Dileme şi ambiţii pentru un scenariu noncatastrofic. România peste 25 de ani


Distribuie articolul

Dacă îţi imaginezi România peste 25 de ani, o poţi face mai ales în lumina fanteziei pure; ca sociolog te simţi stânjenit de inexistenţa unei reflecţii strategice, care să ordoneze cât de cât trecerea spre incertitudinile viitorului.

Vasile Dâncu

Vasile Dâncu

Dacă pornim de la premiza că viitorul este o continuare a prezentului, atunci premizele sunt pentru o imagine de coşmar. Chiar dacă mergem pe un scenariu de minimă prelungire a trendurilor de azi, tot pe aproape ajungem, deci vom lăsa deoparte aceste căi. Îmi doresc un scenariu pozitiv, o gândire de ruptură, pentru că dinamica este rapidă, surprizele apar frecvent, toată Europa suferă de miopie strategică. Dar mai ales sunt român, îmi doresc un viitor bun pentru ţara noastră şi cred că nişte scenarii strategice bine făcute pot ordona eforturile, pot uni naţiunea, pot construi sinergii şi proiecta un viitor care să rezulte din anticiparea pericolelor şi folosirea oportunităţilor.

Trebuie să căutăm a ne închipui cum va fi lumea şi cum ne vom integra în ea peste 25 de ani fără a ne amăgi că totul va fi bine şi actualele grupuri în care ne-am integrat ne vor aduce lapte şi miere. Dacă o ţară ca Franţa, în 2014, face o strategie pentru un deceniu şi se întreabă, printre altele, dacă viitorul va fi cu UE sau fără UE, cred că este normal să ne punem şi noi această problemă.

Şi la alte întrebări suntem obligaţi să dăm răspunsuri, sunt lucruri de care nu ne putem ascunde, chiar dacă sunt dificile. În primul rând, ce instituţii mai pot să fie piloni pentru apartenenţa comună, adică ce instituţii pot crea identităţi şi care pot întări legăturile dintre noi sau legătura dintre noi şi România, în condiţiile în care 80 la sută dintre români declară că sunt mândri de apartenenţa lor, însă doar puţin peste 30% dintre ei au încredere în statul român?

În al doilea rând, vedem o mare polarizare a românilor şi o serie de crevase care dinamitează solidaritatea colectivă, în ipostaza ei mecanică: populaţia din ţară vs. diaspora, lucrătorii de la stat vs. cei de la privat, conflicte între religii, persoane active în muncă vs. asistaţi şi aceasta este într-adevăr o sursă de diferenţiere şi chiar de creativitate care poate stimula dezvoltarea. Cu o singură condiţie: să poată fi întărite unele reguli comune de supravieţuire, regulile comune de convieţuire. Când este polarizare mare şi inegalitate puternică, este nevoie să asigurăm egalitatea accesului la bunurile fundamentale. Când apar tensiuni sociale, atunci antidotul este încrederea în instituţii de bază ale societăţii, organizaţii şi instituţii politice, juridice şi de altă natură care pot defini interesul comun şi mijloacele pentru respectarea lui. Cum vom face toate acestea, cum vom schimba practica politică, cea care face din aceste tensiuni un motor facil pentru alegeri şi pentru asigurarea votului provenit din tensiuni sau campanii negative?

În al treilea rând, ce model social alegem? Nu este un preambul pentru a propune politici sociale aberante uneori, cum au făcut şi stânga, şi dreapta în alegeri, în ultimii ani, ci vorbim despre politici sociale în sens larg: acces generalizat la educaţie de calitate, la sănătate, pensii, protecţie pentru şomeri, eliminarea dezechilibrelor generaţionale şi multe altele.

În fine, ce mecanisme de tip „antifragilistic”, cum spune Nassim Taleb, se pot găsi ca să putem spera că vom reuşi să trecem peste riscurile viitoare, peste ameninţările care vor veni şi pe care nu le putem presupune sau poate nici măcar nu avem curajul să ni le închipuim: o posibilă rupere a UE sau eliminarea unor ţări care se află în coada plutonului şi sunt tractate cu greu, război în zonă, retragerea NATO din zona de proximitate a Rusiei etc. Cum scrie Nassim Taleb: „Este crucial să înţelegem că, dacă antifragilitatea este proprietatea tuturor acelor sisteme naturale (şi complexe) care au supravieţuit, atunci privarea acestor sisteme de volatilitate, aleatoriu şi factori de stres le va fi dăunătoare. Acestea vor deveni mai slabe, vor muri sau vor sări în aer. Ne-am tot fragilizat economia, sănătatea, viaţa politică, educaţia, aproape totul, suprimând aleatoriul şi volatilitatea. Exact aşa cum o lună petrecută în pat (de preferinţă, cu o versiune neprescurtată a romanului «Război şi pace» şi cu acces la toate cele optzeci şi şase de episoade din «Clanul Soprano») duce la atrofierea muşchilor, la fel şi sistemele complexe sunt slăbite, chiar ucise atunci când sunt private de factorii de stres. Mare parte din lumea noastră modernă şi structurată ne-a vătămat cu strategii implementate de sus în jos şi cu născociri (pe care în această carte – n.a. Nassim Nicholas Taleb, Antifragile: Things That Gain From Disorder, 2012, Random House – le voi numi «iluzii de Harvard-sovietic») care tocmai asta fac: insultă antifragilitatea sistemelor”.

Acestea ar însemna să gândim anticipând că vor fi rupturi sau „lebede negre”, să analizăm sistemele noastre sociale, economice şi politice cu maximă luciditate, folosind testul de simetrie propus de autorul citat: tot ceea ce obţine mai multe avantaje decât dezavantaje de pe urma evenimentelor aleatorii (ori a anumitor şocuri) este antifragil; inversul este fragil. Astfel cred că am putea crea cel puţin un plan imunologic pentru o Românie care, astăzi, pare aflată într-o mare miopie strategică.

Voi încerca să descriu câteva ambiţii (dacă nu condiţii) pentru evitarea unui scenariu catastrofic, scenariu care ar fi previzibil pentru România, în actuala stare de lucruri. Un scenariu catastrofic ar arăta în 2040 o Românie precum: un teritoriu, mai mult decât un stat suveran, o populaţie, nu o naţiune, o zonă furnizoare doar de mână de lucru, fără antreprenoriat autohton, resurse naţionale înstrăinate total, stat eşuat, doar o piaţă pentru Europa şi un teritoriu fără o politică externă independentă.

Pentru a putea gândi dincolo de aceste scenarii de tip catastrofic, cred că trebuie să stabilim o condiţie preliminară.
Acţiunea publică nu îşi încheie misiunea sa transformatoare, chiar dacă neoliberalismul simplist importat în

România poate spune că statul trebuie să iasă din absolut toate combinaţiile sociale.

Acţiunea publică trebuie să implice continuitate dincolo de alternanţele politice care pot avea rezultate noncumulative sau pot chiar prejudicia mersul României spre nişte ţinte precise.

Acţiunea publică trebuie să se sprijine pe expertiza unor specialişti care ar trebui să reducă sau să micşoreze invazia de sinecurişti care invadează statul şi organismele sale după fiecare alegeri. Spolierea de resurse şi corupţia sunt vulnerabilităţi care pot fi mult atenuate dacă vom credita acţiunea publică cu misiunea de a ocupa şi pilota cea mai mare parte a dezvoltării şi atingerii unor ţinte strategice.

Acţiunea publică trebuie să asigure o protecţie consistentă a intereselor naţionale. La noi a prins, din nefericire, foarte bine o ideologie a opoziţiei între stat şi întreprinderi sau chiar între stat şi privat. Dar peste tot în lume, competitivitatea este principala armă strategică pentru statele naţionale, statul+colectivitatea locală+întreprinderile reprezintă o triadă care face mereu strategii pentru ocuparea forţei de muncă, modalităţi de folosire optimă a resurselor, pentru atingerea unor ţinte de dezvoltare, realizarea de echilibre teritoriale etc. Din păcate, peste întreprinderile din ţara noastră se revarsă controale care le paralizează activitatea cu anii, supra-reglementări năucitoare sau retroactivitate fiscală în cele mai dure situaţii. Uneori, antreprenorii români au senzaţia că statul vrea distrugerea oricărei economii naţionale, ceea ce sigur nu poate fi adevărat. Ce-i drept, lipsa de cultură şi viziune a unor responsabili ai statului poate genera ideea că mergem spre un federalism post-naţional în Europa, dar ar fi o crimă să deconstruim România pentru ca din cioburile ei să construim Europa în această zonă. Deocamdată putem decela o incapacitate a statului de asumare a unor poziţii clare sau de a lua decizii eficiente pentru protejarea şi stimularea antreprenorilor români.

Actiunea publică necesită un stat inteligent inteligent şi creativ, un stat care, respectând interesele naţionale şi principiile, nu se lasă confiscat de interese, indiferent de natura lor şi purtătorii acestora, un stat care nu abandonează societatea şi nici nu îşi arată forţa şi hotărârea numai faţă de unii cetăţeni, adică faţă de cei mai slabi, ci aplică faţă de toţi aceleaşi principii şi reguli, care stimulează competiţia socială, dar caută să evite polarizările extreme între segmente sociale, redistribuie echitabil resurse şi facilitează armonia şi coeziunea socială. Caută să nu stimuleze fracturi în ţesutul de solidaritate şi reglează dezechilibrele atunci când malformaţiile apar ca rezultat al competiţiei şi dezechilibrului de resurse.

Cultivarea antreprenorului român este unul dintre pilonii unui scenariu pentru următoarele decenii. Acum există senzaţia şi chiar discursul politic că doar capitalul străin ne poate salva, capital străin care are mereu întâietate atunci când se dau ajutoare de stat sau orice alte forme de sprijin guvernamental sau local. Astăzi, există o ambiguitate legislativă şi o junglă legislativă care face ca tot mai mulţi dintre marii antreprenori români să bată drumurile la DNA, să înfunde puşcăria sau să plece cât văd cu ochii, abandonându-şi afacerile. Să fie oare toţi antreprenorii noştri nişte hoţi? Sociologic, şi chiar raţional, este greu de susţinut o concluzie de acest fel. Marile companii româneşti care au mai rămas sunt asaltate de companiile străine pentru a fi preluate, dacă nu au putut fi deja îngenuncheate pe piaţă. E un fenomen firesc, de competiţie pe piaţa liberă, dar trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să încurajăm şi chiar să protejăm antreprenorul român? Nu mai putem face protecţionism clasic, dar ne rămân multe mijloace prin care ar trebui să fim alături de românul care dă salarii şi, uneori, este singurul furnizor de salarii într-un oraş de zece – douăzeci de mii de locuitori. Pun pariu că niciunul din guvernanţii ţării nu s-a întrebat în detaliu, nu a comandat studii pentru a vedea cine este el, antreprenorul român, la ce visează el, ce interese are. Poate ar fi descoperit un lucru emoţionant: antreprenorul român se desprinde foarte repede de interesele personale imediate şi apoi îl mână în luptă altceva; în acel altceva este şi mândria de a face ceva românesc, de a ajuta comunitatea lui si ţara. Ştim, statul nu se implică direct în jocul economic, dar trebuie să fie un garant al echilibrului, nu doar în ceea ce priveşte competiţia, gestionarea schimburilor şi concurenţa, dar şi în ceea ce priveşte dezvoltarea generală. Interesul financiar al statului este interes naţional, cu adevărat, nu trebuie să fie ocultat de nevoia de justiţie şi pedepsirea celor care fură. Dar recuperarea pagubelor trebuie să fie un principiu urmărit serios concomitent, dacă se poate, sau urmat de pedepsirea dură, expresivă, exemplară a antreprenorilor care încalcă legea.

Problema identităţii noastre şi a păstrării ei nu este o treabă pentru istorici sau sociologi, este un adevărat principiu al supravieţuirii unei naţiuni. Identitatea este sentimentul colectiv al individualităţii istorice, al sentimentului împărtăşit că avem ceva doar al nostru, o contribuţie originală la cultura şi civilizaţia lumii, cu care ne putem mândri, dar nu doar atât. Identitatea nu rezistă dacă se plaseză şi se sprijină doar pe istorie, ea trebuie să valorifice şi sentimentul că acum, adică în generaţia noastră, suntem creatori de valori inestimabile, că suntem de neînlocuit în lume, că suntem participanţi activi la construcţia actuală a lumii. Adică, lumea întreagă ar arăta altfel fără noi, o serie de lucruri importante pentru omenire ar lipsi. Este premisa cea mai importantă pentru mersul României prin viitorii 25 de ani. Acest viitor nu se rezolvă doar prin educaţie sau acţiune publică, ţine de imaginea de dreptate, justiţie şi echitate, de încrederea în instituţii, proiectarea unor personalităţi româneşti pe agenda publică a spectacolului lumii de azi. Ţine şi de promovarea culturii noastre în lume, educarea reciprocităţii este deosebit de importantă, dar şi răspunsul continuu pe care ar trebui să-l dea mari personalităţi si instituţii ale prezentului la întrebări precum: cine suntem noi, ce ne leagă, ce avem în comun, cum putem reuşi – împreună sau solitari, ce trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educaţie este necesară pentru viitor, ce sacrificii facem şi ce rezultate asteptăm. O instituţie cum este Academia Română poate fi implicată în proiectarea viitorului ţării pentru rezervorul de excepţionalitate pe care-l deţine, dar şi pentru că poate promova excelenţa românească în lume.

Astăzi, un proiect excepţional al preşedintelui Academiei de a furniza liniile unui proiect pentru dezvoltarea României în viitor trebuie sprijinit de Executiv, dar nu doar atât. Ar trebui să nască reflecţii (concordante sau divergente) în toate mediile, de la cel politic, civic, economic sau universitar. În înţelegerea importanţei pilonului identităţii trebuie să intre şi o amplă reflecţie privind înţelegerea şi concilierea particularităţilor etnice sau regionale, pentru a încerca să integrăm aceste particularităţi în cetăţenia civică. Este important acest lucru, deoarece egoismul sau individualitatea au devenit valori care aduc progresul, evident, la nivel personal, dar condiţiile colective , sociale sau naţionale sunt cadre pentru raporturile dintre indivizi, dintre indivizi şi stat sau indivizi şi comunitatea de inserţie.

Trebuie să ieşim dintr-un marasm intelectual, dintr-o mediocritate intelectuală care bulversează adânc societatea, neavând în prezent nici măcar o piaţă a schimbului de idei. Dar mai ales învaţământul, educaţia suferă cumplit şi se îndepărtează mult de standardele lumii civilizate. Instituţiile de cultură sau de educaţie care caută să promoveze o minimă excelenţă sunt strivite de populism sau demagogie politică, elita noastră s-a divizat în tabere de intelectuali publici care se atacă ignobil la televiziune. Dar mai ales, elita noastră încearcă doar dezbateri despre trecut şi mai puţin despre viitor. Suntem parcă pe un Titanic, după ce s-a anunţat implacabilul sfârşit, ceea ce face să nu mai conteze viitorul, totul fiind o răfuială narcisistă fără sens, care ajunge invariabil la obsesia moştenirii comunismului.

Prin acţiune concertată între instituţii de stat, societate civilă, antreprenori, oameni de cultură, elite intelectuale sau tehnice, ar trebui trecut la un proiect de reflecţie îndreptat spre viitor cu privire la priorităţi, obiective strategice, modalităţi de acţiune. Nu putem proiecta România peste 25 de ani, dacă fiecare ne facem propriul proiect sau dacă doar Guvernul face proiectul lui. Dacă oamenii de afaceri români nu sunt consultaţi, atunci totul este o poveste despre visele intelectualilor, dacă intelectualii nu participă, atunci planurile economice nu au profunzime şi reflecţie în cultura colectivă.

În fine, o importantă ambiţie-condiţie este generalizarea la nivelul conştiinţei politice a ideii că pierderea suveranităţii economice este punctul de la care totul se schimbă, deci trebuie trecut la un alt tip de demers strategic. Nu este vorba aici doar despre pierderea mijloacelor esenţiale pentru articularea unor strategii ale intereselor colective, ci este mai degrabă o situaţie de ruptură, în care toate reflexele gândirii politice sau strategiilor decizionale din trecut nu mai sunt valabile. În această situaţie, pe care unii o privesc fatalist cu ideea că aceasta este globalizarea şi noi nu ne mai putem opune, suntem prea mici, trebuie făcute schimbări esenţiale de gândire şi strategii de supravieţuire fără niciun fel de ambiţii majore. În această situaţie mai sunt puţine lucruri de făcut, mai ales că deja avem tot mai mult senzaţia că suntem incapabili de a acţiona colectiv şi a gândi interesul comun. În această perspectivă, statul şi acţiunea publică îşi pierd tot mai mult influenţa, pentru că ţara îşi pierde principala caracteristică ce ar defini-o ca subiect autonom al istoriei: stat cu cetăţeni liberi, creativi şi activi, cu capital social puternic. Un stat cu cetăţeni deznădăjduiţi, speriaţi de viitor, fără încredere în instituţii şi lideri este un stat care slăbeşte în fiecare zi şi care nu-şi poate anticipa viitorul.

God bless Romania!

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te