Din Transilvania poeţilor


Distribuie articolul

Când veneau sărbătorile de Paște, în copilărie, eram paralizat de frica de a nu lipsi de acasă în clipa cea unică în care trece îngerul pe la noi pentru a binecuvânta ramurile verzi de la streaşină. Ce o să fac dacă mă voi face mare, îmi spuneam, o să cresc și voi pleca în armată? Va putea veni acolo, prin sârma ghimpată, îngerul cel fragil care aduce primăvara și liniştește sufletele? Va şti el oare cum să păcălească gărzile, va putea să scape de ochiul vigilent al sergenţilor?, mă gândeam eu când începea să miroasă a primăvară.

La Lipova, în armată, nu-mi mai aduc aminte cum s-a întâmplat minunea venirii razei de lumină, știu doar că sergentul major Hărăbor, de pământ din Suraia, judeţul Vrancea, mi-a arestat volumul de versuri „Proprietarul de poduri” – pentru că nu era voie cu cărţi în armată și mai ales cu jurnale. L-am meditat apoi la română că să-şi ia bacalaureatul, ce păcat că Dinescu încă nu era în manual, mi-aș fi recuperat volumul mai uşor.

Poate de la acel eveniment am rămas cu un obicei ciudat. Când se arată primăvara cu greu, după ierni înfiorător de albe şi copleşitor de lungi, mi se face dor de poeţii ardeleni. Primăvara mi-e dor de ardeleni, dar nu pentru că ei scriu cel mai bine despre primăvară. Niciodată poeţii nu ne ajută să înţelegem anotimpurile sau viaţa, ei mai mult ne zăpăcesc, schimbă vorba, se conversează cu Dumnezeu.

De poeţii moldoveni (Nimigean, Alui Gheorghe, Corbu, Sava, Vișniec, Ursachi, Danilov) îmi este dor toamna, iar de Nichita Stănescu și de alţi sudiști (Iaru, Coșovei cel tânăr, Dinescu, Carolina Ilica, Cărtărescu, Constantin Preda și mulţi alţii) mă îndrăgostesc iarna. Vara nu este loc pentru poezie din cauza soarelui care dogoreşte pielea femeilor și le înalţă până la nivelul ochilor noștri plecaţi spre înlăuntru.

Primăvara, întâi mi-e dor de Traian Furnea pentru că el s-a stins şi nu-i pot uita poezia despre fata de la ţară care nu poate fugi de la oraș, pentru că i se încurcă părul printre blocuri. Mi-l aduc aminte ce se bucura pentru că Dumnezeu i-a lăsat pe toţi poeţii cu acelaşi număr la pantofi.

Pe Nicolae Băciuţ l-am cunoscut demult, când tata a vrut să mă fac ofiţer, iar el era soldat pe Calea Armatei Roșii, din Bistriţa și, ca şi atunci, îi mulţumește lui Dumnezeu că nu s-a născut în altă limbă.

De Ioan ES. Pop mi-e dor mai ales pentru că nu am avut noroc să-l întâlnesc mai demult, când eram mai tânăr și mai puţin ocupat cu trebile cetăţii, aș fi vrut să beau cu el o pălincă bună de la tata, căci amândoi suntem pierduţi prin Bucureștiul fără ieșire și sigur a trecut pe la mine prin comună când a luat trenul, zis „Fantoma”, în drumul lui spre București. Ele a spus într-o zi că Poezia seamănă într-un fel cu Dumnezeu, adică nu progresează și Dumnezeu nu cred că s-a supărat pe el.

De Ion Mureșan mi-e dor când mă plimb prin Cluj și văd că Pescarul nu mai este, iar Arizona și Croco s-au predat şi ele. Noroc că Muri are totuşi mare încredere în Dumnezeu, „iar Dumnezeu, în marea lui bunătate, imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului / şi îi invită pe alcoolici să privească”.

Mi-e dor și de Adrian Suciu, minerul, ajuns acum vedetă prin București, care într-o zi şi-a întâlnit Dumnezeul lui, ce stătea pe bordură-ntre blocuri și mirosea a câine ud purtat, pe sub haină, la piept.

Iar când mă întâlnesc cu Vasile George (sau Dâncu cel Mic), mă minunez cum de a reușit el să-l convingă pe Dumnezeu să ia chipul mamei lui, Lelea Găftuţa.

Pe Ioan Alexandru, marele poet creștin, l-am văzut ultima oară într-o gară, dar nu cea care duce spre vămile văzduhului, ne-a spus plecând: „Multul omului nu-i în afară/ Cerul lăuntric să-l dobândim ca ţară / Cât un potir bisericuţa strâmtă / Cu cerurile turlele cuvântă / Mânuţa pruncului și a muierii / Se-ngână-n a Ta cu-a-nvierii / Unul cu altul stingere de sine / Până să trecem vămile cu bine.

Pe Horia Bădescu, îl invidiez că este mereu un domn, cu cravată și costum asortat și pentru că a scris, nu versurile despre toamna nebun de frumoasă de la la Cluj, ci pentru altele, multele („…şi totuşi / viaţa ta, / meningele pe care Dumnezeu îşi  numără paşii/ prin cenuşa cuvântului”).

De Vasile Sav îmi este dor de câte ori trec pe lângă Conti și rememorez o noapte în care am băut votcă și eu m-am prefăcut inginer de construcţii doar ca să-l aud vorbindu-mi, înfoiat în pene, despre poezie, despre Tibul, Properţiu, elegii și alte „însingurări lirice pe care tu, inginerule, nu ai organ pentru că să le pricepi”.

Mi-e dor și de Ioan Pintea, prietenul copilăriei mele, cel care şi-a făcut viaţa ofrandă lui Dumnezeu şi vorbește de dimineaţa cu EL, când se întrupează în lumina albă a florilor cireşilor din grădina casei sale parohiale de la Chintelnic.

Pe Adrian Popescu, coborât parcă de pe un perete de catedrală, un Francisc transilvan sfios („Nu striga, va cădea un somnambul / De pe muchia catedralei în mare”), îl văd mergând încet, vroind să nu deranjeze pe nimeni, prin suburbiile cerului, ţinând lungi predici șoptite și imne despre mierle și albine și despre zmeură, „ca o luminare de seu / la ușa închisă a lui Dumnezeu”. Pe Ion Cristofor îl întâlneam adesea în drumul spre gara unde, în mijloc de solstiţiu, îl conducea pe bunul Dumnezeu, ce pleca în Olanda în cea de-a şaptea zi („Obosit, bietul bătrân lasă în grija vântului să-i continue opera / în timp ce criminalii, haimanalele, bestiile/ se duc plictisite la culcareÍ)

Uneori mă vizitează Luca Onul, cel trecut Dincolo, la prietenul lui („Și era o toamnă-n care, Când eram mai derbedeu / Turnam cerul în pahare/  Bând la cot cu Dumnezeu”). Nu l-am mai văzut demult pe Alexandru Cristian Milos, poetul orașului Bistriţa, înalt și deșirat ca o scară spre cer, pe el nu-l pot uita pentru cum recita un poem pe vremea tristei dictaturi în care adapta versurile lui Dimitrie Stelaru: „Noi, AL. C. Miloş, n-am cunoscut niciodată Fericirea / Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa;/ Dar până când, înger vagabond, până când / Trupul acesta gol şi flămând?”.

Uneori, deși ne vedem din când în când la televizor, de partea cealaltă a sticlei, când rătăcesc pe străzile unui oraș străin, îmi vin în minte vorbele lui Tavi Hoandră, care parcă vrea să-l provoace pe Dumnezeu când spune că ar trebui să reînvăţăm comunicarea, revenind la comuniunea cea de la începuturi („Şi mai spun, ei, în răstimpuri / cu vorbe încete şi / abia auzite / ce închipuie frazele / în limba sufletului, că această limbă ar trebui învăţată / la şcoală. / şi re-învăţată, apoi / cu încredere: / că să nu mai fie / atâta pustiu / pe pământ”).

Cu Aurel Pantea, din Cheţani, judeţul Mureș, mă întâlnesc după miezul nopţii, pe facebook, și îmi povestește distrat despre ce a mai făcut Dumnezeul lui (care înjură, nu face raţionamente, e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate sunt dispreţul, dragostea și răzbunarea nu face politică, o suportă și o desfide, stă cu toate curvele, stă cu peștii și pe toţi îi iubește, și spune că toţi vor învia, și tuturor le e un pic mai puţin teamă când vor muri, face zi de zi exerciţii de moarte și înviere pe pielea lui, iar el, Aurel, îl iubește de nu mai poate).

Mi-e dor şi de tata, Poetul, cum îl strigă runcanii, care stă deasupra satului pe deal, îl invită pe Domnul la o pipă și, din vorbă în vorbă, îl sfătuieşte să-şi concedieze funcţionarii din biserici și catedrale şi să-i aducă o mitralieră lui Horea, pentru ca să vadă cum se găureşte hlamida neagră a Evului Mediu.

Azi, venind cu avionul de la Bucureşti, am citit o poezie a Anei Blandiana, ardeleancă şi ea, care m-a făcut să-mi fie dor de aceşti prieteni ai mei. Scrie poeta despre adolescenţii care trec pe role şi nu prea înţeleg cum trece viaţa, iar la final: „În timp ce Dumnezeu / Coboară printre ei / Și învaţă să meargă pe role / Ca să îi poată salva”.

În Transilvania poeţilor, Domnul nu este nici român, nici ungur, nici neamţ, nu face politici multiculturale, nici nu vine pe rând, la Paștele ungurilor sau la cele ale românilor. În Transilvania, poeţii îl conving pe Dumnezeu să stea mereu pe aici, să facă tot felul de chestii nedumnezeieşti, ca lebedele de pe lacul Gilău, care uită să mai plece în ţările calde. Îl ţin de vorbă şi el, în marea lui bunătate – cum zice Muri, le ţine lor, poeţilor, de urât şi aşa o să-l avem și noi de Paște mai aproape.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

5 × one =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te