi simulacre baudrillardiene – concepte fără încărcătură de intenţionalitate propagandistică, iar site-urile cu enormităţi păreau mult mai puţin legate de tendinţe şi mişcări ideologice de amploare, precum Coaliţia pentru Familie. Încet, lucrurile se precizează şi în relativ neglijata, dar masiva zonă tabloidă a presei. Fie şi numai pentru că presa serioasă, nepartizană, a devenit propria-şi fantomă. În viitor, bătăliile pentru influenţarea deciziei de vot şi în general a opiniei publice se vor da acolo unde intuiţia unor făcători de conţinut lipsiţi de scrupule se va întâlni cu inventivitatea “vrăjitorească” (în sensul deja citatului Baudrillard) a unor spin doctori pe stil nou.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

nine − 8 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te