… despre tătuci şi alţi demoni


Dragutilor, ascultati cu atentie, fara sa ridicati din sprancene! Diminutivele in limba romana au un dublu tais. In cazul acesta, « dragutilor » poate fi un compliment sau, dimpotriva, o nu-prea-subtila luare peste picior. « Dragutilor » nu e totuna cu « dragilor ». In functie de context, un diminutiv poate fi de-a dreptul chiar o bataie de joc. (Amintiti-va doar de celebrul apelativ « pisoias » folosit de presedintele Traian Basescu.) Si-n orice caz, un diminutiv nu este niciodata neutru – vine gata incarcat cu judecati de valoare, care-l fac suspect in orice discutie serioasa. Daca stii de la bun inceput care-i rezultatul discutiei, la ce mai foloseste discutia ? Vorbim doar pentru a ne afla in treaba si a ne intari pre-judecatile.

Intelegeti dragutilor ? Cand vorbim despre « tatucii » natiunii , judecata de valoare e deja presupusa si s-ar putea traduce cam asa : « Ideea ‘tatucului’ care tine in mana destinele natiunii e caracteristica societatilor mai putin dezvoltate, eventual infantile sau infantilizate, pentru care ideea unui patrarh binefacator si atoatestiutor, care hraneste si ocroteste pe toata lumea cu dragoste parinteasca mai poate fi convingatoare. Abia cand mitul tatucului isi pierde forta de atractie, o societate poate fi considerata matura, cu cetateni care isi pot lua singuri destinele in maini. Nu domnia vreunui ‘tatuc’ salvator, ci domnia legii trebuie sa fie norma.» Eventual, unii mai educati, vor arata ca expresia « tatucul natiunilor » i-a fost atribuita lui Stalin, la sfarsitul anilor ’40, si-a fost adoptata de diferiti dictatori de-a lungul timpului, precum Mobutu Sesse Seku in Zair.

Este corecta o asemenea judecata de valoare ? Da. Si nu. La fel ca in romanul lui Gabriel Garcia Marquez, « Despre dragoste si alti demoni », povestea tinerei Sierva Maria de Todos Los Angeles e mai complicata decat sugereaza titlul : nu orice dragoste te poseda demonic si nu toti demonii sunt, cu necesitate, rai. (Faimosul ‘daimon’ al lui Socrate, bunaoara, era un demon cat se poate de binevoitor, un soi de Jiminy, greierasul-constiinta a lui Pinocchio.) Asa si cu tatucii. Odata ce renuntam la diminutiv, si vorbim despre Parintii natiunii, lucrurile se aseaza intr-o perspectiva mai ampla, cu multe lumini si umbre.

Să-ncepem cu Biblia, mai precis cu Vechiul Testament : Cand, in Geneza, 17 :4, Dumnezeu ii schimba lui Avram numele in Avraam (Abraham), il numeste si « parintele multor neamuri ». Nicio metafora, asadar, mai degraba o constatare. A fost. Senatul roman acorda titlul onorific de Pater Patriae (Parintele Patriei) eroilor care contribuiau la supravietuirea si maretia Romei. Aici intervine metafora, dar ramane in parametrii bunului simt. Cei in cauza actionasera cu adevarat ca niste parinti grijulii, gata de orice sacrificiu pentru binele odraslelor. De-abia ceva mai tarziu, cand titlul a inceput sa fie acordat imparatilor, lucrurile incep sa se complice, pentru ca suspiciunea de linguseala nemeritata arunca o umbra transparenta (sic) asupra titulaturii. Acest joc de lumini si umbre continua sa marcheze intreaga istorie a « parintilor natiunilor ». De la Petru I al Rusiei, la Simon Bolivar, si de la Kemal Atatürk la Nelson Mandela sau Gandhi, mai toate natiunile de pe suprafata pamantului si-au chemat liderii (buni sau rai), la un moment sau altul al istoriei, Parinti ai Patriei sau ai Natiunii. De scapat n-a scapat nici statul care a dat tonul in concertul statelor moderne si foloseste si acum ca sistem de referinta – Statele Unite ale Americii. Pana in ziua de astazi, americanii vorbesc cu reverenta despre the Founding Fathers (Parintii Fondatori), iar asta nu doar in mass media sau in cultura pop, ci si in scoli, de la gradinita la universitate.

Exemplul american pote fi folosit drept hartie de turnesol pentru a intelege mai bine jocul de lumini si umbre ce insoteste « Parintii natiunii ». De ce nu bufnesc in ras americanii cand aud expresia ? De ce nu vorbesc despre Founding Daddies, cum s-ar traduce Tatucii fondatori ? Nu pentru ca i-ar idealiza in vreun fel. Exista biblioteci intregi despre viciile si greselile, intentionate sau nu, ale fiecaruia dintre ei. Se stie foarte bine cum sustinatorii Declaratiei de Independenta au ajuns sa se paruiasca intre ei, cum Federalistii s-au atacat vicios si intre ei, dar mai ales cu Anti-Federalistii, sau cum mai tarziu Federalistii si Republicanii (Thomas Jefferson, James Madison) isi foloseau ziarele pentru a-si distruge reciproc adversarii, chiar tarandu-i in mocirla. Si-atunci cum e posibil ca o natiune indragostita de ideea contractului social, a drepturilor si libertatilor individului, sa ramana in continuare atasata cu o seriozitate egala de o idee intr-atat de … patriarhal-retrogada ?

Un raspuns, fie si provizoriu, la aceasta intrebare ne-ar putea ajuta sa intelegem mai bine luminile si umbrele din relatia cu proprii nostri « tatuci ». E foarte posibil ca, trecuti prin experienta de facto a forjarii unei noi natiuni, intr-o vreme in care, vorba lui George Washington, luminile ratiunii incepeau sa dezvaluie omenirii posibilitati de dezvoltare necunoscute anterior, americanii au inteles instinctiv ca, pentru ca o natiune sa supravietuiasca, e nevoie de ceva mai mult decat de un contract social intre indivizi liberi si egali. Pentru asa ceva nu s-ar sacrifica nimeni nici sa stranga gunoiul, daramite sa mearga la razboi. E nevoie de o credinta comuna in respectiva natiune. Or credintele, ca toate credintele, au nevoie de mituri convingatoare, capabile sa modeleze subconstientul colectiv pe termen lung. Aici nu e vorba nici de idealism, nici de protocronism sau mai stiu eu ce. Aici e vorba despre pragmatism in stare pura. Si asta au inteles americanii. Poti distruge orice credinta, dar fara o credinta nici oamenii, nici natiunile nu pot exista. Si aici intervin Parintii Natiunii.

Să ne intoarcem acum pe plaiurile miortitice, la tatucii nostri. Putem incepe de la Burebista sau de la Decebal si Traian, de la Mihai Viteazul la Alexandru Cuza – idea de baza e aceeasi ca la americani (sau, dupa preferinte, romani) : avem si noi, ca toata lumea nevoie de mituri fondatoare, de dacii si romanii, de Sfantul Andrei si de Moldova nu e a mea, si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri. Aici nu e vorba de idealizarea realitatii – putem si trebuie sa vorbim despre toate viciile, toate greselile si toate exagerarile realitatii. Abia discutat cu seriozitate si rasucit pe toate partile, ba chiar si atacat de-a dreptul uneori, mitul isi demonstreaza viabilitatea. E ca omul – ceea ce nu-l omoara il face mai puternic.
Sau ca Mos Craciun, daca preferati. Da, e o creatie a modernitatii, bazata pe Sfantul Nicolae, arata asa cum arata, cu barba alba si costum rosu pebtru ca asa l-a promovat Coca Cola, istoria bradului de Craciun e si ea moderna si n-ar fi rezistat daca n-ar fi fost promovata de Casa Regala Britanica, ziua de 25 Decembrie a fost arbitrar aleasa, din motive de strategie religioasa, s..a.m.d.. Si ce? Dupa ce inceheiem toate discutiile, dupa ce tragem linia si facem toate socotelile, ne impodobim pomul de Craciun, ne bucuram de candouri si cantam “Astazi s-a nascut Hristos, Mesia chip luminous, laudati si cantata si va bucurati! » Si chiar ne bucuram !

Sa-ntelegem atunci c-ar trebui sa renuntam la expresia « tatuci » si sa revenim la cea reverentioasa de « tati » sau de Parinti ai natiunii ? Catusi de putin ! Diminitivul « Tatucul » n-a aparut din neant, ci ca o forma sanatoasa de aparare impotriva dictatorilor de tot felul – in cazul romanilor, odata cu venirea comunistilor si dezvoltarea cultului personalitatii. A fost ca si cum Ceausescu ar fi dat un decret prin care chestionarea lui Mos Craciun sa fie interzisa prin lege, la fel si documentele despre PR-ul Coca Cola, etc. (Incercarea de inlocuire a lui Mos Craciun prin Mos Gerila demonstreaza ca ipoteza nici nu e cu totului tot indepartata de realitate.) De a doua zi, majoritatea romanilor ar fi inceput sa-l ia peste picior pe Mos Craciun. Pentru ca la bascalie ne pricepem.

Or, reamintiti-va, diminitivul are doua taisuri : poate fi interpretat ca o dovada de afectiune dar si ca una de dispret. In cazul dictatorilor, e o « soparla » : dictaorul crede ca-l chiar iubim, in vreme ce noi ii radem in nas. Toata lumea e fericita sau macar multumita. Ei bine, aceasta multumire a lui “i-am zis-o si nu s-a prins” a fost deopotriva o binecuvantare si un blestem – ambele din aceeasi cauza: au facut suportabila o situatie insuportabila. Mamaliga romaneasca a explodat, dar mai tarziu si cu mai putin entuziasm. Fara snaga. Sa nu ne facem iluzii : noi ne-am batut joc de Ceausescu, si Ceausescu si-a batut joc de noi. O minciuna repetata la nesfarsit, sfarseste prin a capata culoarea adevarului.

Contururile dintre nevoia reala de « Parinti fondatori » si cea de falsi « tatuci » ai natiunii, dispretuiti (dar si temuti, deci urmati fara cracnire) s-au estompat pana aproape de disparitie. Iar consecintele le vedem astazi, un sfert de veac mai tarziu. Doi presedinti ai Romaniei au reusit sa incalece aceasta ambiguitate si s-o calareasca stralucit, chiar daca nu neaparat in interesul poporului roman. Se cunosc : Ion Iliescu si Traian Basescu. La cealalta extrema, Emil Constantinescu, presedintele « invins de sistem », dupa cum singur a declarat. In realitate, nu « sistemul » l-a invins pe Constantinescu, ci refuzul sau, bine-intentionat, banuiesc, de-altminteri, de a distruge o data pentru totdeauna mitul tatucului pentru a asigura instaurarea statului de drept si a Romaniei moderne, pornind de la premisa ca ar fi incompatibile. A esuat in ambele incercari, pentru simplul motiv ca n-a inteles ce-au inteles americanii – nu sunt !

La randul lor, nici presedintii Iliescu sau Basescu nu s-au putut bucura de un succes real, dar din motive diamteral opuse lui Constantinescu : ei au pariat totul pe o singura carte, cea a « tatucului », fara sa ia in considerare ambiguitatea cladita chiar inlauntrul expresiei. In ambele cazuri, greseala a constat in pariul pe o singura carte, cu o singura fata. Constantinescu a pariat pe cartea rationalitatii obiective – si a pierdut grandios. Iliescu si Basescu au pariat pe cartea afectelor – si, dupa succese temporare, au pierdut amandoi. In politca nu exista ratiune fara afecte, dar nici afecte fara ratiune. Afectele fara ratiune sunt extrem de periculoase, pentru ca sunt instabile. Afectiunea poate deveni dispret peste noapte, dupa cum dragostea se poate transforma in ura cat ai clipi. Inteligenta emotionala, cum i se spune astazi, te duce cat te duce, dar nu poate de una singura face minuni.

Asta n-a inteles Traian Basescu – si tocmai in asta consta conditia tragica a actualului presedinte, in distanta dintre ratiune si afect. La nivel rational, presedintele intelege ca este nevoie de un proiect de tara, ca orice natiune are nevoie de un « ceva » care s-o treaca de la nivelul de populatie la cel de popor. Si stie ca mai este nevoie de statul de drept, de domnia legii, de institutii functionale, s.a.m.d.. O repeta de fiecare data cand i se ofera prilejul. La nivel practic, insa, continua sa functioneze afectiv strict la nivelul tatucului, atat cand vine vorba de (fostul) partid de suflet, cat si de propria-i familie sau cercul de apropiati. Or un marinar ar putea intelege macar asta : cand stai cu cate un picior in doue luntri, fara a le putea coordona sau impiedica sa actioneze contrar, rezultatul e unul singur.

Unde ne lasa pe noi, ca popor, toata aceasta poveste a tatucilor ? La fel ca pe Traian Basescu, pe nicaieri. Cata vreme nu intelegem ca avem de-a face cu doua fete ale aceleiasi monezi, sfarsitul e previzibil. In loc de si-si, vom avea parte doar de nici-nici. Nici de statul de drept, nici de adevarati « tatuci » capabili sa ne faca sa viseze la ceva impreuna, ca popor. Intre si-si si nici-nici nu exista mare lucru, doar o mlastina nici foarte calduta, nici foarte calda, care in practica inseamna diferite lucruri la nivel local si national.

La nivel local, va continua confruntarea surda intre asa-numitii baroni local si justitie, pentru ca taberele functioneaza in logici diferite : una dupa principiul votului popular, cealalta, dupa principiul judecatii obiective. Dupa cum s-a vazut in cazul Nicusor Constantinescu/Radu Mazare, se discuta de pe pozitii de razboi. Incercarile esuate ale vicepremierului Liviu Dragnea, cu descentralizarea si regionalizarea se inscriu in aceeasi logica : « totul sau nimic ». Situatia e perdanta pentru ambele parti. In primul rand, pentru ca tatucii locali ar trebui sa inteleaga ca mostenesc nu simpatia populatiei pastorite, ci doar dispretul si frica. Or aceasta falsa autoritate nu va putea continua la nesfarsit. N-a supravietuit ea la case mai mari, n-o sa supravietuiasca doar in Constanta sau Teleorman. E doar o chestiune de timp. In al doilea rand rand, pentru ca justitia ar trebui sa constientizeze ceea ce stie deja, si anume ca in absenta unei autoritati politice resepctate nu exista nici respect pentru justitie, deci nici autonomie, decat in carti. Si aici e doar o chestiune de timp – dar un timp care depinde de evolutiile la nivel national.

Din nefericire, nici la nivel national, lectia tatucilor n-a fost invatata. Dimpotriva. Desi nici unul dintre competitori nu recunoaste, disperarea provine tocmai din absenta tatucilor. Nici unul dintre candidatii anuntati sau potentiali nu se « ridica » la inaltimea de tatuc national, de aici si criza de timp in care au intrat toate partidele, paralizate in aceeasi logica. E bine sau e rau ? Greu de spus, in conditiile unei natiuni rupte intre popor si populatie, obisnuita prea mult cu logica tatucului pe model comunist. Dar, daca tot am vorbit atat despre balante, uneia dezechilibrate de vreun tatuc de mana a doua, dispretuit pe la spate si pupat prin fata, voi prefera-o intodeauna pe cea dezechilibrata in favoarea unui atomizat si plictisitor stat de drept.

Cand vine vorba de politica, spre deosebire de viata personala, daca vine vorba de ales intre dragoste si alti demoni, tare mi-e teama ca voi alege intotdeauna demonii.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

8 − 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te