Despre capitalism şi economie de piaţă, în varianta contemporană

Moto: „Cei mai mulţi oameni încurcă aceste două lucruri: A fi propiaţă este a fi în favoarea unei economii de piaţă competitive, în care asiguri oportunităţi tuturor, dar nu favorizezi pe nimeni. Pe de altă parte, a fi proafacere înseamnă a favoriza entităţi comerciale existente în detrimentul altor constituenţi.”


Distribuie articolul

În „Avuţia Naţiunilor”, Adam Smith (1776) aşternea pentru prima dată pe hârtie o conjectură aparent paradoxală multora şi astăzi, care avea să ajungă — sub formă unor importante calificări privind condiţiile sine qua non pentru validitatea acesteia — un rezultat central în Ştiinţele Economice clasice, anume că performanţa eficientă a unei economii de piaţă nu depinde de etica comportamentului individual. Astfel, în probabil cel mai cunoscut şi citat fragment al capodoperei menţionate, Smith ilustrează în mod elocvent:

„Nu ne aşteptăm să primim bucăţele pentru cină prin bunăvoinţa măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci datorită faptului că ei îşi urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanităţii din ei, ci iubirii lor de sine – şi nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor”.

Adam Smith (1723-1790), autorul lucrării „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, una dintre primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa, a furnizat una dintre cele mai bune argumentări intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism

Cu alte cuvinte, deşi în aceeaşi carte (fapt mai puţin cunoscut publicului larg) Smith se declara totuşi în favoarea unui guvern cu rol limitat — garantând proprietatea privată, rezoluţia contractelor dintre agenţi, precum şi unele necesare lucrări / activităţi publice — el concluziona că pieţele pot rezolva de la sine orice alte probleme, strict prin consecinţele colective ale intereselor individuale. Metaforic, autorul echivala acest rezultat cu existenţa unei, atotputernice, „mâini invizibile”, capabile să organizeze eficient orice economie.

Într-o scurtă şi mult simplificată analiză a semnificaţiei acestui rezultat pe înţelesul nespecialiştilor, comerţul — şi schimbul liber între agenţi în general — tinde oricând să avantajeze toate părţile implicate. Aşadar, activităţile economice într-o piaţă funcţionând în mod ideal nu pot fi decât neutre sau pozitive, etic vorbind, pentru că nu au cum să reducă şi ar putea creşte, bunăstarea participanţilor. În acelaşi timp, dintr-o perspectivă etică, nu ar conta, de exemplu, în ce scop s-ar cumpăra produsele menţionate (carnea, berea, pâinea…), pentru că acţiunea de cumpărare este efectiv transmisă prin forţele impersonale ale pieţei, materializate prin preţuri şi cantităţi. Pentru asigurarea comportamentului etic, ar trebui doar ca agenţii să fie nişte membri responsabili ai comunităţii, adică să nu fure sau să trişeze în alt mod în timpul tranzacţiilor.

Problema principală cu conjectura, în formă necalificată, a lui Adam Smith, problemă binecunoscută încă din anii ’50 în mediul academic şi cel de cercetare economică în general — în urmă contribuţiilor ştiinţifice demne de Nobel ale lui Ken Arrow, Gerard Debreu şi altor economişti de top mondial — este (în)validitatea acesteia în cadrul pieţelor realiste. În acest sens, sintagma crucială din paragraful imediat anterior este „într-o piaţă funcţionând în mod ideal”, ceea ce, din perspectiva pragmatică, s-ar traduce, fără echivoc, prin „într-o piaţă bine reglementată”. Versiunea „mâinii invizibile” în varianta iniţială a lui Smith ignoră deci atât posibile eşecuri ale pieţelor, distorsionand deciziile agenţilor economici, cum ar fi monopolurile sau externalităţile negative nereglementate (e.g., poluarea industrială), precum şi posibile consecinţe ale pieţelor nereglementate, constând în inegalitatea de oportunitate sau inegalitatea (nejustificată) de venit.

Interpretarea (de multe ori voit) neinformată, necritică, practic „după ureche”, a conjecturii lui Adam Smith a condus la utilizarea ei ca justificare pentru implementarea, de-a lungul timpului şi în locuri răspândite pe tot globul, a unor politici neoclasice de tip „laissez faire, laissez passer” — sau „capitalism sălbatic”, în nomenclatura populară. Nu au întârziat mult să apară şi să se rostogolească şi ele pe mapamond, reacţii exagerate de la polul opus, la fel de extreme în materie de politici social-economice implementate (dar probabil mai uşor condamnabile astăzi, de cea mai mare parte a omenirii) – de exemplu, prin controlul guvernamental total asupra resurselor şi planificarea centralizată a activităţii economice, sub regimuri autoritare fie de stânga, fie de dreapta. Dovada incontestabilă că ambele extreme sunt fundamental eronate, obţinută suficient de târziu pentru a fi experimentat efectele tragice pe propria noastră piele, este fragilitatea şi nesustenabilitatea acestor moduri de organizare economică în practică. Exemple din oricare perioadă a istoriei moderne abundă, însă mă voi limita aici la menţionarea a două evenimente recente, având încă reverberaţii în prezent: după decenii de existenţă neîntreruptă, comunismul sovietic s-a prăbuşit efectiv la pământ, fără putinţă de resuscitare, între 1989 şi 1991; nu cu mult mai târziu, între 2007 şi 2009, întreg eşafodajul capitalismului anglo-saxon, considerat de mulţi infailibil, a căzut cu mare zgomot, cu guvernele ţărilor afectate nevoite să intervină masiv pentru a-şi salva sectoarele financiare de la colaps.

Situaţia actuală

Cu toate acestea, ignorând lecţiile istoriei îndepărtate sau mai recente, dilema actuală a electoratelor, şi prin extensie a decidenţilor politici în activitate sau în aşteptare, pare în multe cazuri să se manifeste din nou sub formă aceleiaşi opţiuni binare — naive, şi mai ales nocive — între cele două extreme de politici economice: economia de piaţă cu reglementare epsilon, respectiv economia (cvasi-)total centralizată. Spre ilustrare, în zone din Europa Centrală şi de Est (cu România prim exemplu la îndemână) pare să subziste şi chiar să domine încă neîncrederea generală în, şi efectiv teamă de, orice intervenţii statale în economie, inclusiv în cele considerate sine qua non în economiile dezvoltate şi sustenabile, precum sectoarele educaţiei, sănătăţii sau protecţiei mediului; consecinţa este că acestea au rămas grav subfinanţate şi într-un stadiu de dezvoltare / funcţionare mult inferior segmentelor similare din ţările Europei vestice sau nordice. Pe de altă parte, experienţa crizei economice mondiale recente a împins, în unele cazuri, chiar ţări vestice considerate anterior adevăraţi campioni ai economiei de piaţă, cu economii până recent relativ puţin constrânse prin orice fel de reglementări, în braţele unui populism/ naţionalism economic acerb, fără precedent între ţările cu regimuri democratice de lungă durată — vezi în special situaţia actuală a SUA, în contextul politicilor „economice” promovate actualmente de preşedintele Trump şi echipa să de decidenţi.

Care ar fi atunci, pe scurt, soluţia pentru situaţia complexă descrisă mai sus, ce ar trebui implementat în materie de politici economice pe viitor? De clarificat întâi că orice soluţie în care un guvern / o altă autoritate centrală ar interfera într-un mod sau altul, cu activitatea companiilor, sau chiar, la un nivel mai agregat, a industriilor unei economii, cu alte cuvinte ar avea mai mult sau mai puţin de spus în alegerea supravieţuitorilor / performerilor / învingătorilor dintr-o piaţă, este clar nesustenabilă, utopică chiar. Cu alte cuvinte, soluţia nu poate consta decât în implementarea unei economii descentralizate, unde agenţii economici înşişi au întotdeauna ultimul cuvânt asupra interacţiunilor şi tranzacţiilor efectuate. Cu socialismul (şi forme de organizare similare) mort şi îngropat din perspectiva economică, care este deci forma de capitalism de care avem nevoie — un capitalism durabil, care să evite erorile şi soarta celui recent decedat? Întorcându-ne la aplicarea şi calificarea conjecturii lui Adam Smith în economia reală, concluzia este că, aparent în mod paradoxal, adevăratul regim capitalism propiaţă, care ar garanta o economie de piaţă funcţională şi viabilă, este capitalismul constrâns prin reglementări necesare şi suficiente, menite să:

– asigure competiţia economică, fără a favoriza în vreun fel sau altul companii/ entităţi existente pe piaţă; în acest sens, adevăratul „capitalism propiaţă” se diferenţiază fundamental de „capitalismul proafacere” (sau „capitalismul de cumetrie”, cum probabil l-am numi în România), folosind sintagmele introduse şi publicizate de Luigi Zingales (2012), care produce şi o excelentă analiză, potenţial exhaustivă pe tema dat“

– asigure provizia bunurilor publice, pentru ca piaţa să poată funcţiona şi crea valoare. Acest lucru nu este posibil dacă, de exemplu, nu există o infrastructură de bază sau nu avem un sistem educaţional adecvat, sau nu avem un sistem de sănătate funcţional, s.a.m.d.

Cum spuneam anterior, cele două alineate de mai sus sugerează, aparent paradoxal, că pentru buna funcţionare, durabilitate şi sustenabilitate a economiei de piaţă, avem nevoie de instituţii / legi / norme adecvate, exterioare pieţei, şi asta mult dincolo de rolul, minimalistic, al guvernului în garantarea proprietăţii private şi respectării contractelor între părţi discutat deja în Smith (1776). Între altele, rolul guvernelor şi al agenţiilor publice în reglementarea pieţelor devine esenţial. O analiză recentă şi detaliată exact pe tematica rolului şi limitelor pieţelor şi statului în economie este oferită de Paul de Graauwe (2017).

Bibliografie selectivă

de Graauwe, Paul (2017), The Limits of the Market. The Pendulum Between Government and Market, Oxford University Press

Smith, Adams (1776) An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, London: W. Strahan

Zingales, Luigi (2012), A Capitalism for the People. Recapturing the Lost Genius of American Prosperity, Basic Books

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

1 + 9 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te