Economia şi contradicţiile sale. Un dialog ireverenţios


Distribuie articolul

În măsura în care orice sistem financiar este în mod endogen instabil, ameninţarea unei noi crize economice se află mereu la orizont. Vremea soluţiilor ortodoxe a trecut, dar noi opţiuni pot fi explorate în zona economiei heterodoxe. De la necesitatea proiectului unei noi Bănci de Dezvoltare Română, aflată în proprietatea statului, până la problemele şi strategiile stângii europene, trecând prin complexităţile sistemului financiar, Cornel Ban face un tur de forţă prin cele mai dezbătute chestiuni de economie politică de la ora actuală. Invitaţia este una de înţelegere în profunzime a economiei şi categoriilor sale şi ireverenţă faţă de economiştii cu diplomă.

Cornel Ban este lector în economie politică internaţională la Copenhagen Business School. A fost Reader în economie politică internaţională la City University of London, asistent universitar la Boston University şi cercetător postdoctoral şi lector la Brown University. Are un doctorat în politologie obţinut la Universitatea Maryland. A deţinut prestigioase poziţii de cercetare şi predare, publicând în serioase reviste de specialitate şi volume colective. Este autorul cărţilor Rulling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016) şi Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (Editura Tact, 2014). A colaborat cu reviste precum Foreign Affairs, Institute for New Economic Thinking Blog, Washington Post/Monkey Cage, Boston NPR – Cognoscenti, Ziarul Financiar, ş.a. A fost distins cu numeroase premii precum Book of the Year Award de la British International Political Science Association, International Political Economy Group în 2017, Pratt Career Development Professorship de la Boston University, Outstanding Advisor Award oferit de Brown University în 2010 şi Block Fellowship de la University of Maryland pentru 2004-2005. Este coautor, cercetător şi autor în multiple granturi de cercetare internaţionale.

Cornel Ban

SINTEZA: Alfabetizarea economică – o temă pe care ai deschis-o în ultima ta intervenţie publică din Cluj. Care este miza unui astfel de proiect? Mai mult, nu crezi că asta ar putea descuraja şi mai tare indivizii de la participarea politică? Adică, prevalându-se de lipsa unei cunoaşteri tehnice a domeniului economic, nu există pericolul să se retragă şi mai tare din dezbaterile despre economie şi politică?

Cornel Ban: Nu, şi sunt două motive. Primul motiv este că experienţa istorică, prin care diverse formaţiuni politice de stânga, şi nu numai, de pildă, sindicatele creştin-democrate îşi asumau o infrastructură de educaţie economică pentru membrii lor, au reuşit să genereze o bază socială alfabetizată în ceea ce înseamnă mecanismele reale de funcţionare ale economiei de piaţă şi, deci mobilizată pe teme economice de importanţă sistemică. Până la urmă, această mobilizare ne-a dat în anumite ţări europene nişte forme de capitalism cu faţă mai umană decât înainte. Al doilea motiv este că sugestia pe care o fac eu de respingere a econofobiei vine de la cineva cu o diplomă în filologie engleză şi a doua diplomă în drept. Prima dată când am deschis un manual de economie a fost în America, la doctorat. Unde nu am făcut nici acolo un doctorat în economie, ci în politologie, şi am luat câteva cursuri în economie, nu critică, ci ortodoxă, de la Facultatea de Economie a Universităţii Maryland. Unul dintre lucrurile foarte simple pe care le-am înţeles de acolo, care e şi un sfat pentru un filolog sau antropolog şi care îşi doreşte să se alfabetizeze economic, să devină mai informat şi să spună ceva care să aibă dinţi în raport cu ordinea existentă, este citirea pe adâncime a presei financiare. În mod regulat, cu un dicţionar economic online. Este cel mai prietenos mod de a te alfabetiza şi o investiţie într-un manual bun de economie heterodoxă. Sunt multe disponibile online şi foarte bune, dar care presupun efort rezonabil şi de citit lucruri pe sub mână. Eu însumi, formându-mă astfel (alături de privilegiul de a audia cursuri cu Carmen Reinhart la Economie la Maryland), am ajuns la punctul în care nu am nicio inhibiţie de acest gen, după nişte ani, de a scrie un raport oficial despre Banca Europeană de Investiţii sau despre sectorul financiar nebancar global pe partea tehnică, de pildă. Mulţi din mandarinii economiei (gen Adair Turner, fost supraveghetor-şef al City-ului londonez) petrec mai mult timp cu sociologi, economişti heterodocşi şi politologi decât cu confraţii lor. Un al treilea motiv este acela că fix în inima capitalismului financiar global, o diplomă în umanioare şi ştiinţe sociale este o recomandare foarte bună pentru a lucra în industria financiară, cât şi în cea tehnică. De altfel, marile inovaţii în fintech, în creativitatea pieţelor astea de derivative, dar şi în industria IT, o spune Steve Jobs însuşi, îşi datorează efervescenţa unor absolvenţi de umanioare din departamente americane foarte critice în raport cu capitalismul. Ideea că trebuie să fii economist ca să spui ceva autorizat sau relevant este ridicolă, o formă de protecţie a frontierei disciplinare făcută de economişti (atotputernicul minister german de finanţe nu e format în majoritate din economişti, ci din jurişti).

Aş insista, în acest sens, pe patologiile profesionale ale economiştilor de formaţie ortodoxă, care şi-au setat disciplina într-o direcţie care se aseamănă mai degrabă cu econometria pură, decât cu o analiză sofisticată a realităţii empirice a economiei contemporane (ştiaţi că modelele macroeconomice de dinainte de criza din 2009 nu aveau în ele variabila numită „sector financiar”? Pe bune!). Iar studiile doctorale în economie sunt, tot mai mult, lipsite de valoare reală în analiza economică de care are nevoie un guvern, cu excepţia unor zone mai reflexive ale disciplinei (economiştii de la Banca Angliei sau sucursala Fed-ului din Boston, de pildă). De aceea, una dintre cele mai importante minţi de la Banca Angliei, cu referire specială la Autoritatea de Analiză Monetară şi Statistică a Băncii Angliei, Andy Haldane, este un tip fără doctorat în economie, dar care a înţeles la un nivel extrem de critic (aproape heterodox) şi de biologie evoluţionistă aproape, sursa instabilităţii sistemice a sistemului financiar şi a scris articole în revista Nature despre aşa ceva, nu într-o revistă de economie. Invitaţia mea este de a fi ireverent în raport cu economiştii cu diplomă (care, iată, au creat şi legitimat forme de a înţelege economia ce au dus la dezastrul financiar din 2008), dar cultivând şi forme serioase de autoeducare. Până la urmă, atâta timp cât trăim sub imperativele unei ordini economice complexe din punct de vedere tehnic, a fi cetăţean înseamnă a fi alfabetizat în funcţionarea ei.

– Sunt voci din spaţiul analizei critice care avertizează în legătură cu o nouă criză economică. Tu ce crezi, vine criza?

– Da, normal. Adică, dacă vii dintr-o perspectivă keynesiană heterodoxă, sistemul financiar este în mod endogen instabil, atâta doar că nu ştim când se apropie explozia. Nu suntem însă complet blocaţi în incertitudine. Hyman Minsky ne spune că sistemul financiar are o tendinţă înnăscută să balanseze între robusteţe şi fragilitate, tocmai pentru că perioadele de stabilitate dau o stare de automulţumire, uitare faţă de trecutul traumatic şi încurajează asumarea de riscuri excesive în piaţă. Suntem, cred, într-o astfel de perioadă de relaxare periculoasă. Reglementarea sistemului financiar s-a făcut foarte timid, ca să mă exprim politicos. Băncile au fost ceva mai reglementate decât sistemul nebancar, lăsat aproape complet dereglementat şi acum, nici pomeneală să aruncăm o plasă peste el. E un sistem neasigurat, extrem de fragil şi extrem de concentrat în câteva instituţii financiare mari şi care în 2013 valora mai mult decât PIB-ul întregii omeniri. O bancă are asigurare, linii de finanţare la BNR pentru că are depozite acolo. Un fond de investiţii, un fond de pensii sau un fond speculativ/de risc nu au aşa ceva. To make it worse, băncile mari reglementate se mişcă şi ele în umbră, împinse de o combinaţie de factori precum arbitrajul de yeld, reglementare şi taxe pentru a se angaja în securitizare (sau transformarea împrumuturilor în valori care ar putea fi comercializate) şi pieţele repo (pieţe wholesale unde instituţiile financiare strâng fonduri folosind valorile drept garanţii bancare). Capitalismul financiar în care trăim este unul în care hiperactivismul băncilor centrale este permanent şi, deci, la ani lumină de ce spune doxa neoliberală antiintervenţionistă. E un sistem asistat social de instituţii publice ca trezoreriile statelor cu bonitate şi băncile centrale sistemice, ca să simplificăm, dar care nu au nici ele resurse nelimitate să tot facă salvări de trilioane la 12-20 de ani. Unde mai pui că acum Banca Mondială ne bagă pe gât ideea că acest sector financiar fragil este noul miracol al dezvoltării, idee extrem de nefericită, aşa cum arată profesoara şi compatrioata noastră Daniela Gabor în Financial Times. Factorii de creştere ai shadow banking-ului se găsesc la ambele capete ale spectrului inegalităţii sociale. La un capăt avem populaţia îngustă a agenţilor bogaţi în lichidităţi, care generează cantităţi mari de bani şi caută investiţii sigure. La celălalt capăt găsim o creştere a cererii de credit de către o populaţie generală, săracă în lichidităţi, care trăieşte o mobilitate inferioară şi/sau venituri stagnante. În această lume, instituţiile shadow banking-ului au permisiunea de a se comporta ca rentieri, deoarece politicile băncii centrale extind plase de siguranţă băncilor shadow, care ajung să reprezinte o formă de rentă reglementată. Aceste plase de siguranţă nu sunt, aşadar, acele mecanisme directe şi apolitice precum ne lasă economiştii să credem. De fapt, ele sunt forme problematice de stratificare instituţională, generate de opţiuni politice specifice legate de modul în care trebuie gestionate în general relaţiile stat-piaţă şi în mod specific alocarea de credit. Cea mai eficientă soluţie economică pentru a redresa acest dezechilibru structural nu este atât mai buna reglementare a shadow banking-ului, ci politicile macroeconomice care redistribuie bogăţie pe scară largă.

Totuşi, redistribuţia prin intermediul unui canal fiscal este complicată. Principala cauză, iarăşi, este shadow banking-ul care scurtează braţul fiscal al statului. Majoritatea entităţilor de shadow banking sunt înregistrate în paradisuri fiscale, şi astfel ascunse, ele putând modifica magnitudinea, sincronizarea şi caracterul expunerii la puterea statului a taxelor individuale şi ale corporaţiilor, schimbând ce, unde şi dacă o taxă trebuie recoltată. Cei care militează pentru austeritate ar trebui mai întâi să dea piept cu faptul că cealaltă opţiune este să taxezi în mod progresiv marea bogăţie, reciclată legal prin intermediul canalelor shadow banking-ului în paradisuri fiscale. Pe scurt, fără acest sector financiar, nici furişarea profiturilor din faţa fiscului nu ar fi atât de răspândită.

În ciuda dezastrului din 2008, azi, puţine lucruri sunt cunoscute referitor la faptul că alte instituţii shadow au beneficiat de mai puţină presiune de reglementare, mai mult, ne vedem întorcându-ne la o viziune benignă asupra inovaţiei financiare în sistemul de reglementare internaţional, dacă şi cum au regândit statele rolul lor în viaţa financiară sau cât din implementarea reglementărilor existente a fost afectat de nivelurile inegale de capacitate administrativ-birocratică şi expertiză în rândul elitelor care lucrează pentru macroprudentele agenţii de supraveghere. Putem face ceva pentru a întârzia un alt dezastru şi cu tendinţa adiacentă de a-i pedepsi pe cei mai slabi? Răspunsul depinde de rezultatul luptelor în interiorul statelor împotriva inegalităţii şi între cei care clamează cunoaştere întemeiată.

Un alt subiect care ar trebui discutat la stânga este natura proprietăţii în sistemul bancar. Toate ţările cu competitivitate mare la export (Germania, China, Coreea de Sud) se bazează pe bănci de stat foarte mari. Foarte mare însemnând aici minim o treime din sistemul bancar. Aceste bănci au un mandat politic defalcat pe departamente speciale, care reflectă priorităţile de dezvoltare economică decise de priorităţile momentului şi care nu sunt finanţate adecvat de sectorul privat. De exemplu, în Germania, KfW ţinteşte finanţarea pentru locuinţe accesibile, cercetare, digitalizare, mediu (este responsabilă pentru boom-ul în locuinţe cu amprentă energetică scăzută şi energie solară), transport public, IMM-uri. KfW este o instituţie bancară publică a guvernului, care se finanţează de pe pieţele de capital, dar cu garanţia dată de statul federal şi, deci, se împrumută foarte ieftin. Întrucât KfW nu este sub presiunea de a da dividende uriaşe acţionarilor privaţi, îşi permite să dea împrumuturi la dobânzi mai mici decât băncile comerciale private. Conform revistei Forbes, este cea mai sigură bancă din lume, ceea ce se întâmplă în condiţiile în care consiliul său de supraveghere are nu doar membrii ministerelor economice şi patronatelor, ci şi ai centralelor sindicale care împing pe agendă problematica locuirii şi a slujbelor bine plătite din sectoarele de nişă ale viitorului. Oricum te-ai uita la această instituţie elementară a economiei politice germane, numai neoliberalism pur si dur nu este.

La fel, nu ai cum să înţelegi succesul Coreei de Sud fără a ţine cont de banca lor de dezvoltare. O ţară subdezvoltată în raport cu România în 1970, a ajuns a şaptea putere economică a lumii acuma… A ajuns să le sufle în ceafă japonezilor pe piaţa americană de maşini. Ori ţările din Europa de Est care au redus dezbaterea economică la stadiul „statul e rău” şi „sindicalismul e mineriadă” ajung să-şi plângă acum condiţia de periferie, pentru că (excepţie făcând Polonia) nu mai au această pârghie a băncii publice de dezvoltare. Ăsta e motivul pentru care noi, în Cluj, avem tramvaie din Polonia, finanţate de această bancă, pentru că au grijă de acest proiect, creat de această Bancă de Dezvoltare poloneză, de împrumuturi pe termen lung, în care îşi asumă riscurile din inovaţia tehnologică, iar atunci muncitorul polonez de la fabrica de tramvaie poate fi plătit mai bine, pentru că Banca de Dezvoltare dă firmei sale finanţare pentru inovaţie în zona motoarelor electrice de calitate. La următoarea criză, naţionalizarea de bănci (inevitabilă, o ştim din ultima criză) trebuie să fie baza unei bănci de dezvoltare mari.

În momentul în care, să zicem, băncile greceşti din România vor intra în colaps, în loc să le vindem la Banca Transilvania, să fie preluate de Eximbank, care ar putea să devină bancă de stat, un 15-20% din activele totale din sistemul financiar românesc. Obiecţia că nu, statul nu poate că e corupt, e obositoare. Brazilia, o ţară cu o corupţie arborescentă, are de decenii o bancă de stat enormă care e în Forbes 100, are un portofoliu de împrumuturi mai mare decât Banca Mondială şi e o insulă de excelenţă într-o mare de haos administrativ. Brazilia a ajuns de la exportatorul de cafea în ţările cu risc, la exporturi de avioane şi alte bunuri cu valoare adăugată mare, în principiu datorită acestei bănci. La brazilieni, când a venit criza mare în 2009, banca asta a mărit împrumuturile, în timp ce băncile private le reduceau creând instabilitate foarte mare, intervenţia BNDES dând economiei un airbag necesar. Deci poţi să ai nişte pârghii şi contrapârghii, chiar în interiorul sistemului capitalist, în termenii lui, care să protejeze societatea un pic mai mult. Nu înseamnă transformare sistemică, dar e o bază materială a unei coaliţii sociale progresiste şi culmea e că, până acum, şi Comisia Europeană cere aceste bănci în statele membre, pentru că ele sunt cei mai buni intermediari ai sutelor de miliarde de euro de la Fondul Juncker, acest New Deal european, din care noi nu am reuşit să atragem decât mărunţiş, şi acela intermediat de Arcelor Mittal!

– Dacă aşa stau lucrurile, iar aceste propuneri de bun-simţ sunt fezabile şi dezirabile, de ce nu au ele loc? Există motivaţii ideologice în spatele unor practici economice non-ideale? Pe scurt, de ce nu mai avem o bancă centrală de dezvoltare de stat?

– Am scris în Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (Cornel Ban, Editura Tact, Cluj Napoca 2014). Am spus şi acolo că este vorba despre indigenizarea unui neoliberalism feroce, prost informat, auto-culpabilizator, autoorientalist, distructiv. Şi care nu este un dat. Sunt ţări din Europa de Est care nu-l au şi alte ţări care îl au. De pildă, slovenii nu îl au. Dincolo de discursul jurnalistic despre terapia de şoc, Polonia a tăcut şi a ţinut în proprietate publică foarte mulţi piloni esenţiali ai economiei, piloni din păcate mobilizaţi actualmente de un proiect politic reacţionar. În Cehia, de pildă, au un sistem foarte bun de redistribuţie socială, foarte progresist. Cu sărăcie mică, cu inegalitate mică. (Deşi trebuie mereu să fim atenţi la cifre când vorbim despre inegalitate în Europa de Est, pentru că aceasta se datorează faptului că adevăraţii proprietarii de capital nu locuiesc în ţările astea, iar astfel inegalitatea este mai mică, dar doar în mod artificial). Oricum este un dat că riscul de sărăcie şi excludere socială în ţări ca Cehia şi Slovenia este la nivel de Scandinavia. Ideea facilă, răspândită şi la stânga românească nombrilistă, că postcomunism înseamnă, în mod necesar, neoliberalism feroce, sărăcie de masă, precarizare totală ţine în Rusia, Ucraina, Romania, Bulgaria, Letonia, dar nu peste tot. Situaţia de la noi este rezultatul acestei indigenizări a unei ideologii, care a căpătat forme extrem de fundamentaliste dublate de neomedievalism instituţional şi care, cu puţine excepţii, nu are apetenţă la a-şi actualiza ideologia economică măcar în raport cu, să zicem, FMI-ul. Dreapta are o problemă de informare şi provincialism intelectual până la urmă. Refuză să citească analize comparative. Rămâne la replici de tipul „teoria sau manualul spune că“. Manualul e un punct de plecare, însă analiza comparată cu sisteme cu care eşti în competiţie în contextul globalizării, este altceva şi nu este favorabilă fundamentalismului pieţei.

În cartea mea, Ruling Ideas. How Global Neoliberalism Goes Local (Cornel Ban, Oxford University Press, Londra 2016), am discutat, prin comparaţie cu Spania, şi despre elita care face politici publice în România. Mă refer aici la elita tehnică. (Există şi elita netehnică, amatoristă, foarte bine reprezentată si ea.) Elita respectivă nu este o elită cu doctorate grele la LSE, unde şi, dacă ai studia cu un economist ortodox, după ce te întorci acasă în ţara ta şi ai probleme concrete de rezolvat, care nu intră în modelele macro cu care ai lucrat in Londra, totuşi vii cu un statut, care îţi dă încrederea profesională să fii în dezacord informat (nu retoric, cu tulnice şi iţari) cu, să zicem, Camera de Comerţ Americană sau FMI. În Spania a fost exact invers. Spania şi-a trimis oamenii la doctorate în cele mai bune şcoli din lume încă de pe vremea lui Franco şi asta le-a dat o reflexivitate intelectuală mai mare când erau la timonă în banca centrală, Ministerul de Finanţe, Trezorerie. Când a izbucnit criza la ei în 2007, principalii consilieri de politică economică ai premierului şi care aveau acel profil extrem de cosmopolit erau practic keynesieni asumaţi.

– În ultima ta apariţie publică, aici la Cluj, spuneai că te-ai săturat de acest discurs conform căruia România este o ţară săracă. Ai şi prezentat o serie de date referitoare la diverse aspecte ale dezvoltării economice, care pictează un alt tablou decât acela al unei sărăcii economice generalizate. Aşadar, poţi să prezinţi această realitate materială a economiei, dar să o şi pui în oglindă cu ideologia din jurul acestei realităţi?

– Există oare o relaţie de corespondenţă, de izomorfism între ideologie şi baza materială a capitalismului românesc? Eu unul văd un ecart si nu o corespondenţă. În sensul că, ideologia dominantă a structurii materiale nu mai cere acum neoliberalism debordant. Contradicţia asta între structură şi suprastructură vine pe trei niveluri. Primul nivel este cel al hemoragiei demografice. Actualmente, expansiunea capitalului în România are ca principală piedică lipsa de corpuri umane disponibile. Cele care sunt disponibile, din pungi geografice de sărăcie, cam 400.000 de oameni, din locuri precum Teleorman, unde avem o rată a şomajului de 8%, aceia nu pot veni în Cluj din cauza faptul că nu îţi pot permite chiria. Ori neoliberalismul românesc pur si dur zice că piaţa imobiliară şi nu bugetele publice se ocupă de problema locativă. Deci nici vorbă de locuinţe sociale şi de serviciu. Că acelea sunt pentru categorii extreme, nu pentru forţă de muncă care se relochează. Aşadar, avem un plafon în zona braţelor de muncă disponibile. Ideologia necesitată de baza materială a expansiunii capitalului românesc de fapt cere mobilitate, locuinţe sociale şi transport public bun, nu bazat pe piaţă imobiliară şi pe maşini personale.

A doua limită a expansiunii capitalului românesc este reprezentată de un sistem financiar dependent de priorităţile şi panicile „băncilor mamă“ din Europa, mai degrabă decât de majoritatea băncilor noastre. Dar, aceste priorităţi nu se suprapun neapărat cu imperativele capitalului local. Aşadar, în timp ce în 2000 sectorul manufacturier a primit 56% de credit, în 2008 acest procent a ajuns la 20, depăşit de creditul pentru gospodării şi sectorul de servicii, restul fiind finanţat de resursele proprii ale companiilor şi accesul la băncile mamă. Contrastul cu finanţarea răbdătoare oferită de băncile de dezvoltare publică din Germania este pregnant. Mai degrabă decât să îşi ia finanţarea de la băncile „locale“, ei fie s-au autofinanţat, fie şi-au adus propriile linii de credit. Până în 2008, împrumuturile extra-frontaliere între bănci au ajuns la 14% din totalul creditului pentru corporaţii, iar statisticile băncii centrale confirmă că, între 2008 şi 2017, creditul către firme nonfinanciare se afla într-un trend de declin constant, cu titluri guvernamentale în creştere, iar împrumutul către gospodării reprezentând mai mult de jumătate din totalul de împrumuturi non-guvernamentale. Gândiţi-vă că un studiu pe 11.000 de firme, efectuat de BNR în 2018, a relevat că doar 20% dintre ele au folosit sectorul financiar pentru a se finanţa, cauzele citate fiind nivelul taxelor şi garanţiilor bancare. Mai mult, împrumuturile corporaţiilor domestice de la băncile încorporate în străinătate şi de la sediile corporaţiilor bazate în străinătate ale firmelor de împrumut domestice au crescut cu 40% între 2007 şi 2017 (în valoare de 36,7 miliarde de euro), cu două treimi din acele împrumuturi provenind de la cele din urmă. Într-adevăr, de la Marea Criză Financiară, datoria străină între subsidiarele firmelor multinaţionale şi firmele mamă s-a dublat, ajungând la 26,8 miliarde de euro în 2017. În contrast, împrumutul corporativist domestic de la sectorul financiar român a fost de 24 de miliarde de euro în 2017.

Simplu spus, „economia reală“ a României depinde mai mult de împrumuturile între companii în interiorul firmelor multinaţionale decât de întregul sector financiar domestic. Aceasta este o măsură de dependenţă investiţională, dar şi una de vulnerabilitate financiară. Din 2010, majoritatea datoriei corporativiste străine a fost pe termen scurt şi a avut o contribuţie critică la creşterea datoriei externe totale pe termen scurt, în 2018, la 90% din nivelul înregistrat la vârful crizei financiare în 2008.

Ideologia neoliberală despre privatizare, superioritatea intrinsecă a capitalului privat şi aşa mai departe nu se mai potriveşte azi cu necesitatea de a muta economia spre producţia de nişă şi inovaţie, unde ai nevoie de capital răbdător, cu împrumuturi pe termen foarte lung şi risc mare, eventual date de o bancă de dezvoltare publică, funcţionând ca un angelic investitor gigant, dar şi cu un mandat social şi de mediu foarte activ. Baza de cercetare industrială a ţării noastre a fost eviscerată în 1990 prin intermediul valurilor de tăieri bugetare şi privatizări. În consecinţă, între 1990 şi 2014, numărul de invenţii certificate a scăzut de cinci ori, iar în 2018, avocaţii specializaţi în protecţia inovaţiei au descoperit că în medie inovaţia se sprijină mai mult pe eforturile unor indivizi eroici, mai degrabă decât pe structuri organizate, precum platformele de cercetare şi dezvoltare. În ceea ce priveşte investiţia străină directă, aceasta tinde să se concentreze pe utilizarea forţei de muncă locală cu preţ moderat, lăsând operaţiunile de cercetare şi dezvoltare în alte locuri. Capitalul domestic este şi mai puţin înclinat să investească în inovare. În general, din 2008 încoace, partea de cheltuieli pe cercetare şi dezvoltare a sectorului privat este de aproximativ o zecime raportat la acele ţări occidentale unde manufactura are o pondere similară din PIB, precum Austria sau Suedia. În timp ce cheltuiala medie pe cercetare şi dezvoltare din PIB a ajuns la 2% în UE (cu maxime de 4% în Suedia şi Finlanda), în Romania este de aproximativ 0,5%, un nivel similar cu cel al DME-urilor poloneze şi slovace, dar la jumătate faţă de Ungaria sau Republica Cehă. Chiar şi la acest nivel scăzut, cheltuielile cu inovaţia cad mai mult pe seama sectorului public. În timp ce mai mult de jumătate din cercetare şi dezvoltare în UE este făcută de firme private, în România acest procent este de doar 23%, cu cea mai mare parte de cercetare şi inovare originând în sectorul public, unde doar 12% dintre directorii români consideră că dezvoltarea unui ecosistem de inovaţie care să genereze creştere ar trebui să fie o prioritate pentru guvern. Resursele alternative pieţei de finanţare a cercetării şi dezvoltării întârzie să apară, iar Bursa de Valori din Bucureşti a eşuat să promoveze equity finance sau finanţarea de proiecte la un nivel adecvat. Capitalul de risc pentru start-up-uri a trecut de la un nivel aproape inexistent în 2018 la un nivel aproape nesemnificativ în 2018. Spre deosebire de România, în Slovenia putem vedea că investiţia privată în cercetare şi dezvoltare este apropiată nivelului din SUA sau din ţările nordice. Pentru a ieşi din această încurcătură, avem nevoie de mai mult stat, nu mai puţin, mai multă coordonare şi mai puţină naivitate despre piaţa liberă.

– Vrei să închei în aceşti termeni pesimişti? Ai spus că avem o totuşi fereastră de 10-15 ani în care mai putem schimba lucrurile. Ce-i de făcut?

– Pentru stânga, parametrii viitorului se discută în primul rând în termenii condiţiilor de viaţă ale celor ce trăiesc din salariu, precum şi ale celor care din considerente de vârstă sau condiţie fizică sau psihică nu pot fi angajaţi. Din acest punct de vedere, atâta timp cât trăim jalonaţi de un sistem capitalist global, lucrurile sunt clare: dacă nu ai resurse naturale scumpe sau nu eşti paradis fiscal, aceste condiţii de viaţă nu se pot îmbunătăţi semnificativ fără o masă salarială tot mai bine pregătită şi mai sănătoasă, un stat administrativ capabil şi un capitalism structurat pe adâncime de dialog social.

Să le luăm pe rând. Primo, cu privire la muncă, dacă lucrurile continuă pe actuala tendinţă de subfinanţare şi/sau privatizare a bunurilor publice, în 15 ani vom avea foarte probabil următorul cerc vicios: un procent foarte mare de oameni fără studii terminate trăind în general ca migranţi transnaţionali, operând în sectoarele informale sau precare din Occident, un procent mare cu diplome, dar neangajabili în sectoarele cu valoare adăugată mare şi o categorie numeroasă lăsată complet în afara oricăror sisteme de educaţie. Toţi vor fi lăsaţi pe plase sociale reziduale, de supravieţuire în condiţii nedemne, cu expunere enormă la boală şi bătrâneţe şi trăind într-un stat în care decenii de neglijare a capacităţii de a colecta impozite, în paralel cu rentele fiscale date celor puternici, va însemna lipsa totală de speranţă pentru ei. Pe fondul incapacităţii funciare a municipalităţilor de a face din transportul public principala platformă a mobilităţii precum şi a inapetenţei lor de a face o prioritate din locuirea accesibilă prin investiţii dramatice în locuinţe de serviciu şi sociale, alocarea resurselor umane disponibile va fi şi mai ineficientă decât acum, în oraşe segregate, blocate de trafic si cu preţuri aiuritoare la costul locuirii în zonele cât de cât viabile. Şi cercul vicios se lungeşte: după treizeci de ani în care a scos rate de rentabilitate duble faţă de media occidentală, capitalul mobil se va scurge treptat spre următoarea destinaţie, arătând cu degetul spre forţa de muncă prea nepregătită, bolnavă şi decimată de migraţie de masă, îmbătrânire şi navete absurde. În consecinţă, statul va avea şi mai puţine resurse de impozitat şi, deci, de a face ceva pentru marea parte a societăţii dincolo de gesturi simbolice.

Al doilea motiv pentru care ne-au mai rămas doar 10-15 ani la dispoziţie este puterea redusă de anticipare, monitorizare şi coerciţie a statului administrativ. Viitorul va fi destul de sumbru (mai ales pe fondul dereglărilor climatice) fără un stat administrativ capabil să adune date statistice bune, să-şi monitorizeze şi măsoare intervenţiile în economie, să cultive priorităţi care să împingă ansamblul economiei, nu numai o parte din Cluj şi Bucureşti, în afara spaţiului destul de infernal al producţiei de semiperiferie. Un stat în care măcar ANAF reuşeşte să aibă o capacitate de execuţie a mandatului sau comparabilă cu BNR şi SMURD ne-ar mai da ceva speranţe. Din experienţele istorice pe care le avem, e clar că, în cel mai bun, caz durează minimum 10-15 ani să obţii o capacitate instituţională decentă de acest gen într-o masă critică de instituţii statale. Lucrul acesta este valabil în principal pentru stânga, care nu are alt instrument serios de a coopta şi/sau constrânge capitalul pentru a face loc priorităţilor salariaţilor.

Până acum, dincolo de câteva semne firave de suces (salariile mai mari din sectorul public au mai oprit din hemoragia de personal calificat), avem puţine motive să fim optimişti că lucrurile se vor îmbunătăţi vizibil, starea jalnică a administraţiei ţării de a absorbi cei 5% din PIB din fonduri eurpenene sau Juncker, la care avem acces pe hârtie doar pentru că suntem membri UE fiind înspăimântător de simptomatică în acest sens. Cu câte spitale regionale şi miliarde de euro în evaziune fiscală, cu câte mii de kilometri de transport public sustenabil, şi vieţi biruite de boală, proastă instrucţie şi lipsa de mobilitate reală plătim acest eşec?

Statul slab pe care îl avem nu este ideal nici pentru capital. El irită capitalul mare prin improvizaţiile fiscale şi de reglementare aproape continue, de incapacitatea de a pune capăt întârzierilor de ani de zile la reconstrucţia infrastructurii pe care companiile private le cauzează cu impunitate, sau de mişcările browniene din interiorul birocraţiei, dar îl compensează până la urmă cu tot felul de rente, capitalului mare, având capacitatea materială şi instituţională de a acţiona concertat în acest sens. Prin contrast, capitalul mediu şi mijlociu nu o are în aceeaşi măsură şi atunci, gemând sub presiunea arbitrariului administrativ atât de frecvent (am toată înţelegerea pentru micul antreprenor vizitat de funcţionari care amendează şi propresc la foc automat) se lasă de luptă, se luptă cu cine poate (angajaţii pe minim, asistaţii) sau se înrolează în pujadismul pe care îl vedem reprezentat de retorica (şi nu neapărat de practicile) lui Vicktor Orban.

În fine, al treilea motiv este legat de relaţiile antagonice dintre muncă şi capital. Nu ai cum să intri în producţia de nişă fără o implicare masivă a statelor şi sindicatelor. Însă atât capitalul cât şi statul resping sindicalismul. Pe linie. Echivalarea între stânga şi comunism continuă. Soluţiile individuale si conflictul prevalează asupra acţiunii colective si instituţiilor care pot forja compromisul. Să ne amintim de astă vară, când au fost date legile împotriva celor mai nefericiţi dintre români, aşa-zişii asistaţi sociali: să fie tăiaţi de la orice ajutor social, pe ideea sinistră că, odată traumatizaţi, vor intra pe piaţa muncii, ceea ce este o gândire total nesociologică în raport cu sărăcia reală a acestor oameni pe fond de boală, excludere socială şi stres continuu. Punctul nostru de plecare este extrem de jos şi deprimant. Ce să vorbim de relaţii industriale coordonate, de pus capitalul la compromisuri, paşi sunt mulţi până acolo. Dar alternativa în interiorul sistemului capitalist nu există. Previziunea pe care aş face-o e una legată de un status-quo infernal sau un purgatoriu constant şi care are nişte nişe care merg înainte şi care se simt salvate, pe un fond general de stagnare.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te