Diana Zeyneb Alhindawi, fotograf fără frontiere

Jocul Urşilor de pe Valea Trotuşului şi spectacolul plin de culoare, sunet şi mişcare al cetelor de ursari români au fost subiect internaţional de presă, la sfârşitul anului trecut, după ce un set de poze realizate de fotograful Diana Zeyneb Alhindawi, jumătate româncă, jumătate irakiancă, a atras atenţia celor mai cunoscute publicaţii străine. Intro


Distribuie articolul

„I’ve got you under my skin”, „Romania’s dancing, drinking bears” sau „The strange, dark nights of Romania’s bear dancers”, sunt doar câteva dintre titlurile articolelor apărute în The Sunday Times Magazine, pe blogul New York Times Lens sau pe site-ul CNN care descriau şi exemplificau prin fotografiile Dianei Zeyneb Alhindawi, străvechiul obicei românesc. În luna decembrie, tradiţia jocului urşilor din localităţile băcăuane a fost promovată prin intermediul fotografiilor româncei inclusiv pe contul de Instagram al publicaţiei New York Times unde imaginile au primit mii de like-uri şi sute de comentarii. La puţin timp după răspândirea acestor fotografii, mai multe site-uri româneşti scriau: „Dansul Ursului, prin ochii unei fotografe pe jumătate româncă, a ajuns în New York Times” sau „Dansul ursului de la Comăneşti a ajuns vedetă în New York Times”.

Rolul „de vedetă” în toată această „misterioasă ceremonie”, cum o descriu jurnaliştii străinii, nu îl au însă nici urşii, nici ursarii, ci îl deţine chiar autoarea imaginilor. Diana Zeyneb Alhindawi s-a născut în România din mamă româncă şi tată irakian şi astăzi trăieşte „peste tot în lume”. A fost martoră la circumstanţele politice din anii ’80 din România care i-au obligat pe părinţii ei să adopte statutul de refugiaţi în fosta Iugoslavie, înainte de a pleca definitiv în Canada. Aceste experienţe au determinat-o pe Diana să se dedice „luptei” pentru drepturile omului. Timp de mai mulţi ani a deţinut mai multe funcţii de conducere şi a făcut cercetare pentru organizaţii precum UN Development Programme, Save the Children USA sau Oxfam Great Britain, lucrând în zone afectate de conflict sau dezastre naturale. La mijlocul anului 2013 s-a hotărât să îşi dedice eforturile profesionale exclusiv fotografiei. În septembrie 2015 a fost premiată cu ICRC Humanitarian Visa d’Or Award, prin vot unanim, pentru reportajul „The Minova Rape Trials”, din Republica Democrată Congo, unde Diana Alhindawi a asistat la procesul a 37 de soldaţi acuzaţi că ar fi participat la violarea a 1000 de femei, bărbaţi şi copii din Minova, în luna noiembrie a anului 2012. Procesul s-a întins pe durata a opt zile într-un tribunal temporar din provincia Sud-Kivu. Deznodământul procesului nu a fost unul încurajator pentru cele 1000 de victime ale violului, dat fiind că doar doi din cei 37 de soldaţi au fost condamnaţi pentru faptele lor.

Din păcate, oricât de mult i-ar plăcea să se concentreze doar asupra fotografiilor sale, mai ales în estul Africii, Diana a fost nevoită de nenumărate ori să-şi păzească spatele. „A fost minunat să pot merge în România şi să mă concentrez sută la sută asupra fotografiilor, fără a-mi face griji că tipul de lângă mine se furişează cu o armă să îmi ameninţe viaţa”, povesteşte Diana în dialogul cu jurnalistul CNN, Barry Neild. Deşi în prezent este stabilită în Brooklyn, SUA, Diana îşi desfăşoară activitatea în diferite colţuri din lume şi, periodic, revine în România, în Moineşti, locul unde şi-a petrecut o mare parte a copilăriei.

În momentul în care i-am propus discuţia cu revista SINTEZA, Diana Zeyneb Alhindawi se afla în Nepal, la cererea unei fundaţii. „Aici nu este absolut niciun conflict”, a ţinut să precizeze fotografa româncă, cu o anume uşurare, la finalul unui an pe care l-a petrecut în cea mai mare parte în zone de conflict sau în tabere de refugiaţi din Africa. Era mirată că o publicaţie din România îi solicită un interviu după ce mai multe site-uri româneşti publicaseră ştirea apariţiei fotografiilor sale în New York Times, fără însă a încerca să o contacteze pentru alte detalii. Astfel, am stat de vorbă cu Diana despre pasiunea pentru fotografie şi momentele cele mai importante din cariera sa, dar şi despre plecarea din România şi ce o determină să revină, uneori, acasă.

Diana Zeyneb Alhindawi foloseşte fotografia pentru a explora condiţia umană într-o varietate de contexte politice şi culturale. | Foto: Michael Christopher Brown / Magnum

Diana Zeyneb Alhindawi (în imagine) foloseşte fotografia pentru a explora condiţia umană într-o varietate de contexte politice şi culturale. | Foto: Michael Christopher Brown / Magnum

Copilărie de basm

„Am crescut cu bunicii în Moineşti până la şapte ani când m-am mutat şi eu în Bucureşti, alături de părinţii mei care erau la facultate acolo. Tata a venit să studieze medicina, el fiind irakian, a cunoscut-o pe mama care urma o facultate de inginerie mecanică, s-au căsătorit şi m-au avut pe mine. Problema a fost că, după căsătoria cu mama, comuniştii îi ceruseră tatălui meu să renunţe la cetăţenia irakiană, dar tatăl meu ştia că, dacă face asta, nu mai avea şanse să plece din România. Încerca să găsească soluţii să ieşim cu toţii, până când nu a mai fost lăsat să intre în ţară. După ce familia lui a fost arestată în Irak de guvernul lui Saddam, a fost nevoit să meargă în Italia pentru că în România nu era lăsat să intre. În cele din urmă, a primit statutul de refugiat şi a reuşit să se întoarcă după noi, să aranjeze plecarea şi să ieşim cu trenul din ţară. Eu aveam atunci aproape opt ani, aşa că după terminarea clasei întâi, împreună cu ei, am fugit în Iugoslavia şi am devenit refugiaţi în apropiere de Belgrad. Nu am stat foarte mult acolo şi apoi am plecat în Canada. Până să ajungem în Iugoslavia părinţii mei au mai încercat să fugă în Germania, apoi am locuit în Siria câteva luni, timp în care s-a născut fratele meu, dar când a izbucnit războiul între Siria şi Liban am fost nevoiţi să ne întoarcem din nou în România”, povesteşte Diana. Astfel, după ce a ajuns în Canada, împreună cu părinţii ei şi cu fratele mai mic, la vârsta de 16 ani, Diana s-a stabilit în Long Island, SUA. În prezent, deţine două diplome de licenţă în economie şi neuroştiinţe obţinute la Johns Hopkins University şi are studii de dezvoltare internaţională la American University, School of International Service. Vorbeşte limbile engleză, română, spaniolă şi franceză.

Copilăria pe care şi-a petrecut-o în Moineşti o descrie astăzi ca fiind cea mai frumoasă perioadă din viaţa ei. „Am avut o copilărie fără pericole, ca în basme, comparativ cu viaţa unor copii din New York, de exemplu sau din oraşe mai mari. Eram foarte liberă, aveam casa la marginea Moineştiului, toată ziua eram afară, prin grădini şi în copaci. Iar tradiţia cu dansul ursului a făcut şi ea parte din perioada cea mai frumoasă a copilăriei mele”, îşi aminteşte astăzi Diana Zeyneb Alhindawi, ale cărei fotografii realizate la sfârşitul anului 2014 şi interviuri pe care le-a dat publicaţiilor străine cu referire la obiceiul românesc, au promovat România câteva săptămâni la rând, din Europa, până în SUA.

Între uşi închise

După ce a plecat cu părinţii ei din ţară, Diana s-a întors destul de des în România, cel puţin la fiecare doi ani, până când a terminat liceul. În momentul în care a intrat la facultate a fost mai greu să ajungă din cauza studiilor şi apoi a profesiei. „Să urmez o facultate de neuroştiinţe a fost dorinţa tatălui meu, el fiind medic. Pot să spun că am fost împinsă în direcţia asta. La şcoală am fost întotdeauna prima, am luat premiul întâi şi când obţii rezultate atât de bune toată lumea se gândeşte că vei deveni ori doctor, ori avocat. Deşi mereu mi-au plăcut artele şi îmi doream să ştiu să pictez, toţi îmi spuneau că trebuie să devin medic. Aşa că am ajuns la Universitatea Johns Hopkins şi am terminat neuroştiinţele. După încheierea studiilor am lucrat în laboratoarele facultăţii Columbia, într-o cercetare care viza găsirea unui leac pentru boala Parkinson şi într-un alt laborator care dezvolta un vaccin pentru virusul HIV. Nu mi-a plăcut munca de laborator, mai ales că am crescut foarte liberă şi am călătorit foarte mult. După ce am ajuns în Canada ne-am mutat cam aproape în fiecare an. Deşi niciunui copil nu-i place să fie mereu pe drumuri, toate acestea m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi”, povesteşte Diana.

Practicile dansului urşilor datează din anii 1930, iar preţul unei blăni de urs poate ajunge astăzi la 2.000 de euro. Fotografia este surprinsă în Comăneşti, judeţul Bacău | Foto: Diana Zeyneb Alhindawi

Practicile dansului urşilor datează din anii 1930, iar preţul unei blăni de urs poate ajunge astăzi la 2.000 de euro. Fotografia este surprinsă în Comăneşti, judeţul Bacău | Foto: Diana Zeyneb Alhindawi

Astfel, plăcerea de a călători şi de a cunoaşte oameni noi, culturi noi şi diferite feluri de viaţă, i-au intrat Dianei, cumva, în sânge. La 23 de ani, obţinând un bilet gratis la o companie aeriană, a zburat până în Cancún, hotărâtă să traverseze Mexicul timp de două-trei săptămâni şi să renunţe la munca de laborator. „Când am ajuns în Cancún şi fiind temperaturi foarte ridicate, m-am interesat unde este cel mai apropiat munte. M-am urcat în autobuz şi am mers 20 de ore până în Chiapas, în San Cristóbal de las Casas, în sudul Mexicului, unde se află munţi de înaltă altitudine. Am stat acolo în jur de trei săptămâni descoperind un loc foarte interesant, cu populaţie indigenă foarte săracă. În acea vreme, cred că Mexicul se afla la zece ani de la revolta zapatistă. M-am implicat în mişcările sociale de acolo şi am învăţat multe de la oamenii care lucrau în organizaţii pentru drepturile omului. Aşa am primit şi un loc de muncă în cadrul unui ONG mexican de a documenta dreptul la hrană al populaţiei indigene. M-am întors în New York, mi-am luat lucrurile şi aproximativ zece luni am locuit în Mexic. Am urmat apoi studii pe specializarea dezvoltare internaţională şi am început să lucrez în domeniul asistenţei umanitare cu Naţiunile Unite, cu Save the Children, în Etiopia, cu Oxfam şi International Rescue Committee în Congo”, precizează românca.

Evadarea şi procesul din Minova

Cu timpul, însă, nu a mai fost mulţumită cu proiectele în care era implicată şi, cum îi plăcea dintotdeauna să facă fotografii, în urmă cu doi ani şi jumătate a renunţat la tot ceea ce făcea anterior pentru organizaţiile umanitare în Congo şi a început să se dedice fotografiei. Astăzi, la 36 de ani, fotografiile sale ocupă paginile publicaţiilor internaţionale, într-o perioadă în care este foarte greu să te faci remarcat ca fotograf. Fotografiile i-au fost publicate şi prezentate în publicaţii precum New York Times, The Sunday Times Magazine, Al Jazeera America, CNN, Le Monde, Geo Germany, Newsweek, Toronto Star, Paris Match şi Marie Claire, sau folosite de ONG-uri internaţionale ca Doctors without Borders/ Médecins Sans Frontières, Human Rights Watch şi International Committee of the Red Cross. În 2014, a fost numită unul dintre talentele emergente ale anului în cadrul Lens Culture’s Top 50 Emerging Talents. „Înainte de a lua aparatul de fotografiat în mână, deja lucram în estul Africii, în Congo şi Etiopia, locuri unde nu poţi spune că se află prea mulţi fotografi. Dacă mă gândeam că vreau să devin fotograf în New York, ar fi fost evident mult mai greu să concurez cu sutele de fotografi de acolo, mulţi dintre ei extraordinari. Ar fi fost foarte greu să faci ceva unic care să te diferenţieze. În schimb, eu mă aflam în Congo şi fotografii din acea parte a lumii de obicei îşi desfăşoară activitatea în Nairobi, Kenya şi doar când izbucneşte războiul îşi întorc privirea spre Congo. Aşadar, eram obişnuită cu viaţa din Congo, ceea ce este diferit faţă de ce fac fotografii în New York care poate doar visează să lucreze în acele locuri”, precizează Diana.

Astfel, între 12 şi 19 februarie 2014, a luat parte în calitate de fotograf la un proces de viol în Minova, Congo, un eveniment deosebit de important într-o ţară considerată capitala violului. „Am fost prezentă la acest proces şi am acoperit subiectul când nicio altă persoană nu îl acoperise. Am avut total acces în sala de tribunal, era pentru prima dată când aveau un birou militar de judecată şi regulile nu erau foarte stricte pentru că încă încercau să îşi dea seama cum să le aplice. Era o organizaţie care îl angajase pe prietenul meu de atunci să filmeze procesul pentru un documentar şi el mă angajase pe mine să fac fotografii. Procesul nu era deschis publicului, însă era deschis jurnaliştilor. La un moment dat au apărut doi jurnalişti italieni, însă nimeni nu a stat şapte zile cât a durat procesul. Procesul a continuat în Goma şi atunci au venit şi alţi jurnalişti internaţionali, dar pierduseră imaginile cele mai puternice pentru că majoritatea femeilor care au depus mărturie erau în Minova, unde de altfel locuiau. Cu povestea aceasta şi cu fotografiile pe care le-am făcut la acest proces, multe lucruri s-au schimbat pentru mine. S-au deschis multe porţi, am cunoscut mulţi editori”, explică fotografa româncă.

Momentul surprins în timpul mărturiei unei victime pe durata procesului din Minova, Congo, când 37 de soldaţi au fost acuzaţi că ar fi violat peste 1.000 de femei, bărbaţi şi copii | Foto: Diana Zeynaib Alhindawi

Momentul surprins în timpul mărturiei unei victime pe durata procesului din Minova, Congo, când 37 de soldaţi au fost acuzaţi că ar fi violat peste 1.000 de femei, bărbaţi şi copii | Foto: Diana Zeynaib Alhindawi

În luna noiembrie a anului 2015, Diana a fotografiat un reportaj pentru publicaţia franceză Le Monde în tabăra de refugiaţi din Bentiu, în sudul Sudanului, asumându-şi de fiecare dată responsabilitatea de a arăta respect faţă de subiecţii ei şi de a exprima, prin fotografiile sale, adevărul.

Destinaţia: oriunde

A fi femeie în zone în care conflictele sunt gata oricând să izbucnească, în locuri dominate de grupări rebele şi miliţii separatiste nu este întotdeauna uşor. Pentru Diana, a fi femeie şi a încerca să îşi practice meseria în aceste zone uneori o avantajează, alteori nu. „Uneori, îmi este mai uşor pentru că nu prezint o ameninţare pentru cei din jur, cel puţin nu din punct de vedere fizic, pe când dacă eşti bărbat şi ai în mână un aparat de fotografiat este mult mai probabil să fii remarcat şi să fii luat la întrebări. Faptul că sunt femeie îmi permite să fotografiez subiectul în ipostaze mult mai personale sau chiar să forţez nota când oamenii nu doresc să fie fotografiaţi. În alte situaţii, în zone de conflict, înconjurată de soldaţi, într-o lume a bărbaţilor, sau în zone dominate de bărbaţi, ca femeie nu eşti luată foarte în serios şi asta îmi îngreunează situaţia. În astfel de zone relaţiile de prietenie se leagă mai uşor între bărbaţi, de exemplu. Ca jurnalist-fotograf, de multe ori trebuie să lucrezi cu redactori şi aceştia sunt, în zone de conflict, în majoritate bărbaţi, preferând la rândul lor să lucreze cu fotografi bărbaţi. Aceasta este o problemă serioasă şi nu ştiu cum va putea fi depăşită. Din fericire, sunt mulţi editori care cunosc problema şi încurajează femeile să lucreze în zone de conflict, pentru că altfel este ca şi când se pierde jumătate din poveste, dacă nu există femei care să transmită din aceste zone”, consideră Diana, precizând că sunt organizaţii precum The International Women’s Media Foundation, care ajută femeile jurnalist şi care le finanţează călătorii în regiuni mai puţin accesibile precum estul Africii, Uganda, Congo, Rwanda sau sudul Sudanului.

„Sfatul meu pentru oricine, nu doar pentru femeile jurnalist sau fotograf, este de a îndrăzni să facă ce îşi propune. Există multă lume care stă acasă şi spune că şi-ar dori să facă una, sau alta, dar nu ştiu cum. Nimeni nu-i opreşte, aşa că sfatul meu este să se urce în avion şi să îşi aleagă destinaţia pe care şi-o doresc. Desigur, nu te duce direct într-o zonă de război, alege destinaţia cu responsabilitate, fă-ţi contacte, vorbeşte cu alţi jurnalişti, cu alţi fotografi, informează-te înainte. Nicio publicaţie din lume nu te trimite undeva până nu dovedeşti ceea ce poţi. Nu încurajez pe nimeni să se arunce direct într-o zonă de război, sper să se înţeleagă asta, pentru că mulţi fotografi şi jurnalişti freelanceri au murit în ultimul timp în Siria şi în Republica Central Africană. Ca fotograf aflat la început de drum, este foarte diferit să fotografiezi în Siria, de exemplu, sau să fotografiezi în Congo. Congo nu este o zonă activă de război, conflictele izbucnesc din loc în loc şi ca vestic nu eşti o ţintă directă. În Siria, în schimb, poţi deveni oricând o victimă a conflictului şi nu va mai fi timp să priveşti înapoi înainte ca ceva rău să ţi se întâmple”, avertizează fotografa româncă.

Dacă îmi propuneam să devin fotograf în New York, ar fi fost evident mult mai greu să concurez cu sutele de fotografi de acolo, mulţi dintre ei extraordinari. Este foarte greu să faci ceva unic, care să te diferenţieze. A fi, însă, fotograf în Congo, este ceva la care unii fotografi din New York doar visează

Diana Zeyneb Alhindawi

Între Crăciun şi Anul Nou, în mai multe oraşe şi sate de pe Valea Trotuşului, ursarii vizitează casele locuitorilor într-un ritual de alungare a spiritelor rele | Foto: Diana Zeyneb Alhindawi

Între Crăciun şi Anul Nou, în mai multe oraşe şi sate de pe Valea Trotuşului, ursarii vizitează casele locuitorilor într-un ritual de alungare a spiritelor rele | Foto: Diana Zeyneb Alhindawi

Din fericire, Diana a scăpat cu viaţă din situaţii pe care nimeni nu şi-ar dori să le trăiască şi faptul că a avut încredere în propria intuiţie, fără să-şi asume riscuri care ar fi putut-o costa viaţa, a ajutat-o să ajungă ceea ce este astăzi şi anume, unul dintre fotografii care atunci când se află la locul potrivit, în momentul potrivit, pot contribui cu adevărat la schimbarea lumii. Un episod mai puţin fericit, pe care astăzi românca şi-l aminteşte, s-a întâmplat chiar vara trecută, în Uganda, una dintre ţările cele mai periculoase pentru persoanele homosexuale, la un eveniment organizat pentru al patrulea an de comunitatea LGBT de acolo. Diana se întorcea de la o sesiune de fotografiat pe care o realizase într-un bar cunoscut că ar accepta persoane homosexuale şi, cândva după miezul nopţii, la întoarcerea cu taxi-ul din acel loc, românca avea să treacă prin clipe greu de descris astăzi. „Am fost dusă de şoferul de taxi în mijlocul pustietăţii, în afara oraşului Kampala, unde el şi prietenii lui m-au atacat, au încercat să mă stranguleze, m-au tăiat cu cuţitul şi mi-au furat rucsacul cu echipament. Nici acum nu ştiu motivul clar pentru care au apelat la violenţă, când puteau foarte uşor să îmi fure rucsacul şi să fugă. Un alt jurnalist, de data aceasta din Uganda, care a plecat din acelaşi loc cu două nopţi înainte şi care s-a întâmplat să fie gay, a păţit acelaşi lucru. Aşa că am ajuns să ne întrebăm dacă ne-au atacat la întâmplare sau îi atacă pe acei oameni care veneau din acel loc despre care se ştia că simpatizează cu persoanele gay. Oricare ar fi adevărul, este deosebit de grav ce se poate întâmpla, la fel de grav cum este faptul că organizaţii precum The Committee to Protect Journalists (CPJ) nu pot face mare lucru să ne ajute”, povesteşte Diana.

În cariera ei au mai fost momente când a plecat înainte ca astfel de situaţii să aibă loc, simţind când este timpul să facă pasul înapoi. „A mai fost o ocazie când am lucrat cu fostul meu prieten în Congo, într-o zonă complet controlată de rebeli. Am mers într-un sat îndepărtat şi trebuia să ne petrecem noaptea acolo, asta până am realizat că generalul care fusese de acord să scriem povestea grupării lor nu trăia acolo în sat şi că trebuia să stăm peste noapte în compania soldaţilor rebeli şi a armelor AK-47 pe care ei le aveau şi noi nu. Aşa că am luat decizia, pe loc, să ne întoarcem în oraşul cel mai apropiat, la şapte ore distanţă cu motocicleta prin junglă”, îşi aminteşte Diana.

În ceea ce priveşte ţara în care s-a născut, Diana precizează că va veni în vizită de câte ori va avea ocazia pentru a-şi revedea familia pe care o mai are aici. De Anul Nou, s-a întors în Congo pentru un proiect despre urmările procesului din Minova, la solicitarea unei reviste franceze şi tot în primele luni ale noului an ar urma să participe la un proiect pentru organizaţia Médecins Sans Frontières şi să se ocupe de câteva proiecte personale în Uganda. Vrea, de asemenea, să meargă să îşi viziteze familia din partea tatălui pe care nu o cunoaşte foarte bine şi care acum este răspândită în Irak, Iran şi Liban. „Sunt plecată multe luni din an în estul Africii, încât mi-e greu să urmăresc şi ce se întâmplă în România. Am auzit despre incendiul din clubul din Bucureşti şi de accidentul în care a murit poliţistul pe motocicletă din coloana oficială a ministrului Gabriel Oprea. Acel poliţist ne era prieten de familie şi chiar el mă aşteptase acum doi ani, la aeroport, când am venit în România” precizează Diana Zeyneb Alhindawi.

Kim Mukisa şi Jackson Mukasa din comunitatea LGBT din Uganda au fost arestaţi în 2014 sub acuzaţia de homosexualitate | Foto: Diana Zeyneb Alhindawi

Kim Mukisa şi Jackson Mukasa din comunitatea LGBT din Uganda au fost arestaţi în 2014 sub acuzaţia de homosexualitate | Foto: Diana Zeyneb Alhindawi

Ca fotograf aflat la început de drum, este foarte diferit să fotografiezi în Siria sau să fotografiezi în Congo. Congo nu este o zonă activă de război, conflictele izbucnesc din loc în loc şi ca vestic nu eşti o ţintă directă. În Siria, în schimb, poţi deveni oricând o victimă a conflictului şi nu va mai fi timp să priveşti înapoi înainte ca ceva rău să ţi se întâmple

Diana Zeyneb Alhindawi

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te