Din Mitteleuropa spre porțile Levantului

Între Szeged și Salonic, un drum de 900 de kilometri dezvăluie liniile de forță ale imperiilor defuncte, dar încă vii în conștiința marilor orașe


Traseul Coridorului X paneuropean unește două dintre cele mai frumoase orașe ale Europei, rezervatul Salzburg din Alpii austeri cu exuberantul Salonic de la Egeea însorită. Dacă birocrații europeni ar fi dat dovadă de imaginație, i-ar fi putut spune Coridorul Mozart – Aristotel, după personalitățile tutelare ale celor două orașe din capetele rutei. Dar birocrații europeni nu au imaginație, o știe oricine, așa că drumul a primit un număr.

Foarte mulți români parcurg acest coridor în jumătatea sa central europeană, de la Szeged spre Viena și apoi Salzburg sau alte destinații din Europa de Vest. De aceea, vă invităm la o călătorie în sens opus, din periferia Mitteleuropei spre avanposturile europene ale Levantului, prin cenușa imperiilor macedonean, roman, bizantin, otoman, habsburgic și austro-ungar.

Szeged, veriga de legătură

szeged

Orașul Szeged emană o atmosferă central europeană clasică

Veriga de legătură dintre Balcani și Europa Centrală este Szegedul, unul dintre cele mai frumoase orașe ale Ungariei, cu un foarte burghez centru chezaro-crăiesc, restaurat ca la carte în anii 2000.

Câteva dintre cele mai importante capitale naționale și regionale din Balcani se înșiră de-a lungul Coridorului X, drum a cărui importanță de-a lungul secolelor l-a făcut să fie supranumit „coloana vertebrală” a Balcanilor.

Veriga de legătură dintre Balcani și Europa Centrală este – pe această rută – Szegedul, unul dintre cele mai frumoase orașe ale Ungariei. Împreună cu Novi Sad și Timișoara, orașul de la vărsarea Mureșului în Tisa alcătuia suprastructura urbană din Sudul imperiului habsburgic și, mai apoi, a celui Austro-Ungar. O inundație catastrofală din 1879 a lăsat în picioare doar 265 de case din cele peste 5.700. Ungaria, un stat reapărut pe hartă abia cu 12 ani înainte, a făcut din reconstrucția orașului o miză națională, conjugându-și toate eforturile și energiile pentru a face din noul Szeged o vitrină a Ungariei renăscute. Împăratul Franz Josef, în calitatea sa secundă de rege al Ungariei, a vizitat Szegedul după inundații și a promis că acesta va fi un oraș mai frumos decât înainte. Cuvântul împăratului a fost ținut, iar acum orașul are un foarte burghez aer chezaro-crăiesc. Centrul orașului a fost restaurat fără cusur la începutul anilor 2000, primind pentru aceasta o medalia „Europa Nostra”.

Un jurnalist englez de la BBC spunea că Viena este, prin excelență, orașul unde să bei o cafea și să mănânci o prăjitură bună. Ei bine, între Balcani și Viena, probabil Szeged este cel mai bun oraș pentru astfel de îndeletniciri. Ca să vă convingeți, încercați „somlói galuska” lângă un espresso cu lapte, la una din numeroasele terase din centru.

Adăugați o plimbare prin frumosul parc din fața primăriei și o raită prin fața Universității și a catedralei, pentru a simți mai bine pulsul orașului. Szegedul se mândrește cu universitatea sa, una dintre cele mai bune din Ungaria, fondată de acei profesori maghiari ai universității din Cluj care au părăsit România după 1918. Vârful cercetării științifice la această universitate a fost atins de Premiul Nobel pe care savantul Albert Szent-György l-a primit în 1937 pentru descoperirea Vitaminei C, pe care a sintetizat-o folosind și paprika locală.

Și așa ajungem la altă mândrie locală, pudra roșie de ardei iute, vândută sub toate formele și în toate ambalajele posibile, de la vrac, în supermarketuri, la pachețele de tip suvenir, ornate cu tricolorul maghiar, al căror cost crește invers proporțional cu dimensiunea.

Novi Sad, Gibraltarul de pe Dunăre

Novi Sad, al doilea oraş al Serbiei, văzut din fortăreaţa Petrovaradin

Novi Sad, al doilea oraş al Serbiei, văzut din fortăreaţa Petrovaradin

Cel mai popular loc de distracţie din Novi Sad este plaja oraşului, întinsă de-a lungul Dunării, în sus şi în jos de Podul Libertăţii, distrus de americani în 1999 şi reconstruit între 2003 şi 2005.

Granița Ungariei cu Serbia de la Röszke este la douăzeci de minute cu mașina de Szeged și a ținut capul de afiș al știrilor internaționale în 2015, când aici era principala poartă de intrare în UE a emigranților de pe ruta balcanică. Acum e liniște, iar formalitățile nu durează mult.

Urmează Voivodina, adică partea de nord a Serbiei, cu statut de provincie autonomă, care până în 1918 a făcut parte din Austro-Ungaria, și, mai înainte, de imperiul habsburgic. Căpetenii celte, împăraţi romani, sfinţi bizantini, despoţi slavi, paşale turceşti, generali habsburgi, funcţionari unguri, politicieni sârbi şi strategi ai Alianţei Nord-Atlantice au scris pe rând părţi din istoria Voivodinei.

Capitala provinciei și al doilea cel mai mare centru urban al Serbiei este Novi Sad, oraș plat ca în palmă, presărat de clădiri administrative austro-ungare, care amintesc de Arad sau Timișoara, și cu un centru istoric surprinzător de mic. Un tur al oraşului, in exenso, nu durează mai mult de două ore. Oraşul este bilingv, minoritatea maghiară beneficiind de inscripţii în limba maternă pe toate instituţiile. În schimb, limba română, şi ea oficială la nivelul instituţiilor provinciale, nu am găsit-o decât pe clădirea bibliotecii orăşeneşti.

În piaţa centrală, care se întinde între biserica catolică a oraşului şi primărie, permanent se petrece ceva, după cum, seară de seară, stradelele pietonale sunt pline de muşterii la terasele care freamătă de poftă de viaţă. La fel şi parcul miniatural, cu cele două lebede, Isa şi Bisa, pe care le îndoapă localnicii şi turiştii.

Cel mai popular loc de distracţie din Novi Sad este plaja oraşului, întinsă de-a lungul Dunării, în sus şi în jos de Podul Libertăţii. Acesta a fost distrus de americani în 1999 şi reconstruit între 2003 şi 2005. În serile de vară, ştrandul devine loc de întâlnire pentru tinerii oraşului, care se bucură de viaţă până târziu în noapte.

Dar cea mai mare atracţie turistică a oraşului este fortăreaţa Petrovaradin, supranumită de istorici Gibraltarul de pe Dunăre. Imaginaţi-vă cetatea din Alba Iulia, amplasată pe o stâncă abruptă care domină un cot al Dunării, exact în locul unde se ciocneau două imperii: cel otoman şi cel habsburgic.

Sistemul de fortificare construit de austrieci la Petrovaradin, cu începere din 1692, după alungarea turcilor de cetate, este formidabil. În partea de jos a cetăţii se află Wasserstadt (Oraşul apei), unde se găseau clădirile administrative, locuinţele ofiţerilor, spitalul şi alte clădiri publice. Această aşezare putea fi inundată complet în caz de asediu, pentru a bloca sau îneca, după caz, trupele ostile. Mai sus de Wasserstadt, a fost creată o suită de fortificaţii în stil Vauban, cu ziduri masive alternând cu spaţii minate, clădite unele peste altele, ca o cascadă în trepte. Transportul trupelor dintr-o parte în alta se făcea printr-un labirint de tuneluri – în total 16 kilometri – care pot fi vizitate.

Graţie acestui sistem de apărare, Petrovaradin s-a dovedit inexpugnabil în 1716, când turcii au încercat să îl recucerească. Trupele austriece, conduse de legendarul Eugeniu de Savoia, au respins masivul asalt într-o bătălie de proporţii epice: 83.000 de asediaţi contra 150.000 de asediatori. După înfrângerea turcilor, Eugeniu de Savoia a contraatacat, eliberând Timişoara şi Belgradul. Prin pacea semnată în 1718, la sfârşitul războiului, s-au conturat graniţele a două imperii, care aveau să dureze până la începutul Primului Război Mondial.

Belgrad, orașul înfrângerilor și statuia învingătorului

Belgrad, un oraş cu un urbanism dezordonat, care aduce aminte de Bucureşti

Belgrad, un oraş cu un urbanism dezordonat, care aduce aminte de Bucureşti

În Belgrad, unele clădiri bombardate de NATO sunt conservate ca monumente, în vreme ce un pod nou peste Dunăre, inaugurat în 2012, simbolizează cooperarea economică dintre Serbia și comunitatea internațională.

Doar două masive muntoase încreţesc marea plată de culturi agricole a Voivodinei: Munţii Vârşeţ, o continuare a Banatului Montan din România și Fruška Gora, care se întinde, lung şi subţire ca un deget de pianist, la Sud de Novi Sad. În drum spre Belgrad, autostradă secționează acest masiv muntos chiar înainte de a trece peste Dunăre.

Între Novi Sad și Belgrad e o oră de condus pe Autoput (termenul sârbesc pentru autostradă). Diferența între cele două orașe este însă mare. Mai mare decât ar fi dispuși majoritatea sârbilor să recunoască. Aerul de Mitteleuropa, pe care capitala Voivodinei încă îl degajă în centru, a dispărut cu totul în Belgrad, o metropolă cu o dezordine urbanistică pe care doar Bucureștiul o poate egala. Situat la confluența dintre Dunăre și cel mai mare afluent al său, Sava, Belgradul a catalizat în secolul trecut toate energiile spațiului ex-iugoslav, înainte de a deveni capitala unui stat care a pierdut patru războaie într-o singură decadă – anii 1990 – și, cu ele, un mic imperiu federativ. Belgradul de astăzi cunoaște din nou o ascensiune economică. Unele clădiri bombardate de NATO sunt conservate ca monumente, în vreme ce un pod nou peste Sava, inaugurat în 2012, simbolizează cooperarea economică dintre Serbia și comunitatea internațională, care l-a finanțat parțial, prin BERD și BEI.

Întotdeauna e o idee bună să iei parte la tururile gratuite de oraș, dacă nu ai vreme să îl descoperi de unul singur. Cele din Belgrad pornesc invariabil de la statuia prințului Mihajlo, din Piața Republicii. Mihajlo Obrenović a fost prințul care în 1841 a mutat capitala Serbiei de la Kragujevac la Belgrad. Un prim moment de meditație este chiar statuia ecvestră a prințului, pus de posteritate monarh peste o piață al cărei nume celebrează republica.

Jovana este o tânără de 20 și ceva de ani, care ghidează voluntar turiștii. La final, bineînțeles, fiecare participant la tur e liber să îi facă o mică donație. Jovana prezintă cu acuratețe și detașat istoria Serbiei, cu ajutorul monumentelor și clădirilor. Generația ei nu are amintiri directe de pe vremea Iugoslaviei și doar unele vagi din vremea războaielor de destrămare. De aici, poate, și detașarea. Traseul turistic trece prin zona boemă a Belgradului, Skadarlija, loc excelent de povestit despre băutură. Rakija sârbească nu seamănă cu rachiul românesc din Sud, produs din struguri, ci cu palinca ardelenească, dar se oprește, ca și cea ungurească, la 45 de grade, compensând diferența de tărie prin bogăția aromei. Varianta de rakija din prune se numește šljivovica, de unde termenul românesc de șliboviță. După toate aceste explicații, participanții la tur primesc și un deț de șliboviță, dreasă cu miere.

Mai departe, în drum spre Kalemegdan, inima fortificată a orașului, se trece prin fața moscheei Bajrakli, ultima funcțională din oraș, dintre toate cele 273 care existau pe vremea când Belgradul era printre cele mai mari orașe europene ale Imperiului Otoman.

Belgradul, mai exact fortăreața de aici, care se înalță chiar în locul unde Sava se varsă în Dunăre, a fost cel puțin o sută de ani cheia de boltă a sistemului defensiv al Ungariei – regat care îngloba la vremea aceea aproape toată Europa Centrală – contra Imperiului Otoman. În 1456, la trei ani după căderea Constantinopolelui, Ioan de Hunedoara, intrat în istoriografia română ca Iancu, a apărat cu succes orașul în fața aceluiași sultan care îngenunchease Imperiul Bizantin cu trei ani înainte, Mehmet al II-lea.

Rezistența Belgradului în fața turcilor era considerată atât de importantă pentru creștinătate încât Papa Calixt al III-lea a ordonat ca zilnic la ora 12.00 toate bisericile să tragă clopotele pentru îmbărbătarea luptătorilor. Cum ordinele Papei au ajuns în multe colțuri ale Europei după vestea victoriei lui Iancu, tragerea clopotelor a devenit o sărbătorire a victoriei, și nu un semn de solidaritate. Obiceiul continuă și astăzi, deoarece papalitatea nu a retras niciodată ordinul.

În 1521, nu a mai existat niciun Corvin care să salveze orașul, iar Belgradul a căzut în mâinile lui Soliman Magnificul – intrat de curând în lexicul român sub numele de Suleyman. Apoi, trei sute de ani, orașul a jucat un rol major în arhitectura balcanică a Imperiului Otoman, până la începutul secolului al XIX-lea, când a revenit Serbiei.

Toată această poveste este spusă de ghizi în timpul vizitei prin fortăreața Kalemegdan. Există aici și un mic monument în memoria lui Ioan de Hunedoara, cu inscripții în sârbă și maghiară. Câteva coronițe cu panglică tricoloră maghiară probează faptul că vecinii noștri știu să își respecte eroii.

Povestea lui Iancu este doar una dintre cele multe multe pe care le spun ghizii. Alta, la fel de interesantă ține de faptul că aici s-au tras primele salve ale Primului Război Mondial, în 28 iulie 1914, la expirarea ultimatului dat de Austro-Ungaria Serbiei. Geografia politică variabilă a Balcanilor făcuse ca, în acel moment, Belgradul să fie oraș de graniță, peste Dunăre aflându-se deja Voivodina, parte a monarhiei bicefale.

Una dintre ultimele povești spuse de Jovana este cea a statuii Biruitorului (Pobednik), un colos de bronz, gol-pușcă, cu un paloș în mâna dreaptă și un șoim în cea stângă, care omagiază victoriile sârbești de la începutul secolului trecut. Nuditatea personajului a fost un subiect delicat al vremii, așa că Biruitorul a fost în cele din urmă orientat cu spatele la fortăreață, ca bărbăția sa să nu fie vizibilă decât de la distanță.

Niš, vibrația Balcanilor

Centrul orașului Niš, văzut prin poarta fortăreței otomane

Centrul orașului Niš, văzut prin poarta fortăreței otomane

Pe pietonala din Niš, fast-fodurile, cu pljeskavica, cevapčići și alte cărneturi sârbești, livrate în porții pantagruelice, duduie sub asaltul mușteriilor, într-un du-te vino continuu, fluid și brownian.

Autostrada sârbească urmează, de la Belgrad spre sud, traseul imprimat de strategii Iugoslaviei postbelice șoselei „Frăție și Unitate” (Bratstvo i jedinstvo). Magistrala iugoslavă a fost creată în anii 1950 și unea frontiera iugoslavă cu Austria în nord-vest, de cea cu Grecia, în sud-est, trecând prin patru capitale de republici federale – Ljubljana (Slovenia), Zagreb (Croația), Belgrad (Serbia) și Skopje (Macedonia). „Frăție și Unitate” era una dintre lozincile favorite ale comuniștilor iugoslavi. După 1990, s-a ales praful și de unitatea și de frățietatea fostelor republici iugoslave. Șoseaua însă a rezistat, iar acum, în cea mai mare parte a ei, are profil de autostradă.

Următorul popas este Niš. Mulți turiști din Transilvania aleg acest oraș ca „haltă” în drum spre plajele Greciei. Un centru pietonal animat, o fortăreață otomană transformată în parc arheologic și o ofertă de cazare incredibil de generoasă la prețuri accesibile sunt trei dintre atuurile orașului în acest sens. Anticul Naissus este și locul de naștere al împăratului Constantin cel Mare, al cărui palat se găsește într-o suburbie a orașului. Situl istoric este deocamdată închis pentru reamenajare.

În ziua în care am ajuns în oraș, începea vacanța de vară în Serbia, eveniment marcat în Niš cu un concert hip-hop, gratuit, desfășurat într-un amfiteatru de pe malul râului Nišava. Nicio mirare, deci, că spațiul pietonal gemea de grupuri gălăgioase de tineri și tinere trendy. Pietonala se întinde cam pe un kilometru, între blocuri cu arhitectură banal-comunistă, fiind întretăiat perpendicular de străzi pe care circulă mașinile. De aici, adevărate ambuteiaje pietonale în fața semafoarelor.

Terasele erau pline ochi de consumatori care se uitau la fotbal pe ecrane de mari dimensiuni. Fast-fodurile, cu pljeskavica, cevapčići și alte cărneturi sârbești, livrate în porții pantagruelice, duduiau sub asaltul mușteriilor. Într-un du-te vino continuu, fluid și brownian, sârbii, spătoși, veseli și volubili par un epitom al balcanismului, în sensul cel mai bun al cuvântului.

La capătul dinspre râul Nišava, pietonalul e mărginit de un parc, apoi continuă, peste pod, cu fortăreața otomană, transformată într-un elegant parc arheologic. Ca în multe alte locuri din zbuciumații Balcani, cetatea care acum e în picioare este ultima dintr-un lung șir de zidiri. În cazul Nišului, otomanii au fost ultimii constructori ai cetății, pe care au ridicat-o peste întăriturile Naissusului roman, ale orașului bizantin și apoi ale celui slav medieval. Cetatea se întinde pe 22 de hectare și este situată în inima orașului. Forma actuală a dobândit-o în 1723.

Printre cele mai importante jaloane de pe traseul turistic al parcului arheologic se numără lapidariul roman, o stradă antică păstrată in situ, despre care se crede că era centrul orașului bizantin, Moscheea Bali-Bey, și baia turcească (hamam). În clădirea fostei băi turcești funcționează acum un restaurant apreciat de localnici, unde se poate servi micul dejun, alături de o „cafea sârbească” – de fapt o cafea cât se poate de turcească, la ibric, tare și neagră-tăciune, cu zaț gros, neîndoită cu lapte sau alte farafastâcuri. Peste drum de fostul hamam se găsesc câteva magazine de suveniruri, din fața cărora se poate urca într-un trenuleț turistic, pe roți, care face turul fortăreței.

Mai departe de Niš, în sudul țării, șoseaua rapidă dispare pe câteva porțiuni, lăsând loc vechiului drum național. Serbia se străduiește din 2009 să termine porțiunea de autostradă de 100 de kilometri, dintre Leskovac și granița macedoniană, dar mai este încă de lucru, pe două tronsoane, la nord și sud de Vranje. În aprilie 2016 premierul Aleksandar Vučić a inaugurat o porțiune de 5,6 km din această autostradă și a promis, că până în aprilie anul următor, va fi gata toată. Vă sună cunoscut? Ce-i drept, pe stânga și dreapta șoselei cu câte o bandă pe sens se vede activitate febrilă la șantierul autostrăzii.

Skopje, în căutarea unei glorii noi

Statuia lui Alexandru cel Mare domină piaţa centrală din Skopje

Statuia lui Alexandru cel Mare domină piaţa centrală din Skopje

Skopje s-a umplut de statui gigantice ale unor eroi naționali, dar și de clădiri neoclasice, poduri noi și – destul de bizar pentru o națiune fără ieșire la mare – două corăbii gigantice, instalate de lungul Vardarului.

În Macedonia, autostrăzile poartă nume glorioase. Pe Coridorul X, autostrada Alexandru cel Mare e plină de gropi. Și mai frustrant, stațiile de taxare sunt foarte dese. Am numărat patru pe 80 de km. Tarifele nu sunt mari, dar la cât de prost e drumul nu poți să nu te întrebi ce se petrece cu banii colectați. Șoseaua trece prin zone de șes, apoi străbate o porțiunte deluroasă și coboară din nou în câmpie. Prin parbrizul mașinii se întrezărește o țară frumoasă, cu depresiuni arse de soare, între munți înverziți. Drumul e jalonat de drapele imense, înfățișând un soare galben, cu opt raze, pe un fond roșu.

Un cinic ar spune că există o relație invers proporțională între siguranța de sine a unei națiuni și dimensiunile ori numărul drapelelor pe care le afișează în spațiile publice. Iar Macedonia e o țară cu drapele foarte mari și foarte multe.

Această simbolistică e pusă pe seama tinereții națiunii macedoniene moderne, care și-a creat statul național abia în 1991, odată cu desprinderea de fosta Iugoslavie. De altfel, Macedonia e un stat așa de tânăr încât nici numele de pe certificatul de naștere nu este clar. Și-a declarat independența sub numele de Republica Macedonia, dar această titulatură a stârnit protestele Greciei, care consideră termenul «Macedonia» o parte a patrimoniului cultural și istoric elen. Prin urmare, pe plan internațional, statul vecin, în esență unul slav, dar care se întinde pe o parte din teritoriul Macedoniei antice, este cunoscut sub numele oficial de Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Disputa este atât de aprinsă încât Atena a blocat aderarea Macedoniei la NATO, până la soluționarea diferendului.

Cu o jumătate de milion de locuitori, capitala Skopje numără aproape un sfert din populația Macedoniei, făcând din mica națiune balcanică unul dintre cele mai polarizate state în jurul capitalei. Al doilea cel mai mare oraș, Bitola, numără abia 75.000 de locuitori.

Skopje s-a făcut cunoscut în ultimii cinci ani datorită (sau din cauza?) unui program de reconstrucție și reamenajate, considerat de mulți localnici ca fiind grandomanic. „The Guardian” nu a ezitat să catalogheze întreaga inițiativă ca fiind un kitsch. Aproape peste noapte, Skopje s-a umplut de statui gigantice ale unor eroi naționali, dar și de clădiri neoclasice, poduri noi și – destul de bizar pentru o națiune fără ieșire la mare – două corăbii gigantice, instalate de lungul Vardarului, râu care, de altfel, poate fi trecut cu piciorul, când e secetă.

Statuia lui Alexandru din piața principală are la bază o fântână arteziană cu fascicule multicolore și decorată cu lei. Dincolo de ea, jeturi de apă țâșnesc din paviment, la fel de multicolore. Podul Vechi, un simbol al orașului, a fost restaurat. Dincolo de el se găsește altă piață importantă, de unde Filip al II-lea, la fel de gigantic ca fiul său, pare că îi face acestuia semn cu mâna, palma fiindu-i încleștată într-un pumn. Clădiri noi, în stil neoclasic, precum cel al Muzeului de Arheologie punctează tot acest make-up urban. Bogăția de statui se revarsă și dincolo de piețele centrale, până în sensurile giratorii din cartiere, decorate, unele, cu cavaleri uriași, șarjând în cădere, spre asfalt.

O altă parte a orașului, lipită de cel nou, dar radical diferită, este vechiul bazar, care se întinde în spatele statuii lui Filip al II-lea. Este vorba de un cvartal dezordonat din perioada otomană a orașului, cu băi turcești și moschei, străduțe orientale întortocheate, condimentate cu magazine țipătoare și grădini de vară, unde se servesc porții gigantice la prețuri liliputane.

Împreună, orașul nou, sclipind de nou, și cel vechi, lustruit de vreme, formează un oraș agreabil și prietenos, în ciuda kitschului. Macedonienii nu sunt foarte încântați de noul aspect al orașului lor și au ripostat vopsind noile statui, clădiri și monumente cu sprayuri la fel de multicolore ca fasciculele fântânilor arteziene. Autoritățile nu se prea omoară cu ascunderea grafitti-urilor, fiindcă ele apar la loc, în câteva zile. Prin urmare, Skopje a ajuns probabil unicul oraș din lume care se poate mândri cu Arc de Triumf vopsit cu grafitti.

Salonic, veșnic tânăr

Faleza Salonicului, punctul final al Coridorului X paneuropean, văzută din Turnul Alb

Faleza Salonicului, punctul final al Coridorului X paneuropean, văzută din Turnul Alb

La capătul drumului, al doilea oraș ca mărime al Greciei a fost ursit să fie veșnic tânăr de când a primit nume de prințesă macedoniană – Thesalonike, sora lui Alexandru cel Mare.

Autostrada Alexandru cel Mare continuă la fel de găurită până aproape de Gevgelija, unde se trece în Grecia. Gevgelija a fost în 2015 capătul oriental al culoarului balcanic de migrație, care avea ca debușeu occidental granița sârbo-maghiară de lângă Szeged. Nicio mirare că ruta migratorie urmărea chiar „coloana vertebrală a Balcanilor”, care unește natural Levantul de Europa Occidentală.

La intrarea în Grecia controlul macedonean se rezumă la verificarea actelor și un ochi care survolează bagajele, iar cel grecesc e și mai sumar. Într-un fel, e firesc: ne întoarcem în Uniunea Europeană. Nu e chiar o întoarcere acasă, dar este ceva familiar în felul în care polițista de frontieră spune „Ciao” și flutură un zâmbet, înainte de a face un semn din priviri că putem să ne vedem de drum, fără niciun control.

După câteva minute intră și sms-ul de la operatorul de telefonie mobilă, care anunță tarife accesibile în roaming, spre deosebire de cele din Serbia și Macedonia, unde un MB de date costă 9,84 de euro!

La capătul drumului, Salonic, al doilea oraș ca mărime al Greciei a fost ursit să fie veșnic tânăr de când a primit nume de prințesă macedoniană – Thesalonike, sora lui Alexandru cel Mare. Metropola nordului elen este un oraș care freamătă și tropotește de la primele ore ale dimineții până târziu în noapte, care dă în clocot de tinerețe și poftă de viață și unde ai senzația că totul se întâmplă în aer liber: oare există vreun localnic care să stea în casă sau la birou? Pe stradă se mănâncă, se bea cafea, se flirtează, se sărută, se îmbrățișează și se reproșează.

Salonicul este împânzit de biserici bizantine străvechi, multe dintre ele incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Trei dintre cele mai importante ar fi Rotonda, Biserica Sfântul Dumitru și Agia Sophia. În apropierea primeia se găsește Arcul lui Galeriu, un alt simbol al Salonicului, dăruit orașului de un împărat roman din perioada târzie. Emblema Salonicului, Turnul Alb, de factură otomană, situat pe țărmul mării, adăpostește un muzeu al orașului foarte bine realizat. Nu ratați o plimbare prin partea colinară, unde se află câteva lăcașe de cult importante, dar și câteva dintre cele mai pitorești străzi-scară ale orașului.

Spiritul Salonicului se simte cel mai bine la pas, cu un ghid turistic în mână, pentru detalii, și cu o hartă de la centrul de informații turistice, pentru orientare. Găsiți un mic centru de informare în Piața Aristotel și unul mai mare în apropiere de Turnul Alb. Puteți începe plimbarea de la Biserica Sfântul Dumitru, coborând perpendicular pe faleză, de-a lungul vechii agore grecești, a pieții Dikastirion și apoi pe bulevardul Aristotel. Faceți apoi stânga spre Turnul Alb, cu splendida esplanadă din spatele său, apoi urcați oblic spre Arcul lui Galeriu și Rotondă, cu un popas la ruinele vechiului nucleu bizantin al Salonicului, și apoi, mai departe, spre partea colinară a orașului.

Nimic nu se întâmplă pe tăcute și pe nevăzute în Salonic. Mașinile și scuterele trec pe lângă trotuarele ticsite, cu zumzet și scrâșnet, în fața semafoarelor. Forfota mediteranean-relaxată a promenadei de pe faleză se combină la unghi de 90 de grade în Piața Aristotel, cu agitația furibund-balcanică de pe elegantul bulevard botezat tot cu numele venerabilului filosof. Puține sunt locurile unde frenezia străzii să fie așa de efervescentă ca la Salonic. O scurgere febrilă, continuă și nepăsătoare pe lângă agore eline, forumuri romane, ruine bizantine sau rămășițe otomane și iudaice. Cine are timp pentru trecut, când ziua de azi e așa frumoasă?

Grafică: Rareș Olteanu | Sursa: Google Maps

Grafică: Rareș Olteanu | Sursa: Google Maps

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

three − 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te