Economia participativă: între iluzii pierdute şi promisiuni îndeplinite

O stafie bântuie Europa. Este stafia „sharing economy”.


Distribuie articolul

Adică economia colaborativă, după cum a fost tradus, destul de pleonastic, termenul în română. Într-adevăr, avem tendinţa să ne gândim la economie ca la o lume a concurenţei pentru resurse, pentru cei mai buni furnizori, pentru banii clienţilor potenţiali etc., ceea ce este corect, dar incomplet dacă ignorăm complexele reţele de colaborare din cadrul unei firme sau care o leagă pe aceasta de nenumăraţii săi furnizori şi clienţi.

În 1995, când Craig Newmark a început să extindă lista celor circa 250 de persoane pe care le informa prin mailuri despre evenimentele din regiunea San Francisco, el nu şi-a imaginat că eforturile sale dezinteresate vor conduce la o companie evaluată între 1 şi 5 miliarde de dolari. Conform propriilor declaraţii, el a încercat să păstreze ideea iniţială, facturând cât mai puţin serviciile oferite şi implicându-se în activităţi caritabile. Una dintre cele mai recente donaţii, în valoare de 85 de milioane de dolari, a vizat sprijinirea jurnalismului independent. Bunele sale intenţii nu l-au scutit însă de numeroase controverse şi acuzaţii privind utilizările ilegale date platformei sale de anunţuri, chiar dacă ele au rămas un fenomen marginal în ansamblu.

Multe alte iniţiative similare au vizat mai puţin obiective financiare cât idealuri diverse, precum reducerea numărului de maşini pe străzi, o mai bună utilizare a resurselor prin eliminarea risipei, fie prin facilitarea donaţiilor, fie prin creşterea gradului de utilizare a acestora de către mai multe persoane.

Barierele existente în calea micilor întreprinzători (care ar fi dorit să vândă prăjituri în cercuri un pic mai largi decât al cunoscuţilor, spre exemplu), tehnologia care permitea, cu costuri reduse, interacţiunea directă între persoanele interesate (şi adesea, evitarea barierelor administrative), imaginaţia combinată cu libertatea contractuală au permis mutliplicarea unor iniţiative similare. Spre dezamăgirea multor idealişti din prima generaţie, unele dintre acestea s-au transformat, au fost cumpărate sau copiate de către companii orientate explicit (şi) către profitul de natură monetară. Rezultatul inevitabil a fost o estompare a diferenţelor între ceea ce începuse deja să fie numit „sharing economy” şi economia în ansamblu.

Pentru a analiza fenomenul, definiţiile sharing economy trebuie deci să fie suficient de restrânse încât să nu includă restul economiei şi suficient de largi încât mulţimea rămasă să fie semnificativă. De asemenea, elementele distinctive trebuie să fie suficient de relevante încât să justifice introducerea unui nou concept. Dintre trăsăturile amintite, cel mai frecvent se remarcă în continuare ideea de utilizare la nevoie şi / sau de către mai mulţi utilizatori, în contrast cu deţinerea în proprietate de către utilizator.

Exemplele folosite cel mai frecvent pentru a ilustra acest concept sunt Airbnb şi Uber (care devine un nume comun, aplicabil fenomenului în ansamblu, descris ca uberizare).

Evident, există un număr semnificativ de noi afaceri de succes care au un model de afaceri diferit faţă de concurenţii lor cei mai direcţi. Există tentaţia exagerării noutăţii şi diferenţelor respective, din partea întreprinzătorilor (ajută la atragerea de capital şi la poziţionarea pe piaţă), din partea clienţilor (care nu pot fi trendsetteri dacă nu există sau inventează un nou trend) precum şi din partea celor care studiază fenomenul (este mai uşor să fii expert în ceva cu totul nou decât să te apuci să citeşti cărţi prăfuite din secolul trecut. Sau să citeşti cărţi pur şi simplu).

Nu tot ce pare nou e nou

Achiziţionarea sau folosirea de bunuri în comun nu este un fenomen nou. Nu ştiu dacă exista un echivalent latin al „sharing economy” pentru băile comunale din vremea romanilor şi nu-mi amintesc ca Adam Smith să fi considerat că hanurilor şi restaurantelor li s-ar aplica alte legi economice decât locuinţelor personale. Aceste precizări sunt necesare, deoarece multe discuţii care gravitează în jurul sharing economy încearcă să suprainterpreteze un fenomen. Putem identifica două reacţii extreme: Totul este nou, acesta este viitorul afacerilor, împărţirea şi nu deţinerea bunurilor salvează planeta şi reduce inegalităţile, trendul trebuie favorizat fiscal şi reglementar, trebuie subvenţionat poate până la gratuitate etc. Reacţia alternativă constă în blocarea, interzicerea, îngreunarea etc. atunci când noi afaceri de acest tip deranjează altele deja existente pe piaţă.

Chiar dacă aceste fenomene nu sunt noi, ele au cunoscut în ultimul deceniu o dezvoltare mai accelerată şi au atins o amploare suficient de mare încât să merite un nume aparte.

Birocraţie şi tehnologie

Cel mai evident „ingredient” în economia colaborativă sau participativă este tehnologia. Într-adevăr, fără progresele uriaşe realizate în ultimele decenii, ar fi imposibilă gestionarea fluxurilor uriaşe de informaţii capabile să pună în legătură miile sau milioanele de utilizatori, producerea unui minim de încredere necesar pentru ca tranzacţiile să se realizeze, precum şi menţinerea costurilor la niveluri suficient de reduse încât să fie depăşite de câştigurile aşteptate.

Un aspect cel puţin la fel de important în economia participativă este însă cadrul instituţional, adică ansamblul regulilor formale şi informale urmate de membrii societăţii. Progresul apare acolo unde regulile sunt mai favorabile iniţiativelor individuale. Inovaţiile şi iniţiativele se manifestă mai greu acolo unde ele sunt blocate din start de dictatura aprobărilor prealabile, acolo unde ele sunt hăituite de o birocraţie atotputernică sau acolo unde ele pot fi anihilate printr-o decizie arbitrară a puternicilor politici şi economici pe care îi deranjează. Inovaţiile şi iniţiativele sunt stimulate de speranţa rezonabilă a autorului lor că va putea „captura” o parte din beneficiile monetare sau nemonatere generate.

Pe scurt, alături de tehnologie, respectul dreptului de proprietate şi al libertăţii contractuale este esenţial în apariţia, dezvoltarea şi supravieţuirea economiei participative. Acest lucru este independent de intenţiile sau orientarea ideologică a celor care au fost în avangarda fenomenului. Într-adevăr, mulţi dintre ei au urmărit obiective care nu erau strict monetare, alţii şi-au poziţionat întreprinderea ca o alternativă la „capitalism” sau măcar ca o corecţie a sa.

Unii analişti ai economiei participative continuă tradiţia profeţiilor privind sfârşitul capitalismului, veche de când acest sistem a fost botezat astfel de către Marx. Alţii, fără a adopta explicit şi/sau conştient ideologia respectivă, consideră că proprietatea privată este ceva inerent rău, condamnabil moral, economic sau ecologic, iar proprietatea comună îi este superioară în toate aceste aspecte. Altfel spus, cei care văd în economia participativă o alternativă la capitalism, mai degrabă decât una din multele forme de manifestare ale sale, se înscriu pe un spectru destul de larg, de la marxism-leninism la malthusianism-lennonism.

Uber nu este Getax

Ar fi însă eronat să interpretăm dezvoltarea economiei partajate ca o tendinţă către estomparea sau dispariţia proprietăţii private. De fapt, economia colaborativă sau partajată reprezintă metode de valorificare mai intensivă a proprietăţii, a capitalului fizic sau uman implicat. Uber este o companie privată, cu acţionari la fel de motivaţi de profit ca orice altă companie cotată pe bursă. Ea nu deţine direct automobile, dar ele sunt în proprietatea colaboratorilor ei, care doresc să-şi valorifice superior activele şi resursele deţinute: capitalul fizic (automobilul şi dispozitivul de navigaţie), capitalul uman (capacitatea de a conduce automobilul respectiv, de a folosi noile tehnologii, un minim de spirit antreprenorial şi de „social skills” etc.), precum şi timpul disponibil. Utilizatorii Uber nu sunt mai mult sau mai puţin ataşaţi ideii de proprietate privată decât sunt utilizatorii de taxiuri „tradiţionale”. Mai clar: Uber nu este un fel de Getax, aflat în proprietatea întregului popor.

Impactul asupra economiei în România

O întrebare legitimă priveşte impactul acestui fenomen asupra economiei din România. Efectele sale pot fi identificate deja, iar reacţiile sunt similare celor constatate în ţările unde el a început să se manifeste mai demult. După scepticismul iniţial, numărul clienţilor creşte exponenţial, unii dintre ei fiind „pierduţi” de firmele tradiţionale. Acestea din urmă reacţionează în trei modalităţi: copiază total sau parţial sistemul sharing economy, abandonează lupta pentru clienţii „pierduţi”, concentrându-se pe clienţii rămaşi, sau apelează la protecţia politică, blocând noi concurenţi.

Reacţia autorităţilor a fost adesea opusă celei care ar fi fost mai înţelepte. În loc să lase în pace nenumăratele iniţiative, statul sau autorităţile locale fie au cedat lobbyurilor celor care se simţeau ameninţaţi, fie lobbyurile celor entuziasmaţi de alternativa ecologico-socială la consumerismul capitalist.

Prin urmare, în multe ţări, autorităţile interzic concurenţa (Uber, de exemplu), o limitează ridicând bariere la intrarea pe piaţă (diverse autorizaţii) sau instituind taxe mai mult sau mai puţin speciale (primăria din Lisabona suprataxează închirierea locuinţelor pe termen scurt, ţinta evidentă fiind Airbnb). Consider regretabile situaţiile în care autorităţile de la noi să copiază „soluţiile” etatiste mai degrabă decât cele care respectă libertatea individuală.

În alte cazuri, se subvenţionează atât de mult economia participativă încât excesele frizează absurdul: catastrofele bike-sharing-urilor din oraşele chineze au reţinut atenţia publicaţiei The Economist.

Şi în România există companii care se încadrează în definiţiile date economiei participative. Spre exemplu, OLX este similar în multe privinţe Craiglist. Exemple din domeniul birourilor partajate pot fi găsite nu doar în Bucureşti, unde nu mai surprind pe nimeni, ci şi în alte mari oraşe (Cluj Cowork, Cluj Hub, Impact Hub, Cluj Makers, ). Get Pony (tot din Cluj) este chiar mai „sharing” decât Uber: utilizatorii sunt cei care conduc maşina „partajată”. Succesul magazinelor de haine „second-hand”, chiar dacă sunt amintite mai rar, se încadrează în definiţia economiei colaborative şi arată că aceasta nu trebuie redusă strict la noile tehnologii. Cele mai vizibile iniţiative sunt probabil cele de bike-sharing, realizate uneori de primării, alteori de companii private, asociate sau nu cu autorităţile locale.

Cine câştigă şi cine pierde

Cei mai câştigaţi din toate aceste iniţiative sunt, în primul rând, cei implicaţi în ele ca ofertanţi de bunuri sau servicii, în calitate de clienţi ai acestora sau în calitate de întreprinzători care asigură şi monetizează intermedierea dintre primele două categorii. Statul, guvernul, politicienii ar trebui să se abţină de la tentaţia lor naturală de „a impozita tot ce poate fi impozitat”, deoarece marjele rămân foarte mici, iar impozitarea, fie şi simbolică, ar conduce la dispariţia pieţei. O altă ameninţare asupra acestui sector este reglementarea excesivă, în opoziţie cu libertatea contractuală care a permis apariţia lui.

Acest fapt este înţeles de către firmele din sectoarele tradiţionale care se simt ameninţate de evoluţiile recente şi contraatacă politic (mai degrabă decât economic) concurenţa. Desigur, intenţiile de ridicare a barierelor la intrarea pe piaţă nu sunt explicite, ci sunt mascate sub discursuri pline de intenţii „nobile”: protecţia consumatorilor sau prevenirea evaziunii fiscale.

Beneficiile „economiei participative” sunt mai puţin concentrate decât costurile potenţiale asupra sectoarelor „tradiţionale” care refuză adaptarea. O astfel de situaţie este propice intervenţiei politicienilor, tentaţi adesea să ia puţin de la mulţi pentru a da mult la puţini. Vigilenţa şi educaţia alegătorilor-consumatori sunt esenţiale pentru ca politicienii să nu distrugă din faşă una din rarele tendinţe economico-sociale care are totul pentru a seduce electoratul de pe întreg spectrul politic: de la ecologistul anticonsumerist la antreprenorul motivat de profit.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te