Dosarul sirian în politica externă a Rusiei


Text de Mihai Drăghici

La momentul redactării acestui articol, Rusia efectua primele operaţiuni militare aeriene pe teritoriul sirian. Anterior acestor evoluţii, tot mai multe opinii din mediile de expertiză politică au promovat ideea potrivit căreia Rusia şi Vladimir Putin sunt „vedetele de toamnă” al politicii internaţionale, obţinând, cel puţin din punct de vedere tactic, un avantaj în faţa competitorilor geopolitici: faţă de UE, în criza ucraineană şi în problematica refugiaţilor, faţă de SUA – în dosarul sirian. În acest moment, evidenţele par să favorizeze această abordare analitică, însă jocurile de strategie sunt cele care contează cel mai mult, iar, din această perspectivă, jucătorii par să se afle, în acest moment, în remiză.

Dosarul ucrainean şi „criza refugiaţilor” reprezintă, pentru UE, două semi-eşecuri majore de politică externă care vor cântări greu atât în plan comunitar, cât şi în relaţia pe termen mediu şi lung cu Federaţia Rusă, în condiţiile în care Moscova a profitat din plin de focalizarea Bruxelles-ului pe soluţionarea problemelor interne de securitate pentru a obţine timp de respiro în alte chestiuni bilaterale de interes, precum Ucraina, şi pentru a-şi pregăti revenirea în „jocul global de putere”.

Delegaţiile americană şi rusă, conduse de Barack Obama şi Vladimir Putin, New York, 28 septembrie

Delegaţiile americană şi rusă, conduse de Barack Obama şi Vladimir Putin, New York, 28 septembrie

UE – Rusia: „doi într-o barcă”

Pe prima direcţie, mediile de analiză privesc deja cu resemnare pierderea, de către Ucraina, a Crimeii şi absenţa pârghiilor europene de revenire la situaţia de dinainte de 2014. Poziţia adoptată de autorităţile ruse în relaţia cu oficialii europeni nu s-a schimbat în cei doi ani de criză de securitate, nici în negocieri, nici pe teren, menţinându-se poziţiile de forţă de ambele părţi: Rusia susţine în continuare rebelii din Donbas şi construieşte o nouă bază militară în apropiere de graniţa cu Ucraina; Bruxelles-ul a prelungit sancţiunile economice până în martie 2016, ceea ce, pentru Moscova, reprezintă un insucces major.

UE însă îşi menţine unitatea în privinţa Rusiei, chiar dacă se află sub noi presiuni economice şi sociale. Mai mult, pare să fi ieşit câştigătoare din negocierile privind alimentarea, prin Ucraina, cu gaze naturale a statelor europene. Simplul fapt că Moscova a mutat atenţia către Siria se poate traduce prin nevoia de răgaz pentru a-şi reevalua acţiunile şi operaţiunile din Ucraina sub raport cost-beneficii.

În cea de-a doua chestiune de interes, în faţa unei Uniuni Europene „sufocate” realmente de afluxul previzibil de refugiaţi şi migranţi economici din Orientul Mijlociu, Asia şi Africa, Administraţia de la Moscova priveşte oarecum relaxată exodul către Europa, nefiind afectată în mod direct.

Astfel, îşi permite „să certe” UE pentru lipsă de viziune şi să ofere bune practici prin propriul exemplu cu refugiaţii ucraineni. Mai mult, în timpul unei întrevederi din 8 septembrie cu vicepreşedintele Comisiei Europene, Kristalina Gheorghieva, şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, i-a punctat clar că „abordarea birocratică în soluţionarea problemei refugiaţilor nu va funcţiona, deoarece cauzele acestei probleme sunt unele politice” şi că „este corect ca statele care sunt responsabile de declanşarea conflictelor să aibă o mai mare răspundere în acordarea de ajutor umanitar, contrar tentaţiei de a recomanda guvernelor să aloce fonduri suplimentare, până la propunerea ca acest lucru să fie făcut în mod obligatoriu”.

Şi purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe din Rusia, Maria Zaharova, a dezvăluit faptul că, în ultimele şase luni, UE, prin Înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate, Federica Mogherini, a solicitat, în repetate rânduri, Moscovei să ajute la soluţionarea problemelor legate de imigranţii din Orient, răspunsul fiind întotdeauna acela că Rusia va acorda tot sprijinul necesar elaborării de mecanisme juridice internaţionale pentru rezolvarea acestei probleme.

Aceasta în condiţiile în care politicile de acordare a statutului de azilant sunt descurajatoare: potrivit activiştilor sirieni din Moscova, preţul acordării azilului temporar este până la 40.000 de ruble, iar restricţiile legale, inclusiv cele privind libertatea de mişcare, sunt severe pentru cei care au statut de azilant.

Statisticile confirmă faptul că Rusia nu este pe lista statelor de destinaţie ale refugiaţilor din Orientul Mijlociu, incluzând aici Afganistan ori Pakistan, spaţii de origine pentru mai mult de jumătate dintre migranţii care forţează graniţele Europei. Potrivit Serviciului Federal rus pentru Migraţie, de la începutul războiului din Siria, în Rusia au intrat aproximativ 12.000 de refugiaţi sirieni. Numai 2.000 dintre aceştia au primit azil temporar de la începutul conflictului sirian, alţii 2.666 au rezidenţă temporară şi 2.039 au obţinut permis de rezidenţă. Doar în 2015, 7.103 sirieni au intrat în Rusia, iar 7.162 au părăsit acest stat în mod legal.

Dar mai ales contează faptul că Rusia alimentează, discret, lipsa de consens a statelor europene în privinţa gestionării valului de nou-veniţi în UE, în speranţa accentuării unor atuuri ce pot fi folosite la nevoie în relaţia cu „partenerii” europeni.

Terenul este fertil pentru Moscova din acest punct de vedere: pe lângă disensiunile majore între state se remarcă dezvoltarea unor dispute chiar în interiorul ţărilor cu privire la gestionarea adecvată a situaţiei, forţele eurosceptice şi de extremă dreaptă utilizând momentul pentru intensificarea apariţiilor pe scena mediatică şi stimularea temerilor cetăţenilor referitoare la consecinţele negative ale fenomenului.

Incoerenţa la nivel politic se observă şi din diferenţele existente între acţiunile planificate de UE şi cele concrete ale statelor afectate, orientate pe blocarea culoarelor de migraţie şi verificarea calităţii refugiaţilor în vederea stabilirii drepturilor ce le pot obţine.

Acţiuni de căutare şi salvare a supravieţuitorilor în Alep , după un bombardament al forţelor guvernamentale siriene

Acţiuni de căutare şi salvare a supravieţuitorilor în Alep , după un bombardament al forţelor guvernamentale siriene

SUA – Rusia: „Completaţi pe linia punctată”

„… departe de a învăţa din greşelile altora, fiecare continuă să le repete şi astfel continuă şi exportul de revoluţii, de această dată cele aşa-zis democratice. Este suficient să privim situaţia din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (…). Cu siguranţă, problemele politice şi sociale din această regiune s-au tot adunat de multă vreme, iar oamenii de acolo îşi doresc schimbări în mod natural. Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Mai degrabă decât a produce reforme, o intervenţie străină agresivă a condus la o distrugere incredibilă a instituţiilor naţionale şi chiar a unui stil de viaţă. În loc de triumful democraţiei şi progresului, avem violenţă, sărăcie şi dezastru social. Nimănui nu îi pasă măcar puţin de drepturile omului, inclusiv de dreptul la viaţă. Nu mă pot abţine să nu îi întreb pe cei care au provocat această situaţie: vă daţi seama acum de ce aţi făcut?”

În mod ironic, aceste cuvinte au fost rostite de la tribuna Organizaţiei Naţiunilor Unite nu de vreun laureat al Premiului Nobel pentru Pace – fie el activist pentru drepturile omului, preşedinte sau organizaţie politică -, ci de Vladimir Putin.

Discursul său a polarizat atât presa, cât şi mediile academice în ceea ce priveşte validitatea, consistenţa, oportunitatea sau legitimitatea – concepte fundamentale în politica internaţională. Însă, după atâţia ani petrecuţi în fruntea unui stat care visează să îşi recapete rolul pe scena mondială, nu este de mirare că Vladimir Putin a ajuns să manipuleze principiile şi discursul Occidentului şi să distorsioneze tocmai valorile şi argumentaţia celor care i-au judecat acţiunile şi deciziile pentru a le critica, la rândul său, bilanţul în materie de democraţie şi de drepturile omului.

Acel „altora” din primul rând al citatului de mai sus face referire la Uniunea Sovietică, ale cărei „experimente sociale pentru export, tentative de a forţa schimbări în alte ţări bazate pe preferinţe ideologice au condus adeseori la consecinţe tragice şi mai degrabă la degradare decât la progres”.

A devenit o obişnuinţă a Moscovei „să sancţioneze” orice măsură a Occidentului. Iar satisfacţia este cu atât mai mare cu cât deciziile se întorc cu şi mai multă putere împotriva celor care le-au adoptat.

Încă de la debutul crizei refugiaţilor, de exemplu, pe canale diplomatice, Rusia a invocat cauzele „politice” care au stat la baza ei, a transmis că ar fi „corect” ca statele responsabile de declanşarea conflictelor să preia rolul de furnizor de ajutor umanitar şi a semnalat că este vorba de o criză globală cauzată de lipsa unei planificări geopolitice la nivel mondial. În schimb, SUA nu şi-au asumat, cel puţin iniţial, nicio responsabilitate în ceea ce priveşte debutul crizei, comunicarea Washington-ului incluzând preponderent formule de tipul „se analizează” sau „chestiuni umanitare”.

Referitor la insecuritatea din Orientul Mijlociu, Vladimir Putin a sugerat, în discursul său, că SUA repetă greşelile fostei URSS încercând să exporte propriul model de dezvoltare în alte ţări, şi practic a învinovăţit Washington-ul pentru ascensiunea Daesh, un eveniment ce se întoarce acum împotriva sa.

Administraţia americană şi-a expus strategia privind Siria pe coordonate precum „nu există o soluţie uşoară”, „este important să nu ne lăsăm atraşi într-o altă criză în Orientul Mijlociu”, „realismul dictează ca situaţia să fie mai degrabă gestionată decât soluţionată în mod activ”.

În aceste condiţii, cât de mult poate fi Moscova condamnată în prezent pentru faptul că profită de procrastinarea americană şi de lipsa de coeziune a Vestului pentru a se „repezi” în ajutorul – efectiv – al unui regim criminal dintr-o regiune în care, în mod tragic, o organizaţie teroristă a ajuns să se poziţioneze ca singur protector al civililor de o anumită confesiune, respectiv sunniţii?

Locuitori, printre ruinele oraşului Maaret al-Naaman, din provincia siriană Idlib

Locuitori, printre ruinele oraşului Maaret al-Naaman, din provincia siriană Idlib

Punctul de inflexiune

„Forţarea” de către Rusia a constituirii „coaliţiei” împotriva Daesh, după luni în care a construit argumentaţia, a inclus iniţierea de discuţii cu statele arabe implicate şi pregătirea logistică a terenului în Siria pentru o participare efectivă în lupta împotriva organizaţiei teroriste. Moscova mizează pe faptul că Daesh este duşmanul comun, iar orice sprijin ar trebui să fie binevenit, indiferent de unde decolează şi aterizează avioanele militare implicate în acţiuni antiteroriste în Siria.

Desfăşurarea de echipamente militare performante în Siria înainte de întâlnirea dintre liderii rus, Vladimir Putin, şi american, Barack Obama, în marja reuniunii ONU din septembrie 2015, poate fi interpretată drept un fait-accompli care să ofere Rusiei un minim avantaj strategic şi imagologic în faţa SUA. Acelaşi rol l-a avut încheierea acordului de schimb de informaţii referitoare la Daesh, între Rusia, Iran, Irak şi Siria.

De altfel, şi activitatea diplomatică a Rusiei din timpul Summit-ului aniversar al ONU s-a remarcat prin tendinţa pregnantă a liderilor ruşi de focalizare a resurselor politice internaţionale pe dosarul sirian, evitarea „elegantă” de polemizare directă cu marile puteri pe chestiuni legate de cel ucrainean şi accentuarea pericolului terorismului islamist pentru întreaga umanitate.

Fără îndoială că Siria este o miză strategică la fel de mare ca şi Ucraina, care, pentru Moscova, a fost un lucru nedorit, dar necesar. Acum, după doi ani în care pierderile, deşi gestionabile, au consumat resurse enorme, Moscova pare să creadă că a venit şi momentul revenirii, iar Siria este dosarul perfect pentru a sparge blocajul diplomatic în care se află şi a-şi recâştiga libertatea de mişcare pierdută pe fondul intervenţiei în Ucraina.

Dat fiind că, în ultimul an, Rusia a fost izolată diplomatic, limitată economic şi constrânsă social, singura sa soluţie viabilă pare să fie „exportul” tensiunilor către Siria la un cost minim, alocând singurele resurse de care se poate dispensa – petrol şi tehnică militară, de care are din plin.

Însă, fără disponibilitate la compromis în „chestiunea de onoare” reprezentată de criza ucraineană, Kremlinul are şanse mici să pună în practică o „ofensivă de şarm” în dosarul sirian. Iar din acest punct de vedere, perspectivele nu sunt deocamdată favorabile, Ucraina fiind atuul cel mai important pentru Rusia în relaţia cu Occidentul, nemaivorbind de valoarea strategică a noii configuraţii a graniţelor în estul Europei.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

fifteen + 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te