Despre cea mai frumoasă poeZIe, cu Alexandru Andrieș


Distribuie articolul

În buzunarul exterior al vestei kaki cu care cant-autorul a venit la Cluj Blues Fest 2017 poartă un pix. Pixul aşteaptă cuminte. Este un intermediar între idee şi vers. Între cuvinte şi emoţii. Între minte şi hârtie. Între şoriceii care îi însoţesc de multe ori autograful şi bucuria pe care o resimt cei care îi întind o carte, un disc sau o simplă foaie de hârtie, pentru a-i păstra mai apoi semnătura la loc de cinste, la vederea animăluţului vesel. Pixul l-a însoţit mereu, pentru că, preferă să rămână autentic, personal şi să se ţină departe, cât de mult poate, de ceea ce înseamă tehnologia modernă: telefon, laptop, tabletă. Se inspiră din viaţă, pur şi simplu. Face poezie din nimic, dar mereu acel nimic e purtătorul unui mesaj puternic: spus, cântat, citit. Scrie atât de mult, încât nu îşi tine minte propriile versuri, dar îl ajută publicul când e în impas. Îşi respectă atât de mult fanii, încât la fiecare concert îi surprinde cu cel puţin un cântec nou. Din nou pixul i-a fost alături. Dacă se întâmplă ca acesta să îi lipsească, unele idei se pierd. Dar niciodată cele bune, după cum mărturiseşte. Acelea rămân în memorie, până când găseşte un alt pix pe undeva, hoinărind prin viaţă.

Alexandru Andrieș

Poezia l-a însoţit mereu, încă din copilărie, când a scris, mai mult în joacă primul cântec, apoi primele versuri. Alexandru Andrieş are o personalitate complexă. Este scriitor, poet, cântăreţ, compozitor şi arhitect. Muzica a fost, înainte de toate, pretextul pentru a-şi face versurile auzite.

Eminescu, „un nenorocit”

Străbunica lui l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, dar nu i-a insuflat pasiunea pentru poeziile acestuia, ci dimpotrivă. „Oamenii din familia mea au trăit foarte mult timp. Străbunica mea a murit după 100 de ani, iar când a murit, s-a întâmplat pentru că a decedat unul dintre copiii ei, unchiul Mitică, ce avea peste 80 de ani, la rândul lui. Pentru ea, era tot copilul ei şi din clipa în care a murit copilul, s-a stins aşa încet. Când eram eu mic şi mergeam la şcoală, de câte ori auzea de Eminescu, stăbunica mea se supără şi începea să zică: «Învăţaţi la şcoală despre toţi beţivii, despre toţi nenorociţii, asta e şcoală?» Pentru mine, copil fiind, Eminescu era o figură perfectă, nu avea niciun fel de defecte.

Nu vorbea nimeni despre defectele lui pe atunci. Eu credeam că e dusă cu pluta. La un moment dat, m-am dus la mama şi i-am spus să facă ceva, să îi spună să stea în camera ei, că mai veneam şi eu cu colegi acasă şi îmi era ruşine. Auzindu-mă, bunica mi-a spus să fac şi eu o socoteală simplă: «Câţi ani are ea acum? Îţi dai seama că ea l-a cunoscut pe Eminescu, ea fiind din familia lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Eminescu venea la Delavrancea, se îmbătau ca porcii şi ea, care avea şase, şapte ani, trebuie să facă a doua zi curăţenie după ei. Pentru ea, Eminescu era duşmanul numărul unu». Pentru mine, era de neconceput faptul că există o persoană în viaţă care l-a văzut şi l-a cunoscut pe Eminescu. De atunci mă uitam la ea altfel. Ea îl înjura însă tot timpul. Pentru un om e de multe ori greu să facă diferenţa dintre creaţia unui om şi viaţa lui de pământean”, povesteşte Andrieş. Cu toate acestea, străbunica nu a reuşit să îl îndepărteze de opera „nenorocitului”. „Mie îmi place şi acum foarte tare Eminescu. Sunt mulţi poeţi pe care îi prefer şi îi citesc în continuare. Îmi place Eminescu, îmi place Arghezi, nu toată opera, dar îmi plac multe poezii. Îmi plac poeziile bune ale lui Păunescu, deşi 80% dintre ele nu. Nu pot să dau exemplu de titluri, pentru că am o memorie catastrofală, uit şi versurile cântecelor mele, cum să ţin minte poeziile altora? Şi la şcoală aveam această problemă. Învăţam, ştiam, iar a doua zi nu mai ştiam nimic. Nu îmi place şi nici nu pot să învăţ pe de rost”, povesteşte artistul.

Cenaclul licean

Andrieş a început să scrie poezii în generală. Zdreamţă cel cu ochii de faianţă a lui Arghezi l-a inspirat să se joace pentru prima oară în rime. „Atunci nu credeam că e adevărată poezia, credeam că e o invenţie. Mi-a plăcut mult finalul. Apoi, prin clasa a şaptea, a opta, am început şi eu să scriu. Eram mic, nici nu ştiam bine ce fac. Apoi, încet, lumea din jur a început să fie interesată, evident nu cei din familia noastră, ci ceilalţi. Am terminat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi am avut noroc că am fost coleg de generaţie cu Ţepos, cu Moşină, cu Soviani. Înfiinţasem acolo un fel de cenaclu, noi elevii, unde fiecare dintre noi venea cu ceea ce făcea în zona aceasta: poezii, cântece, comentam filme, discuri. Îmi pare foarte bine că am fost coleg cu ei, pentru că ne-am ajutat reciproc, chiar dacă atunci nu ne-am dat seama că facem şi asta. Sunt nume importante ale poeziei contemporane şi mă bucur foarte tare că am fost colegi şi că am împărţit anii de liceu”, îşi aminteşte poetul.

Ce îl inspiră?

În general lucrurile care, în mod teoretic, ar trebui să nu îţi inspire poezii. „Lucrurile pe care le facem în mod normal şi care nu sunt deloc poetice. Majoritatea cântecelor mele aşa şi sunt. Unele sunt triste, altele sunt vesele, altele sunt sociale şi aşa mai departe, pentru că, la fel ca orice om sunt interesat de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu şi în funcţie de zona în care se îndreaptă respectiva poezie sau respectivul cântec, îi aleg haina. Unele se îndreaptă către rock, altele către folk, jazz, depinde ce am de spus, ce am de comunicat. O lecţie foarte importantă pe care am primit-o când eram mic a fost aceea că dacă un lucru se poate spune în trei minute, e rău să îl spui într-un minut şi e şi mai rău să îl spui în zece. Dacă îl spui într-un minut e prea puţin şi nu spui tot ce trebuie, dacă îl spui în zece, plictiseşti, după trei minute am înţeles şi apoi cred că mă consideri idiot. Aşa e. Fiecare subiect are o durată potrivită. Altfel strici. Am şi poezii sau cântece foarte scurte. Cred că sunt printre puţinii din România care au făcut cântece de un minut sau mai puţin, cum e cel cu „Soricelul supărat” de pe „Interioare”. Nu era nevoie de mai mult. Nu există o regulă pentru a scrie poezie”, consideră Andrieş.

La început a fost poetul şi abia apoi cântăreţul. A urcat pe scenă pentru a-şi face versurile auzite. Pixul s-a transformat în microfon, hârtia în chitară, iar mesajul a prins voce. „Am început să fac cântece după ce scrisesem destul de multe poezii. Am văzut la colegii mei de generaţie că în loc să vină la expoziţiile de pictură sau la cenacle, dădeau toţi năvală la concerte. Erau mult mai interesaţi de zona aceasta. Ascultam şi eu muzică şi eram tare nemulţumit de ceea ce se întâmpla la noi în ţară pe acest sector, pentru că majoritatea textelor erau insipide, dacă nu chiar idioate. Şi atunci m-am gândit că ar fi păcat să nu folosesc acest vehicul prin care poţi să transmit lucruri.

Lumea se duce la concerte, nu e păcat să îi serveşti doar versuri care sunt de fapt un pretext ca să îşi facă unii treaba, fără a comunica nimic şi pentru ca poezia să fie auzită de cât mai multă lume. Nu trebuie să ai doctorat pentru ca poezia să te atingă. Aceasta e o idee falsă. Dacă cineva care face literatură crede că nu are nevoie decât de oameni foarte culţi în audienţă, greşeşte enorm. Nu, un om este atins de valoarea artistică chiar dacă nu ştie cum anume îl atinge. Nu există om care să nu reacţioneze la ceva care e într-adevăr valoros. Am început să fac cântece din această cauză”, explică Andrieş.

A fost rapid îndrăgit de public, atât pentru versurile inedite, cât şi pentru modul în care le prezenta pe scenă. Cenzura l-a lăsat de cele mai multe ori în pace, pentru simplu motiv că citite, acestea păreau pro sistemului. „Mmm… Ce oraş frumos !Mmm… Ce oraş frumos ! Fabrici şi uzine… La mine-n cartier, La tine-n cartier, La ea în cartier, La el în cartier Fabrici şi uzine…” erau versuri ce păreau să prezinte o realitate frumoasă. La fel cele care compun „Telejurnal”: „Astăzi iar, La Telejurnal, Am văzut cascaval. M-am uitat Şi la program . Dar n-a mai apărut Deşi am stat Până s-a terminat Dar n-are nimic! Mâine iar, La Telejurnal… Am să văd caş-ca-val”. Pe cenzori părea să îi supere mai mult faptul că şoricelul pe care Andrieş îl desena frecvent şi care şi-a făcut casă şi pe unul dintre discurile lui, era trist, decât versurile pline de înţeles. E drept că acestea erau de înţeles doar pentru cine aveau urechi să le audă, cine le citea doar, putea trece uşor cu vederea mesajul. Şi-a păstrat mereu simţul umorului şi a reuşit să îşi facă auzite ideile, chiar într-o perioadă în care, ar fi trebuit să fie „Interzis”. Unul dintre cele mai frumoase complimente cu privire la versurile sale, le-a primit pe vreamea când era student şi stătea în gazdă. „Stăteam la nişte prieteni ai bunicii mele. Avea un băiat puţin mai mare decât mine care era la facultatea de construcţii. La un moment dat au venit rudele lor în vizită. Făcusem un cântec şi i-l cântasem lui Radu. Cel care era în vizită, a zis: «Ia uite, ce tare se potriveşte ce zice cu ce cântă!». Ce poate să spună cineva mai mult decât atât?”, spune artistul.

A fost apreciat şi de artiştii cu care a colaborat ulterior. În cadrul Festivalului de Jazz de la Sibiu, la începutul carierei sale, Johnny Răducanu şi Dan Mândrilă au venit şi i-au spus că, dacă are nevoie de ceva să îi cheme, că ei vor cânta oricând şi oriunde cu el, cu mare plăcere. „Oamenilor le place din cauza textelor, că râd, dar nu îşi dau seama că tu faci muzică acolo. Caută-mă!”, i-a şoptit Johnny Răducanu la ureche. „Am avut noroc să lucrez cu muzicieni foarte buni, tot timpul, ceea ce mă face să cred că nu am compus doar tâmpenii”, spune acesta. Îi vine uşor să scrie pentru artiştii pe care îi sunt prieteni şi cărora le cunoaşte şi sufletul, dar care mai şi lasă de la ei, dacă el are o idee bună. În caz contrar, nu compune pentru alţi artişti, poezia fiind ceva extrem de personal.

Andrieş se regăseşte în tot ce scrie. Fiecare vers îl reprezintă. Dacă cineva i-ar propune să scrie o poezie despre el, ar refuza. Ar putea în schimb să îi ofere celui interesat să afle cum arată poezia lui, cum se descrie dincolo de cuvinte, toate versurile scrise până acum, iar persoana respectivă ar putea să tragă propriile concluzii. „Cred că orice artist când scrie ceva, o bună parte din ceea ce scrie este despre el. Nu există nicio poezie sau un cântec care să nu aibă o legătură cu mine. În mod special nu aş scrie ceva despre mine”, spune Andrieş.

„Unul dintre poeţii care m-au impresionat foarte tare şi nu neapărat prin ceea ce a scris, deşi şi ceea ce a scris e foarte bun, este E. E. Cummings care scrie totul cu minusculă. Când am văzut prima dată asta mi s-a părut că omul respectiv a reuşit să inventeze ceva foarte simplu, care scoate poezia din categoria de text oarecare. Prin simplu fapt că nu există majuscule, virgule etc. Prin simplu fapt că scrie doar cu minuscule, grafic, deja te lua în altă lume. Mi s-a părut o idee fabuloasă. De aceea, pe majoritatea discurilor mele scriu cu minuscule. Mi se pare că e o chestie atât de elegantă, care tine de poezie. Acest lucru nu se poate face în alt gen”, spune acesta. Apreciază poeţii, în special pe cei din anii `60 care făceau tot felul de invenţii care ţineau de limbajul poetic, dar şi de modul în care textul arăta pe hârtie.

Tocmai din acest motiv, Andrieş doreşte să le ofere cititorilor poeziilor sale, volume care întrunesc, pe cât posibil aceste caracteristici. Dar în ediţii limitate. „Acum, suntem într-o perioadă în care majoritatea lumii nu mai cumpără cărţi, cu atât mai puţin poezie. Oamenii stau cu ochii în tabletă. Nu mi se pare rău nimic în asta, mi se pare că s-au schimbat timpurile şi e normal ca vremurile să se schimbe. Doar un om nesănătos la cap crede că lucrurile pot să rămână la infinit nemişcate. Pe de altă parte, cei care fac cărţi s-au orientat, la fel ca cei care fac discuri, CD-uri, DVD-uri, către ediţii mici, dar care ţin mult mai mult de zona de artă, decât de zona comercială. Grafica este specială, hârtia este specială, ediţia în sine este specială, ceva care nu se poate reproduce pe ecranul computerului şi pe care vrei să o ai la tine, să simţi textura. Pe de altă parte, există metode foarte interesante de a-ţi prezenta opera poetică pe internet. Astfel aceasta ajunge la foarte multă lume. Există şi acolo avantaje ale felului în care poţi să îţi prezinţi mesajul. Eu cred că sunt valabile amândouă extremele. Cred că acum poezia are deja mult mai mult impact într-o zonă care nu tine neapărat de partea socială, cum a fost perioada neoşaizeci, în care toată lumea scria şi cânta despre Războiul din Vietnam şi aşa mai departe. Acum, lucrurile care ţin de partea socială şi politică îi preocupă pe toţi oamenii, dar nu mai e nevoie de sprijin din partea artiştilor, pentru că de când există Facebook-ul şi toate platformele acestea de comunicare, scriu acolo tot. Că se întâmplă şi lucruri caraghioase, face parte din definiţia reţelelor de socializare. Dar faptul că poţi îţi pui poezia imediat online, iar oamenii care sunt interesaţi pot să aibă acces la ea, aproape instantaneu şi să ai reacţii imediate, e un lucru foarte bun”, consideră poetul.

Alexandru Andrieş a scris mult. O parte din poeziile sale au văzut lumina tiparului, în cadrul unor volume ediţie limitată, altele, cele mai cunoscute, au fost auzite şi fredonate de mii de oameni. Există însă şi un mare teanc de poezii care încă nu au prins curaj să îşi înfrunte creatorul, poate tocmai pentru că, acela va fi momentul în care unele vor muri, iar altele vor prinde o altă formă. „De ce prefer să scot ediţii limitate? Sincer, din două motive. Nu se cumpără multe lucruri care ţin de literatură şi de poezie, la modul serios. E normal, nu toată lumea poate să vrea aşa ceva. Nu are rost să faci un tiraj mare doar ca să zacă undeva. Jean-Michel Jarre a scos un disc într-un singur exemplar când a vrut să atragă atenţia că e totuşi vorba despre un act care ţine de artă şi cultură. Nu este este comerţ, nu vindem ciorapi. El a înregistrat un disc, după care a distrus matriţa. S-a vândut o singură bucată. La fel cum sunt şi picturile celebre: într-un singur exemplar. Ideea e dusă la extrem, dar a vrut să transmită un mesaj. Mi s-a părut că ideea de a face, din când în când discuri care nu sunt pentru piaţă, în tiraje mici sau să publici un volum în tiraj mic, e un compromis bun. Adică nu chiar o bucată. E păcat în primul rând de copacii aceia şi de hârtia aceea care apoi stă degeaba. E adevărat, foarte multe poezii nu au ajuns la public. Probabil că, la un moment dat, când voi avea mai mult timp, voi lua tot teancul acela de hârtii şi voi selecta. În mod sigur unele nu merită să stea acolo şi ar merita să fie scoase la suprafaţă. Sper. Dacă nu, le arunc pe toate”, spune artistul cu lejeritate.

Pentru a scrie nu îi trebuie un anumit cadru. „Dacă îmi vine o idee şi am ceva pe care pot să scriu, scriu. Umblu tot timpul cu un pix la mine şi scriu ideea, mică, mare, cum mi-a venit. Scriu doar pe foaie, niciodată pe calculator. Orice am compus, am scris pe foaie. Eu sunt legat de hârtie, aşa am crescut şi mi se pare mai personal, mai intim. Iar acum de când am aflat că tot ce scrii online poate fi găsit, chiar dacă ştergi, cu atât mai mult. Dacă am scris o tâmpenie, am rupt hârtia şi gata”, spune acesta.

Cum se împacă arhitectura cu poezia? Se împacă, pentru că nu se intersectează. „Când e vorba despre arhitectură, nu am nicio treabă cu poezia sau cu cântatul. Probabil că arhitectura m-a ajutat mult în zona artistică, de creaţie, pentru că te obligă la o ordine şi la o structură care ţin de faptul că acea casă pe care ţi-o închipui, indiferent de temă, trebuie să stea în picioare. Desenul acela e doar ceva de la care se pleacă, importantă e casa fizică atunci când e folosită. Şi ai nevoie de structură, de tot felul de lucruri. Arhitectura te învaţă ce înseamnă ritm, ce înseamnă plin, gol, în muzică linişte, sunet şi aşa mai departe. Asta sigur m-a ajutat, dar mai mult inconştient. Nu folosesc arhitectura conştient când scriu un cântec sau o poezie. Nu pot. Creierul meu nu funcţionează aşa”, spune Andrieş.

„Nu dau niciodată definiţii. Sunt cele mai periculoase lucruri. A da o definiţie poeziei cred că este cel mai greu lucru, pentru că este noţiunea cel mai greu de definit, tocmai pentru că e poezie. Cred că e zona cea mai delicată, rarefiată şi importantă a literaturii”

Alexandru Andrieş

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

six + eleven =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te