„Economia merge dacă n-o frânează politicul. Nici nu e nevoie să o sprijine, numai să nu o împiedice.”

Interviu realizatcu Vasile Armenean, antreprenor român, fondator „Betty Ice”


Distribuie articolul

Vasile Armenean este un antreprenor discret. Rareori apare în public sau vorbeşte despre afacerea sa. Conduce compania Betty Ice care are aproape o mie de angajaţi, 15 filiale în ţară şi trei în străinătate. Cifra de afaceri a atins 30 de milioane de euro pe an. La începutul acestui an a pus în aplicare un plan de vânzare a companiei, a convenit să încheie tranzacţia cu gigantul european Unilever, dar vânzarea nu este încă finalizată. Spune că a ales cu grijă acest cumpărător şi-n primul rând a contat faptul că are în istoria sa producţia alimentară (Unilever este unul dintre cei mai mari producători de îngheţată din lume). Dar şi pentru că îi asigură continuitate fabricii sale.

Sinteza:  Biografia dumneavoastră are un capitol pe care-l putem numi „Fuga”. Când aţi plecat prima dată din România?

Vasile Armenean: La 16 ani şi jumătate.

–  Cum s-a întâmplat asta? Aţi plecat cu părinţii?

– Nu, am plecat aşa, de nebun. Cu doi vecini. (râde). O influenţă foarte mare au avut-o saşii. Eu sunt născut la Mediaş, acolo erau foarte mulţi saşi… Am făcut germană la şcoală, înţelegeam, dar nu prea vorbeam limba. Era un curent de acesta la noi şi am decis să fug din ţară. Părinţii mei aveau şi ei gânduri de emigrare, aveau depuse actele de plecare legală din ţară, însă nu ne-au dat drumul. Oricum, dorinţa de a pleca din ţară o aveam din familie. Eu şi cu încă doi vecini, doi prieteni, ne-am făcut planul şi, într-o toamnă, prin septembrie, am plecat la drum. Am reuşit, am trecut undeva prin zona Oraviţa. Aş putea scrie două cărţi despre această experienţă, că am trecut de cinci ori! Am fost dat înapoi, am fost închis. Prima dată nu am păţit nimic că eram minor, doar am fost exclus din UTC (Uniunea Tineretului Comunist – n.r.) şi am fost făcut un pic de râs în faţa colegilor, acolo, într-o şedinţă. Dar la următoarea încercare eram major şi m-au dat iugoslavii înapoi. S-a întâmplat de două ori să fiu returnat. Atunci am fost închis un an, mai întâi la Timişoara şi apoi m-au transferat la Bucureşti şi la Aiud. De fapt, am avut doi ani de puşcărie, dar am scăpat cu un decret al lui Ceauşescu. A treia oară am plecat direct în Austria, am străbătut toată Ungaria, apoi m-am mai întors. Aveam în ţară nişte prieteni care m-au rugat să-i ajut şi pe ei să treacă şi le-am făcut surpriza şi am venit înapoi, ilegal, în ţară după ei şi am plecat înapoi.

–  Mare curaj aţi avut!

– Curaj, nebunie…

– Şi dacă v-aţi dorit atât de mult să plecaţi, după revoluţie de ce v-aţi întors?

– N-am vrut să mă mai întorc în România comunistă. Dar România acum, am crezut eu, se schimbase. După ’90 m-am întors pentru că şi aici era ca în Austria, pentru că toată frâna şi toată piedica era comunismul şi ăsta dispăruse. Aşa era impresia atunci. Când l-am auzit pe Silviu Brucan cu 20 de ani ai lui, am zis că e nebun… De fapt a fost chiar prea optimist. Eu am venit înapoi în 1991. În Austria, când am plecat, aveam un serviciu foarte bun, aveam acolo tot ce îmi trebuia, locuinţă, am lăsat totul şi am venit . Am văzut că este potenţial de business şi am crezut că va fi bine şi foarte repede. Să vezi că faci tu cu mâna ta ceva în ţara ta îţi dă o motivaţie. Am doi copii, un băiat şi o fată, născuţi amândoi acolo, dar care m-au urmat. Acum sunt implicaţi în afacere cu mine. Vom continua să ne ocupăm de Betty Ice până când se va finaliza tranzacţia cu Unilever, apoi şi ei vor merge mai departe alături de mine în noua direcţie. Familia merge împreună.

– Dacă ne întoarcem la începuturile afacerii, care a fost cel mai dificil moment al businessului dumneavoastră?

– A fost un punct în care am fost foarte decepţionat. Am suferit mult. Un moment în care am văzut că oamenii pe care i-am crescut şi i-am format m-au dezamăgit. Nu e vorba neapărat de forţa de muncă, dar am avut un moment în care o echipă de oameni pe care eu o formasem m-a părăsit. A fost o mare dezamăgire personală şi un moment în care… m-am îndoit de toate. Acesta a fost cel mai greu moment. În rest, dacă ai echipă bună lângă tine şi eşti corect, treci peste orice. Nu vreau să spun că a fost uşor când a fost criză. Sigur, dar peste asta treci mai uşor. Eu am întâlnit tot felul de forme de capitalism, tot felul de dificultăţi, dar le-am găsit soluţii la toate. Dacă a fost un moment care m-a afectat şi a trebuit să treacă un timp să-mi revin, ăsta a fost: când o echipă de oameni m-a dezamăgit, au luat-o razna şi a trebuit să mă debarasez de ei.

– Credeţi că ce s-a întâmplat este o lipsă de loialitate şi ţine de educaţia noastră, de nivelul de maturitate? Şi se întâmplă mai mult la noi decât în occident? Dincolo, de ce ar fi oamenii mai loiali, mai ataşaţi de un business decât la noi?

– Da, cu siguranţă ţine de educaţia noastră sau de lipsa de maturitate capitalistă. Dincolo sunt mai loiali, fiindcă acolo capitalismul este mai matur, celălalt îi respectă poziţia antreprenorului, îi vede şi lipsurile, dar îl respectă pentru curajul, pentru rezistenţa lui la stres. Ei văd mai mult partea plină a paharului. La noi, cei mai mulţi nu înţeleg că piaţa e liberă şi că pot să fie oricare dintre ei capitalişti dacă vor. E o lipsă se maturitate şi în privinţa asta şi de aici restul complicaţiilor în relaţiile cu coechipierii.

– Ce calităţi trebuie să aibă un om de afaceri ca să reuşească în România, după opinia dumneavoastră? Cum îţi dai seama că poţi să începi afacerea asta pentru că ai calităţile necesare?

– Nu are importanţă unde se află afacerea… oriunde trebuie să ai aceleaşi calităţi. Desigur, ştiu la ce vă referiţi, la abilităţile de supravieţuire. Dar eu zic aşa: că priceperea la afaceri e mai degrabă ceva cu care te naşti, ca oricare alt talent, pe care nu poţi să-l iei aşa, pe traseu. Cu ăsta te naşti, la un moment dat îţi dai seama că îl ai şi te apuci de treabă. Te apuci de asta şi-o faci. Trece ziua şi nu ai făcut suficient… nu ai destule realizări, mâine o iei de la capăt, nu te laşi, aşa vezi că ai aptitudini. Eu m-am întâlnit cu multă lume, oameni pe care nu i-am văzut în viaţa mea şi… fără să ne cunoşteam, fără să schimbăm informaţii, am făcut aceleaşi lucruri, am luat aceleaşi decizii şi mi-am dat seama că asta ţine de curajul de a risca. Şi asta nu-ţi spune nimeni la început, efectiv acţionează. Până la urmă dacă ai în tine spiritul despre care vă spuneam, se întâmplă să faci ceva. Eu am făcut îngheţată, altul face altceva… dar toţi au în ei acest spirit al acţiunii şi curajul de a face.

– Chiar aşa, de ce îngheţată, dumneavoastră de ce aţi făcut îngheţată?

– A fost o chestiune ce a ţinut de conjunctură. Eu în Austria, la Linz, lucram în cu totul altă muncă, într-un domeniu foarte high-tech la ora aceea, la o fabrică de ochelari, făceam produse performante cu materiale preţioase. Dar aveam un prieten care era laborant şi făcea îngheţată într-un oraş acolo. A făcut o prostie şi a stricat o maşină de îngheţată, exact la începutul verii. Era disperat când şi-a dat seama că nu putea fi reparată mai repede de trei-patru săptămâni şi asta însemna să se închidă efectiv prăvălia. Într-o seară, pentru că ştiam să lucrez cu tehnologii de vârf, am zis să merg cu el şi să încercăm să o reparăm. Am reuşit, am reparat-o şi aşa de bucuros a fost patronul lui italian, încât, ca să nu mai rămână cu magazinul închis în toiul sezonului, m-a rugat să-i asigur service-ul pe mai departe. Aşa că am mers pe acolo, am luat contact cu fenomenul şi am văzut că în Occident era coadă la îngheţată şi la nimic altceva. Am plecat din România unde era coadă la toate şi am ajuns acolo unde nu era coadă la nimic. Faptul că acolo erau oameni la coadă la îngheţată – când toată lumea trăgea de tine să cumperi ceva – m-a uimit şi am zis că e imposibil ca în România să nu meargă treaba. Şi, în următorul sezon, ajutat de italianul ăsta, care a fost foarte recunoscător că l-am scos din necazul acela, m-a învăţat totul cum se face şi am venit în România şi am făcut un test. Aste era în ’91. Am vândut în fiecare zi îngheţată de dimineaţa până seara o lună de zile. Testul a mers foarte bine şi de atunci am început.

– Înţeleg că recent aţi vândut afacerea? V-a fost greu să vindeţi? De ce aţi făcut-o? Cum a fost momentul?

– Decizia ţine de viitorul tău ca om, de punctul în care ai ajuns, de ce vrei tu de la viaţă.

–  Aţi vrut să vă retrageţi? Dar nu aveţi o vârstă care să…

– Am 49 de ani, dar simţeam nevoia unei schimbări. Era momentul pentru o altă etapă, pentru altceva. Nu a fost uşor, am cumpănit mult, dar vreau să fac şi altceva.

– Câţi angajaţi aveţi?

– 1.000. Aproximativ… Afacerea va merge mai departe, m-am asigurat de asta. Dar eu, personal, am vrut să fac un pas înapoi. Şi cu banii pe care i-am luat pe firmă să fac un fond de investiţii şi să ajut companii româneşti, antreprenoriale, să le ajut să se ridice, în primul rând la nivel naţional şi apoi la nivel regional.

– Deci aveţi încredere în antreprenorii români. De ce?

– Am încredere în ei pentru că sunt foarte talentaţi. Am făcut făcut fabrica acesta şi în douăzeci şi ceva de ani a ajuns una dintre cele mai moderne din Europa. Am văzut şi în alte domenii firme crescând extraordinar, adică asta spune multe. În alte ţări sunt companii care au 60 de ani, 70 de ani, de câteva generaţii. Asta înseamnă că noi avem un spirit foarte dezvoltat, zic că avem şansa să ieşim noi în faţă.

Compania Betty Ice, fondată de ardeleanul Vasile Armenean este în proces de vânzare pentru 100 de milioane de euro

– Despre forţa de muncă ce ne puteţi spune?

– Forţa de muncă este cel mai critic punct la ora actuală. Singurul care ne mai ţine pe loc.

Asta pentru că au plecat mulţi în străinătate şi pentru că nu sunt şcoli profesionale.

Sunt mai multe motive, niciodată nu e vorba de unul singur, dar continuăm să mergem prost. Noi am pregătit tinerii prin metoda uceniciei.

– Din perspectiva organizării antreprenorilor din România, credeţi că vocea lor se face suficient de bine auzită? Reuşiţi să comunicaţi cu guvernanţii?

– Nu, n-avem cu cine comunica. Am avut şi avem diverse organizaţii antreprenoriale, ne-am dus, ne-am pierdut timpul, am stat de vorbă cu guvernele. La un moment dat, au avut guvernanţii o tentativă şi au format o comisie, am discutat cu ei şi, după ce am fost de câteva ori pe acolo, s-a schimbat tot… comisia, guvernul, tot. Ne-am dat seama că nu poţi avea un dialog cu un guvern care se schimbă din trei în trei luni. Cum a fost anul trecut, într-un an trei guverne… imposibil, inutil! Nu vorbitul e problema la noi, ci eficienţa lui. Noi mergem acolo la nişte oameni care n-au experienţă în afaceri, poate nici studii de economie, n-au făcut un chioşc în viaţa lor, aşa că de unde să ştie? Habar n-au pe ce lume trăiesc, ce să aşteptăm de la ei?

– Şi totuşi se pare că economia merge… cum se face că merge?

– Economia merge dacă n-o frânează politicul. Nici nu e nevoie să o sprijine, numai să nu o împiedice. Au fost vreo doi-trei ani în care nu ne-au încurcat, dar acum ne cam încurcă. Când vezi că toată lumea urlă că n-ai forţă de muncă, trebuie să iei măsuri, să încerci să-i aduci pe cei care au plecat. Dar guvernul nu face nimic. Şi în alte părţi a fost nevoie de forţă de muncă, dar au adus din străinătate, au făcut ceva, a fost o politică de stat. La noi nu, te ia naiba să faci toate procedurile să aduci nişte oameni.

– Există vreun produs cu care România se poate prezenta în lume fără să-i fie teamă de concurenţă? Care ar fi acesta?

– Da, avem Dacia, foarte apreciată peste tot. Şi mai avem, multe altele, sunt o grămadă de produse ok, pe care noi ar trebui să le speculăm. Numai partea de legume bio, pe care ar trebui să o promovăm. Avem un pământ extraordinar, în domeniul agriculturii suntem foarte avantajaţi.

– Dumneavoastră pe care domenii aţi paria pentru următorii 20 de ani?

– Eu nu pariez decât pe domeniul pe care îl cunosc, cel alimentar. Agricultura este un domeniu pe care am putea să speculăm foarte tare. Este foarte greu să ne băgăm la tehnologie, unde Germania este cu 50 de ani înaintea noastră, greu să recuperăm.

– Pe un tânăr care ar vrea acum să se lanseze în afaceri, ce l-aţi sfătui?

– Să fie perseverent, să nu încerce repede-repede altceva, pentru că rezultatele nu vin peste noapte, trebuie să insişti şi să te ocupi de chestia aia până când vor fi rezultate. Unele afaceri sunt mai profitabile, altele mai puţin profitabile, dar neprofitabile nu există, să nu se mai uite la capra vecinului, ci să se uite la el în ogradă şi să insiste pentru că rezultatele o să apară. Dacă faci ceva bine, de bună calitate, în orice domeniu ai succes.

Fabrica „Betty Ice”
A ridicat fabrica prin forţe proprii. Se întâmpla în 1994, la Suceava. I-a spus Betty Ice după numele fiicei sale, Beatrice. Vasile Armenean a fost un fugar statornic, pentru că, de fiecare dată, după ce trecea graniţa, el se întorcea. A făcut închisoare pentru trecerea frauduloasă a graniţei în timpul comunismului, dar n-a ezitat să revină acasă şi după ce reuşise să fie un om liber. În final s-a dovedit foarte legat de ţară şi prieteni. A pornit afacerea cu îngheţată după ce a testat piaţa vânzând el însuşi îngheţată, de dimineaţa până seara, într-un chioşc din Suceava. Crede în talentul antreprenorial al românilor. De acum înainte va investi în dezvoltarea businessurilor româneşti şi spune că, în relaţia cu guvernele României, oamenii de afaceri „şi-au răcit gura degeaba”. „Guvernele”, este convingerea lui de astăzi, „ar trebui măcar să nu încurce economia.”`

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

8 − 7 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te