Despre psihologia românilor

Textul de mai jos este o avanpremieră a lucrării „Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor”, care va apărea în prima jumătate a acestui an la Editura Polirom. Copyright-ul aparţine autorului.


Psihologia românilor poate fi abordată în mai multe paradigme: (1) cum suntem (profilul psihologic de suprafaţă); (2) cum am putea fi (profilul psihologic de adâncime/potenţialul pe care îl avem); (3) cum credem că suntem (autostereotipuri)?; (4) cum cred alţii că suntem (heterostereotipuri) şi (5) cum vrem să fim (modelul psiho-cultural ideal).

Pentru a înţelege corect profilul psihologic al românilor, am analizat toate studiile de specialitate publicate până în ianuarie 2015 pe această temă şi am demarat o serie de studii proprii. Totalul subiecţilor care au intrat în studiile analizate/derulate de noi depăşeşte 50.000 de români, din diverse zone ale ţării, cu vârste de la 2 ani la +80 (multe analize fiind pe eşantioane reprezentative naţional). Nu intru aici în aspecte metodologice care vor fi descrise detaliat în lucrarea indicată mai sus (David, în pregătire). Spun doar că, simplu spus, stereotipurile se referă la credinţe despre generalizarea unor atribute la un grup de indivizi (ex. „Germanii sunt muncitori.”). De obicei, aceste credinţe/generalizări se bazează pe experienţe limitate şi/sau exemplare ilustrative, astfel încât adesea nu sunt adevărate, fără ca asta să însemne că unele stereotipuri nu pot fi adevărate şi/sau nu pot conţine elemente de adevăr. În fine, mai adaug că profilul psihologic al românilor este unul statistic, care nu poate fi aplicat la un individ, ci poate fi utilizat în situaţii în care doreşte a se face politici publice şi proiecte relevante pentru ţară.

Voi formula în continuare doar concluziile de bază cu referire la psihologia românilor (pentru detalii vezi David, în pregătire):

I. Demersul empiric / pozitivist-pragmatic Cum suntem şi de ce am ajuns aşa?

Profilul de suprafaţă este în unele segmente incomplet dezvoltat, neexprimând potenţialul pe care îl avem. Astfel, potenţialul ridicat pentru inteligenţa cognitivă/emoţională, creativitate şi învăţare nu este valorificat. Structura de personalitate, adesea defensivă, susţine uneori prea multe aspecte negative (ex. cinism/scepticism/mizantropie, etc.). Comportamentul este unul care nu se supune uşor normelor şi regulilor. Pe de altă parte, avem o mare nevoie de a ne dovedi valoarea (potenţialul), ceea ce ne face competitivi în muncă; într-adevăr, dacă condiţiile socio-culturale sunt prielnice, competitivitatea se traduce şi în performanţă (vezi performanţa românilor din străinătate în mediul academic şi în munca neacademică).

Munca (ca modalitate de afirmare socială), familia (contextul siguranţei) şi religiozitatea (care ne dă sens şi semnificaţie în viaţă) sunt cele trei reperele majore care definesc viaţa românilor. O trăsătură cardinală a românilor este neîncrederea în oameni; aceasta se generalizează de la străini la cunoscuţi/prieteni, excepţie făcând familia, unde dimpotrivă, compensăm cu o încredere foarte mare. Acest profil psihologic derivă din
modul în care mediu socio-cultural interacţionează cu profilul psihologic de adâncime. Sub aspect psiho-sociocultural românii caută puterea, dar în mod ipocrit, conform unei culturi colectiviste în care nu dă bine să arăţi că vrei să ieşi din rând, îşi ascund această dorinţă sub masca modestie şi sacrificiului pentru alţii (ex. „eu nu aş vrea puterea, dar oamenii îmi solicită asta…”). Apoi, utilizarea puterii se face într-o paradigmă feminină, caracterizată prin discuţii şi căutarea consensului. Din cauză că cinismul social şi scepticismul sunt ridicate, adesea aceste discuţii spre consens sunt grevate de certuri/neînţelegeri, nu se ajunge la planuri concrete, iar leadership-ului adesea i se refuză respectul cuvenit (ex. carisma/ valoarea). O cultură colectivistă este caracterizată de neîncrederea în străini, neîncredere care la români, amplificată de un nivel scăzut de autodeterminare şi spirit civic, aşa cum spuneam, s-a generalizat într-o neîncredere cronică, inclusiv asupra cunoscuţilor. Cultura românilor promovează heterodeterminarea (influenţa tradiţiei/religiei), în dauna autodeterminării (autonomie în decizie), şi a pragmatismului (interesul personal), în dauna spiritului civic. Românii au un stil cultural represiv şi evitativ, ceea ce îi face să fie defensivi. Defensivitatea se poate exprima în complexe de inferioritate şi/sau, dacă acestea sunt compensate, în complexe de superioritate. În ceea ce priveşte complexele de inferioritate spre exemplu, românii au aspiraţii similare ţărilor vestice (ex. SUA), dar adesea sunt mai neîncrezători că le pot realiza şi se simt mereu datori să facă auto şi heterocomparaţii cu alţii mai buni pentru a se valida. Românii au scoruri mai mici la valori ca universalism (preocuparea pentru binele general), benevolenţă (bunăvoinţă, preocuparea pentru binele celor cunoscuţi), hedonism (căutarea plăcerii), stimulare (căutarea noului) şi autodeterminare (autonomie/independenţă), dar aparent, pentru a fac o impresie bună, se pot prezenta ca dând importanţă acestor valori. Foarte interesant, la români, universalismul este secundar benevolenţei, ceea ce înseamnă că preocuparea pentru binele altora nu depăşeşte la români zona familiei şi ajunge uneori maxim până la persoanelor pe care le cunosc. Asta arată un individualism egoist care nu este opus colectivismului, ci îl poate fundamenta în forme foarte specifice (ex. familial); opus colectivismului este individualismul benevolent şi universalist. Românii au însă scoruri ridicate la realizare (a arăta că sunt competenţi), putere (a obţine statut social) şi conformism (la normele existente). Interesant, scorurile la tradiţie şi securitate sunt astăzi la un nivel mediu (dar uneori sunt exacerbate pentru a face o impresie bună). Probabil că tradiţia este văzută în prezent mai ales ca nevoie, românii fiind gata a renunţa la ea dacă nu mai aduce un beneficiu sau dacă apare altceva mai bun (aşa cum au făcut de altfel majoritatea popoarelor). Foarte probabil că securitatea a fost un factor important în influenţarea normelor socio-culturale ale românilor mai ales în trecut, dar aceste normele socio-culturale derivate din nevoia de securitate se perpetuează astăzi, deşi în prezent securitatea este mai sigură (ex. prin intrarea în NATO şi UE). Autonomia are un statut interesant la români. Atunci când este evaluată ca opinie, românii se consideră la fel de autonomi ca americanii şi turcii; chinezii, germanii şi spaniolii se simt cei mai autonomi, iar ruşii şi ucrainienii se simt cei mai puţin autonomi. Când este evaluată ca atitudine (ex. direct, în cadrul valorilor emancipative, şi/sau în forma autodeterminării sau conformismului), autonomia românilor este mai scăzută.

Aşadar, luând în calcul şi situaţia chinezilor, opinia ar putea reflecta aici, mai degrabă, modul în care cred şi/sau îşi doresc aceştia să fie, decât situaţia în care sunt cu adevărat. Relaţia românilor cu religia este foarte interesantă. Aşa cum am spus mai sus, sfidarea, îndoiala şi relativismul sunt mai scăzute, iar conformismul crescut, ceea ce îi face predispuşi spre supunere la dogme. Într-adevăr, românii au un nivel crescut de religiozitate şi văd religia ca foarte importantă în viaţa lor (au încredere foarte mare în biserică). Deşi sunt foarte încrezători în dezvoltarea ştiinţifică (ex. în dezvoltare tehnologiei; în universităţi), dacă ştiinţa s-ar ciocni cu religia, 50,2% dintre români ar alege religia. Dar religia este văzută echilibrat: (1) nu doar ca normă/ceremonie religioasă, ci şi ca mijloc de a face bine oamenilor şi (2) nu doar ca făcând sens pentru viaţa de apoi, ci şi ca făcând sens (a ajuta) în viaţa de acum. Pe termen lung, transgeneraţional, elementele din profilul de suprafaţă pot fi asimilate în profilul de adâncime

Cum am putea fi?

Profilul psihologic de adâncime, potenţialul pe care îl avem, este unul la nivelul altor ţări/culturi moderne şi democratice, astfel încât, prin prisma acestui profil, românii sunt perfect integrabili în lumea modernă (UE, NATO, etc.). Acest profil derivă din interacţiunile mediului sociocultural, ecologic şi biologic/genetic, susţinând apoi aceste medii. Astfel, avem potenţial ridicat (ex. comparabil cu francezii şi britanicii) pentru inteligenţă cognitivă/emoţională, creativitate şi învăţare. Structura de personalitate permite atât expresii pozitive cât şi negative, depinzând de noi pe care le modelăm socio-cultural. Este o neşansă extrem de mare că mediul socio-cultural din ţară nu ne permite exprimarea şi valorificarea potenţialului pe care îl avem în profil de suprafaţă modern; românii trebuie să meargă în ţări aşezate ca să exceleze şi să-şi poată realiza potenţialul. Această opoziţie reală între potenţial bun – valorificare deficitară apare şi în concluziile lui Iacob (2003), bazate pe analize de etnopsihologie, ca autostereotip naţional.

II. Demersul fenomenologico – hermeneutic sau despre stereotipuri. Cum credem că suntem şi de ce credem aşa?

Acest demers generează mai ales autostereotipuri ale românilor. Avem o părere bună despre noi, considerând că suntem persoane „calde” (ex. primitoare/ospitaliere/tolerante/altruiste, etc.) şi „inteligente” (ex. inteligente/creative/cu abilităţi peste medie, etc.). Cinstea, care apărea ca o caracteristică autoatribuită importantă a românilor atât în analizele din 1988 cât şi în cele din 1993 (vezi Chelcea, 1994), începe să dispară în analizele din 2005 şi 2007 (vezi Glăveanu, 2007) şi nu o ocupă o poziţie importantă nici în analizele noastre din 2014/2015. Personalitatea este considerată ca una pozitivă, cu umor, compensând comportamentele mai negative (ex. indisciplina), pe care le contextualizăm, definindu-le nu ca o caracteristică stabilă, ci una situaţională. Ne vedem astăzi ca alternând între (a) individualism (mai egoist) vs. colectivism, (b) perseverenţă (mai ales din interes şi/sau încăpăţânare) vs. neperseverenţă/ autodisciplină scăzută şi (c) autonomie vs gregarism. Această imagine dominant pozitivă este absolut necesară din punct de vedere psihologic pentru a ne forma stima de sine – imaginea / identitatea socială/ predictibilitatea/ justificarea prezentului, ţinând cont de faptul că profilul de suprafaţă nu este foarte încurajator în acest sens. Elementele negative din această imagine apar doar pentru a da credibilitate aspectelor pozitive, fiind de asemenea atenuate: (a) individualismul, deşi prezentat ca egoist, este extins pentru a include şi familia (automat deveni astfel „grijă pentru familie”) şi (b) neperseverenţa/autodisciplina scăzută poate fi oricând depăşită, dacă „ne interesează ceva” şi/sau dacă „vream noi neapărat asta”. Scurt spus, ne considerăm ospitalieri, inteligenţi, cu simţul umorului, patrioţi, adaptaţi/bine orientaţi şi prietenoşi; recunoaştem că în comparaţie cu atributele de mai sus, onestitatea, autodisciplina/conştiinciozitatea şi educaţia sunt mai scăzute (vezi şi David, în pregătire, Hunyady, 2003). În principiu astfel de atribute apar şi în cercetări mai vechi (vezi Chelcea 1994; Glăveanu, 2007), cu anumite nuanţe în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul autostereotipului (pentru o analiză vezi Glăveanu, 2007). Spre exemplu, în sondajul IRSOP din 2005 (apud Glăveanu, 2007), ordinea atributelor pozitive din autostereotip este următoarea: ospitalitate (19%), hărnicie (10%), inventivitate (10%) şi religiozitate (9%), iar cele negative sunt delăsarea (10%), dezbinarea (10%), neseriozitatea (10%) şi egoismul (9%).
O subcategorie a acestui punct 3 se referă la cum cred alţii că suntem. Acest demers generează mai ales heterostereotipuri faţă de români. Sunt puţine studii riguroase de acest tip cu referire la români. Încerc însă o sinteză a concluziilor la care am ajuns. Alţii ne văd mai ales patrioţi şi adaptaţi/bine orientaţi, dar restul autostereotipurilor noastre de mai sus sunt minimizate de aceştia. Mai recent, românii sunt asociaţi cu Dracula/vampiri, mai ales în SUA şi cu comportamente antisociale mai puţin conştiincioase, mai ales în Europa de Vest. Interesant, partea de lipsă de conştiinciozitate din heterostereotipurile faţă de români este recunoscută şi în autostereotipurile românilor. O altă subcategorie a acestui punct se referă la cum credem că sunt alţii (heterostereotipuri ale românilor). Aşadar, cum îi văd românii pe ceilalţi (după David, în pregătire; Hunyady, 2003)?:

• Americanii – puternici, populari/cu umor, patrioţi;
• Britanicii – inteligenţi/educaţi, oneşti, patrioţi;
• Chinezii – patrioţi, oneşti, muncitori, inteligenţi;
• Francezii – patrioţi, inteligenţi/ educaţi, boemi;
• Germanii – muncitori, oneşti, inteligenţi;
• Maghiarii – patrioţi, adaptaţi/bine orientaţi, asertivi/hotărâţi;
• Ruşii – patrioţi, adaptabili/bine orientaţi, asertivi/hotărâţi.

Românii îi preferă pe britanici, americani şi francezi, apoi pe germani, şi mai la urmă pe maghiari şi ruşi (după Hunyady, 2003). Analizând comparativ autostereotipurile şi hetero-stereotipurile românilor, rezultă lucruri interesante. Spre exemplu, Glăveanu (2007) arată că bucureştenii îi văd mai pozitiv pe europeni decât pe români, ceea ce confirmă şi analiza IRSOP din 2005 (apud. Glăveanu 2007) care arată că românii în general îi văd pe europeni mai favorabil decât se văd pe ei înşişi. Ca alt exemplu, în general, noi îi vedem pe maghiari mai pozitiv decât ne văd aceştia pe noi, dar nu atât de pozitiv pe cât ne vedem noi pe noi. Mai concret, noi îi vedem pe maghiari mai inteligenţi decât ne văd aceştia pe noi, dar nu atât de inteligenţi pe cât ne vedem noi pe noi (vezi Hunyady, 2003).

La aceste analize se pot adăuga şi auto şi heterostereotipurile proiectate: „cum cred alţii că ne credem”, „cum credem că se cred alţii”, „cum credem că ne cred alţii” şi „cum cred alţii că îi credem”, despre care nu voi vorbi însă aici pentru a nu complica acest scurt text; am vrut însă să le menţionez existenţa.

III. Proiecţie în viitor. Cum vrem să fim?

Diferenţele dintre „cum suntem”(1)/„cum putem fi” (2), pe de o parte, şi „cum credem că suntem” (3)/ „cum cred alţii că suntem” (3), pe de altă parte, sunt generatoare de stres psihologic, stres care la rândul său întăreşte mecanismele de apărare care menţin discrepanţa (David, 2012). Se intră astfel într-o cerc vicios, care ne menţine în starea defensivă. Modelul cultural ideal al românilor – cum vrem să fim – este definibil în proiecţia lor psihologică: „cum cred că sunt”. Vestea bună este că deşi românii „se cred” aşa „cum nu sunt”, totuşi „se cred” aşa „cum ar putea să fie”. Aşadar, aş spune că proiecţia lor – „cum cred că sunt” – nu reprezintă o iluzie pozitivă, ci un optimism realist. De aceea, în cazul românilor există o şansă foarte mare pentru dezvoltare şi evoluţie în direcţia unui model cultural ideal. Cum ar trebui să arate acest model cultural ideal? Simplu spus, să creeze cetăţeni, inteligenţi, creativi, adaptabili social, cu un bagaj de cunoştinţe declarative şi procedurale vast, cu o personalitate care susţine comportamente prosociale (ex. altruism/deschidere spre oameni/ optimism/empatie, etc.). Aş vrea să văd nişte cetăţeni autonomi/ independenţi, capabili de o solidaritate socială formidabilă, generoasă, specifică societăţilor individualiste creatoare de instituţii sociale moderne, dincolo de comunitatea colectiviştilor născută din siguranţa în comun a unor cetăţeni nesiguri pe ei (care în România a generat adesea „clanuri” şi „găşti”). Toate acestea vor putea susţine apoi o sănătate psihică şi fizică bună, cu impact pozitiv asupra creşterii speranţei de viaţă şi a fericirii. Dezvoltarea acestei componente psihologice poate să fie parte a unui proiect de ţară, prin care România să nu fie doar o ţară care a aderat la spaţiul european, ci una bine integrată în acest spaţiu. Predicţia mea este că, cu o politică educaţională, socio-culturală şi economică înţeleaptă – dar chiar şi în ciuda acestora, ca urmare a presiunii administrativ-economice a UE (şi a infuziei de capital din UE) şi a tinerilor români din ţară şi diasporă -, România va fi nu doar o ţară care a aderat la spaţiul european, ci una perfect integrată în acest spaţiu. Ce se va mai păstra din profilul psiho-sociocultural actual (profilul de suprafaţă)? Eu cred că puţin, deoarece, ca esenţă (în profilul de adâncime), românii sunt integraţi în cultura europeană, doar că au fost opriţi în drumul lor de blocajele istoriei, ultimul fiind perioada comunistă. Cât de repede se poate face tranziţia, astfel încât profilul de adâncime să devină unul de suprafaţă? Depinde de cât de repede se pot coaliza indivizii-cetăţenii autonomi pentru a crea reţele sociale moderne care să înlocuiască comunitatea colectiviştilor. Ţinând cont de contextul european în care ne-am integrat, cred că maximum o generaţie (20 de ani) va face tranziţia definitiv, dar speranţa este că schimbarea se poate întâmpla în anumite segmente (ex. economice, academice, etc.) şi mai repede.

Referinţe selective:

Chelcea, S. (1994). Personalitate şi societate în tranziţie. Editura Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti.
David, D. (în pregătire). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor. Editura Polirom, Iaşi.
David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom, Iaşi.
Glăveanu, P.V. (2007). Românii şi statutul de cetăţean european: apartenenţe identitare şi reprezentări stereotipe ale bucureştenilor. Psihologie Socială, 19, 64-83.
Hunyady. G. (2003). Stereotypes during the decline and fall of communism. New York- Routledge.
Iacob, L.M. (2003). Etnopsihologie şi imagologie. Editura Polirom, Iaşi.

  1. Pingback: CrisPres Cuvintele conteaza: Psihologia poporului roman este un text esentialist, chiar si fara o teorie esentialista - CrisPres

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

1 + nine =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te