Despotismul, dorința secretă a sufletului mulțimii


Într-o celebră scriere intitulată Cele două corpuri ale regelui, istoricul Ernst Kantorowicz operează distincţia dintre trupul fizic al omului care deţine puterea şi corpul etern al comunității pe care o încarnează. ,,Le roi est mort, vive le roi! ” reprezintă recunoașterea perenității trupului și a sufletului mulțimii. Dacă în antichitate și în epoca medievală principiul clasic de legitimare a puterii publice era cel ereditar-monarhic, modernitatea aduce în prim plan principiul electiv-democratic. Punctul lor de intersecţie a fost Revoluţia franceză din 1789. Aceasta a desacralizat imaginea regelui și i-a distrus reprezentarea de emisar al divinității pe pământ creată de creştinism. Revoluția franceză a lichidat societatea tradiţională dar a deschis calea “erei mulţimilor”. Inventarea sărbătorilor revoluţiei şi a cultul eroilor ei s-a numărat printre consecințele sale, creînd astfel ceea ce Kantorowicz numea o “religie civică”.

Anunțând “era mulţimilor”, jurnalistul Gustave le Bon a dedus ,,tendința către despotism” a modernității observând mișcările contestatare din corporațiile industriale. “Conducătorii tind actualmente să înlocuiască progresiv Puterile publice pe măsură ce acestea din urmă se lasă contestate şi slăbite, a scris el în 1895. Datorită tiraniei lor, aceşti noi stăpâni obţin o docilitate completă a mulţimilor aşa cum nu o obţine nici un guvern”. Hitler, bunăoară, a intuit bine calea spre inconştientul colectiv al mulţimii care-și așteaptă Conducătorul. Expresia intuiției sale s-a numit “Fuhrerprinzip” (principiul conducătorului). Inseparabilitatea celor două părți, lider și mase, a descris-o prin comparații percutante ca acestea: “Ca şi femeia a cărei stare psihică nu este determinată de o judecată abstractă, ci de tânjirea afectivă după o forţă nedefinită care să îi completeze natura personală şi care femeie, prin urmare, va asculta mai degrabă de un bărbat puternic decât să-l domine pe unul slab, tot astfel masele iubesc mai mult un comandant decât un petiţionar şi se simt mai mulţumite în sinea lor de o doctrină care nu tolerează o alta în afară de ea, decât de acordarea libertăţii liberale”

Într-un final, așadar, “religia civică”, introdusă de Revoluția franceză, a explodat în formele aberante ale mitologiei și practicilor fascismului, nazismului şi comunismului. Dar acestea s-au produs în contextul tipic al suferinței și nemulțumirii mulțimilor care așteptau o mare schimbare. Marile invenții din tehnologia comunicării de masă – radioul, cinematografia și televiziunea – au perfectat cultul Conducătorului, noul Messia al credinței mulțimilor. Însă fără acceptul majorității mulțimii, n-ar fi existat nici cultul vreunui dictator.

Mitul Salvatorului

În ,,era mulțimilor” importante sunt, așadar, circumstanţele genezei Salvatorului, conducătorul impus prin autoritatea sa charismatică. Atât împrejurările, cât și personalitatea liderului indică clar ruptura de prezent. ,,Iluminarea” aceasta se produce pe fondul gravei uzuri a credinţelor și a incapacității instituţiilor tradiţionale de a-și îndeplini misiunea asumată. Salvatorul uzurpă vechea puterea și inițiază rupturi în profunzimea mentalităţilor.
Procedurile sale de legitimare s-au vrut a fi explicate și prin analogie cu teoriile psihologului E. H. Erikson despre crizele adolescenţei. Unele dintre acestea se manifestă de-o manieră patetică, tinerii iluzionându-se cu speranța “salvării” prin identificarea cu un ideal. Imaginile paternale recuzate sunt înlocuite cu un tată sublimat: mare conducător, şef de bandă sau vedetă media. Altă teorie explicativă asociază autoritatea liderilor asupra mulţimilor cu “puterea mitului”. Mitul pare a furniza chei de interpretare şi grile în ordonarea haosului faptelor în curs.

Miturile contemporaneității nu se deosebesc structural și tematic de cele ale societăţilor tradiţionale. Mențin aceeași dinamică a trecerii de la nostalgia trecutului (o “vârstă de aur”), la profeţia resurecţiei sale. “Mitul salvatorului” leagă etapele. “Salvatorul”, în speţă “liderul charismatic” sau ,,omul providențial” alungă forţele răului din comunitate ori/și face ordine în haosul existent. După pattern-ul descris de Raoul Girardet se înfățișează astfel: “Omul providenţial apare întotdeauna ca un luptător, ca un combatant. Fiind întotdeauna ameninţat, aflat mereu la marginea prăpastiei, el refuză să se supună destinului. Personajul său se explică într-o realitate temporală ce stă sub semnul rupturii. Legendei sale îi sunt asociate întotdeauna aceleaşi imagini, aceleaşi simboluri ale verticalităţii, ale luminii: torţa care arde şi luminează, farul, coloana ce se înalţă, soarele răsărind, copacul ce se înalţă şi protejează”.

Hitler, Lenin și Mao au apărut în circumstanțele descrise și au evoluat grație excepționalei lor puteri de sugestionare a mulțimii. Primul a acces la putere prin sufragiu public, pe ceilalți doi i-a legitimat victoria adepților proprii în războaie civile.

Altfel stau lucrurile în perioadele de stabilitate. O categorizare a liderilor societăţii post-belice aparține politologului Roger Gerard Schwartzenberg. Acesta distinge între liderul care fascinează, tipul omului obişnuit şi “tatăl nostru”. Primul tip este creaţia mediei. Se supune, la rându-i, regulilor publicităţii după care funcţionează vedetele televiziunii și cinematografiei. “Omul obişnuit” întruchipează plăcerea conformismului, siguranța și comoditatea stereotipurilor comportamentale. Prototipul biblic al Tatălui este, în genere, apanajul Salvatorului, metamorfozat astfel după ce și-a asigurat stabilitatea. Acestuia nu mai poți decât să i te supui necondiționat. Relevant în acest sens pare mesajul lui Martin Heidegger care îndeamnă naţiunea germană la supunere față de Hitler. “Să nu acceptaţi ca reguli ale vieţii voastre nici un fel de principiu, nici un fel de idee, a recomandat filosoful. Fuhrerul însuşi, numai el, vă este dat pentru prezent şi pentru viitor, pentru realitatea germană, pentru legile sale”.

În ceea ce privește istoria României, sub raportul conversiei om providențial – părintele națiunii, personaje ilustrative pot fi Regele Carol al II-lea și liderul comunist Nicolae Ceaușescu.

Promotorul ,,revoluției regale”

Sub raportul legitimității puterii publice, în cazul lui Carol al II-lea (1930-1940) operant a fost principiul ereditar-monarhic. Ca succesor legitim al tatălui său, Regele Ferdinand, Carol al II-lea și-a început domnia într-o perioadă marcată de marea criză mondială. Aspirația către modernitate a elitelor din această parte a Europei și dorința de schimbare a românilor care simțiseră suflul ,,erei mulțimilor” în tranșeele primei conflagrații mondiale, i-au favorizat inedita reprezentare de monarh …revoluționar.

Lăsând la o parte savuroasele istorii care condimentează povestea de viață a acestui rege, lui îi era hărăzită reprezentarea de ,,părinte” , mai mult sau mai puțin tiranic, al supușilor săi. Sub influența propagandei lui Mussolini și, deopotrivă am spune, a celei staliniste, România Mare se prezenta, în 1939, ca țară a renaşterii naţionale şi a… revoluţiei regale. Căci, în mod paradoxal, după observația Hannei Arendt, în această parte a Europei mulțimile au intrat în scenă prin ideologii totalitare.

Suplimentul revistei pariziene L’illustration din 26 august 1939 ne poate introduce acum în labirintul acestor ,,prefaceri”. În paranteză fie spus, ,,opera” jurnalistului Robert de Beuplan, poate fi socotită precursoarea biografiei lui Ceaușescu, publicată în Franța, în 1971, sub semnătura lui Michel Hamelet. Din paginile amintitului hebdomadar reies artificiile reprezentării monarhului revoluționar, imagine care viza cumulul beneficiilor prototipului de ,,erou salvator” cu cele de ,,părinte al națiunii”. Unele dintre acestea vor fi reciclate apoi de propagandiștii ,,epocii Ceaușescu”.

Întâi că, ,,România nouă” are un singur partid, Frontul Renașterii Naționale, condus de însuși regele. Momentul suprimării pluripartidismului este prezentat de Beuplan ca ,,apoteoză” a ,,revoluției regale”. „Mă găseam la Bucureşti în februarie 1938, relatează acesta, când se producea acel extraordinar eveniment: regele a revocat brusc pe primul ministru pe care îl numise la putere cu şase săptămâni înainte ca unică şansă de împiedicare a războiului civil care ameninţa ţara; a decretat uniunea naţională sub unica sa autoritate; a proclamat că, într-o ţară sfâşiată de facţiuni, lupte partizane, uri interne, nu vor mai fi partide de acum înainte, timpul politicii fiind depăşit; a luat în mâinile sale conducerea supremă şi a reuşit atât de bine îndrăzneaţa lovitură încât zece zile mai târziu a putut promulga o nouă constituţie şi obţine prin plebiscit cvasi-unanimitatea corpului electoral: 99,87% din sufragii contra a 0,13%”.
Martorul „naşterii noului regim” nu uită să-l elogieze pe Salvatorul Patriei („înalta inteligenţă a Regelui Carol, devotamentul său exclusiv interesului naţional şi mai cu seamă profunda înţelegere a ţării sale”). Relația sa cu elitele și cu mulțimea românilor pare ilustrarea perfectă a împlinirii ,,tendinței către despotism” a maselor din zorii ,,erei mulțimilor”. Când Regele a poruncit „uniune naţională”, politicienii s-au supus, deîndată, devizei ”Regele şi Naţiunea. Muncă şi Credinţă”. Au îmbrăcat și uniforma partidului regal. „Revoluţia regală” şi „renaşterea naţională”, în numele cărora a fost suprimată democrația, i-a înfrățit astfel pe ,,combatanţii înrăiţi” ce fuseseră altădată politicienii. La prima ședință a Parlamentului, fiecare frază din discursul de deschidere rostit de Armand Călinescu a iscat ropote de aplauze.
La fel de mulțumiți de regele lor sunt prezentaţi și țăranii care, după estimarea francezului, depășeau trei sferturi din populația țării. ,,Pământenii cu suflet simplu şi curat” au fost „binecuvântați” astfel de Carol al II-lea: „Trăiţi în pace, lucraţi-vă holdele şi strângeţi-vă recolta! Satele voastre nu vor mai fi bântuite de orăşeni ca să vă înscrie cu forţa în partidul lor, să vă ceară bani ca să vă apere de una sau alta, stârnind spre profitul lor micile voastre neînţelegeri şi ţinând mitinguri unde se-njură ori se bat”.

„Regele este totul!”, după Gheorghe Tătărescu, ambasadorul român la Paris. Omnipotența acestuia (reluată apoi, adecvat, de propaganda comunistă) se transpune în ipostaze distincte de ,,părinte” al fiecărei categorii sociale. Monarhul este, cum s-a dovedit deja, „regele ţăranilor”, dar și ,,capul familiei” politicienilor. Este și „Regele tineretului” prin includerea tinerilor de ambele sexe, cu vârste cupirnse între 8 și 16 ani, în Străjerie. Și nu în cele din urmă, ,,Regele lucrătorilor” cărora le-a desfințat sindicatele pentru a-i înregimenta în bresle.
Carol al II-lea a fost celebrat ca părintele și salvatorul românilor prin tipicele sărbători ale ,,religiei civice” : demonstrații, defilări și alte asemenea manifestări. Tăvălugul războiului și interesele marilor puteri i-au uzurpat însă tronul.

Regele a murit, trăiască Regele !, în variantă comunistă

Lenin, ,,părintele revoluției proletare” a apărut mai întâi în ipostaza de uzurpator al unei lumi vetuste și, implicit, de Salvator din criza insurmontabilă a prăbușirii imperiului țarist. Odată instaurată puterea bolșevică, Lenin și urmașii săi și-au asociat vechea reprezentare a tătucului-țar.
Statutul partidului bolșevic nu prevedea însă reguli ale succesiunii. Principiul centralismului democratic – care obliga la disciplină de fier în respectarea deciziilor luate de forul superior al partidului – a favorizat eludarea principiului electiv-democratic în legitimarea succesorului. Mecanismul a funcționat pe temeiul distincției operate de Ernst Kantorowicz între cele două trupuri ale conducătorului: trupul mortului (transformat, în cazul lui Lenin, în obiect de cult) și corpul comunității cu credință comunistă.

Uvertura românească a liderului providențial

România a avut un singur transfer de putere în regimul comunist. Semnele decesului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, din 19 martie 1965, li s-au arătat celor din nucleul puterii cu abia două săptămâni înainte. Astfel că succesiunea lui Ceaușescu s-a aranjat între cinci componenți ai Biroului Politic. În consens cu principiul centralismului democratic, aranjamentul lor a fost votat unanim de palierele superioare ale partidului – Comitetul Central și Congresul.
În anunțul acestor evenimente, oficiosul partidului a respectat schema ,,Le roi est mort, vive le roi! ”. Astfel că, în preziua funeraliilor lui Dej, ,,Scînteia” l-a anunțat pe noul conducător.

După aproape două decenii de regim comunist, țara avusese în Gheorghiu-Dej un lider ,,părinte”, prototipul consensual al ideologiei și practicilor partidului unic, omniprezent și omnipotent în societate. Ca toți ceilalți lideri din lagărul comunist, devenise și acesta o autoritate incontestabilă prin identificarea lui cu partidul, și implicit cu poporul. În numele poporului, primul om al țării ținea discursuri mulțimii, lua decizii, controla îndeplinirea lor, aplica sancțiuni sau conferea privilegii. Astfel că preluarea succesiunii unui asemenea lider paternalist presupunea certe dificultăți. Surmontabile printr-un hiatus ce se voia perceput ca o ruptură de ,,lipsurile” trecutului. În acest sens, noul conducător își asuma, pe termene scurte, ipostaza omului providențial. Tehnica aceasta a fost inițiată de Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS din 1956 când a denunțat crimele și cultul personalității lui Stalin.

În ce-l privește pe Ceaușescu, programul său de acumulare a unui capital de charismă a început prin promovări de demnitari. A continuat prin ,,întâlniri de lucru” cu academicieni și reprezentanți ai elitelor literare și artistice. Astfel că venirea mai tânărului Ceaușescu la putere a insuflat mari speranțe cercurilor politice și culturale. A acordat stagiul de ilegalist, cu privilegiile aferente, tuturor celor care activaseră în organizațiile semi-legale ale partidului comunist și chiar social-democraților. A reabilitat câțiva dintre condamnații în procesele staliniste post-belice, adăugând reprezentării sale și nota de justițiar. Cu evenimentul apoteotic al condamnării invaziei Cehoslovaciei de trupe ale Tratatului de la Varșovia și-a încheiat însă libretul de lider providențial.

Ceea ce a urmat din cei 24 de ani de putere se cunoaște. Părintele națiunii, ctitorul de țară, eroul între eroi ș.a.m.d. au fost incantațiile unei ,,religii civice” care nu îngăduia abateri de la poruncile lui Ceaușescu.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

twelve + five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te