Educaţia: premise şi soluţii


Distribuie articolul

Există cel puţin patru fire care se vor împleti pentru a contextualiza parcursul educaţiei din România anului 2018.

Primul este cel al programului de guvernare şi al modului în care ministrul sau miniştrii vor înţelege şi dacă au deja competenţele să îl aplice.

Estimarea mea este că vom rămâne în continuare în zona politicilor sociale care pot susţine accesul la educaţie. Calitatea educaţiei, a serviciului public mai ales, pare să fie ultima problemă a decidenţilor.

Concret, noul ministru va alege, în mod natural, să intervină şi să adreseze o serie de probleme universităţilor din aşa numita „Ligă 2” – universităţi mai mici, netradiţionale, din oraşe care nu au statut de „centru universitar”. Pentru sectorul preuniversitar, responsabilitatea va fi transferată secretarului de stat pe profil, care va propune schimbări mai degrabă incrementale, de sprijin şi de ajustare pentru problemele sesizate de-a lungul anilor – mai degrabă din categoria celor care nu afectează catedrele şi încadrările cadrelor didactice.

Cel de-al doilea va fi de „separare a apelor” din punct de vedere social şi politic

Suntem în anul Centenarului, dar suntem şi în an prelectoral. Astfel încât aparenta colaborare dintre toate părţile, manifestată în ultimii ani, va fi clarificată.

Este aşteptat anul acesta documentul de viziune al preşedintelui României, generat prin procese ample de consultare. Mă refer la „România Educată” – viziunea asupra educaţiei în orizontul de timp 2030. Acest document urmează să fie supus analizei partidelor politice în intenţia obţinerii unui sprijin cât mai larg şi integrării lui, ideal în formă de pachet, nu doar măsuri izolate, de cât mai multe partide politice.

Va creşte presiunea asupra modernizării sindicatelor din educaţie. Sindicatele par să fie într-un context politic defavorabil. Partidul Social Democrat, cu care acestea au făcut diferite jocuri de-a lungul anilor, are atitudinea de a nu valoriza consultările, discuţiile anticipate pe măsuri propuse, deşi pentru un partid social, sindicatele s-ar cuveni să fie parteneri tradiţionali. Acest comportament şubrezeşte relevanţa şi sprijinul pe care le au de la membrii din teritoriu. Ceea ce este şi merită să rămână o ancoră de echitate socială şi un facilitator pentru redistribuire, sindicatul, este subminat pe de o parte de calitatea înţelegerii membrilor a ceea ce reprezintă sprijinul real al unui sindicat puternic, relaţiei bilaterale (a plăti cotizaţia de sindicat nu înseamnă a contribui la forţa unui sindicat, de exemplu) iar, pe de altă parte, autenticitatea, credibilitatea şi legitimitatea liderilor de sindicat care operează şi ei în lumea fluidă a postadevărului, a expunerii pe reţelele sociale.

În plus, suntem în luna februarie şi deja apar luări de poziţie mai consistente din partea partidelor politice parlamentare, dar şi a celor anunţate cu intenţie de participare la alegerile următoare. Ca o consecinţă a măsurilor iniţiate de ministrul Pop, apar semne de „divorţ” între resursa umană din educaţie şi PSD, pentru prima dată, cel puţin de când mă uit eu cu atenţie la acest sector, al educaţiei. Refacerea, de la 1 ianuarie 2018, a circuitului financiar al plăţii salariilor cadrelor didactice prin inspectoratele şcolare are scopul declarat de a oferi date mult mai clare despre salarizarea cadrelor didactice, astfel încât să crească gradul de conformare în execuţia bugetului alocat fiecărei şcoli prin mecanismul de finanţare per elev. Rezultatul nedeclarat va fi revenirea la un sistem de dependenţă faţă de centru – fiecare director de şcoală, mai ales cei care au promovat concursul din toamna anului 2016, vor depinde de buna relaţie cu inspectoratul pentru a obţine fondurile necesare pentru funcţionarea şcolilor şi liceelor cu renume şi structură de resurse umane bine plătite.

Cel de-al treilea fir este cel al continuării reformei planurilor cadru şi programelor şcolare

Începutul lui 2018 stă sub semnul modificării planurilor cadru de liceu dar, în acest context, consider că, înainte de a decide câte ore merg la şcoală adolescenţii şi ce discipline au prioritate, este nevoie să punem întrebările care contează. Ce sens are actualul sistem de evaluare de la finalul clasei a VIII-a? Răspunde nevoilor actuala formă de repartizare la colegii şi licee? Există diferenţe de scop/obiective între primii doi ani de liceu, cuprinşi în învăţământul obligatoriu, şi ultimii doi ani? Care este vârsta potrivită pentru elevi ca să aleagă între filiera profesională/vocaţională şi cea teoretică? Poate fi potrivit ca fiecare absolvent de clasa a XII-a să aibă o calificare certă? Ce forme de organizare şi ce tipuri de suport sunt necesare pentru a evita abandonul (mai ales cel motivat economic) de la trecerea către clasa a IX-a şi, ulterior, pe parcursul liceului?

Elevii din România au nevoie de profesori autonomi în învăţare şi capabili să deruleze inclusiv cercetări empirice pentru ameliorarea rezultatelor la clasă (profesorul – reflexiv, profesorul – cercetător)

Am organizat recent (24 ianuarie a.c.) o dezbatere la Coaliţia pentru Educaţie despre finalitatea învăţământului obligatoriu din România. Consider că operarea cu stereotipurile „învăţământul profesional nu e dorit de părinţi, pentru că ei vor studii superioare”, „şcolile profesionale au fost desfiinţate pentru a fi mai mulţi studenţi”, „la finalul liceului teoretic, elevii nu au nevoie de calificare”, favorizează status-quo-ul şi evitarea schimbării. Anul acesta va exista o dinamică deosebită a învăţământului profesional dual. Deja sunt municipalităţi care se implică în investiţiile necesare. Deşi ar trebui să fie un sistem prin care tinerii valoroşi şi/sau talentaţi ajung cât mai repede într-o meserie, astfel încât să rupă tradiţia de sărăcie din familie, fără ca parcursul viitor să le fie afectat, modelul actual seamănă cu o privatizare a acestui tip de învăţământ la care au acces din ce în ce mai mult copii care beneficiază deja de privilegii – familii mai educate, resurse financiare ş.a. Poate fi o soluţie temporară de dezvoltare a acestei forme de educaţie, dar ar merita comunicată astfel de către stat, în contextul actualului sistem de finanţare deficitar şi realităţii că este mai ieftin, întotdeauna, să susţinem învăţământul teoretic, la orice nivel, decât tehnic sau cu o importantă componentă de învăţare practică. Oricum, asumarea ca politică publică că formează tineri pentru meseriile necesare în fabrici, ultraspecializaţi, este depăşită de actualele dezvoltări ale economiei şi viitorul prefigurat al muncii. Formarea aşa-zis generalistă rămâne foarte importantă: avem nevoie de oameni cu o gamă largă de cunoştinţe, abilităţi, iar competenţele transversale ale viitorului sunt paşaportul către supravieţuire, dar şi către munci cu valoare adăugată mare.

Şi un proiect strategic

Cel de-al patrulea fir, cel mai ambiţios şi cu un potenţial uriaş pentru transformarea cu adevărat a educaţiei din România, este proiectul CRED – „Curriculum relevant, educaţie deschisă pentru toţi”. Acest proiect strategic, finanţat din fonduri europene, ar trebui să asigure, cu ajutorul celor 43 de milioane de euro, în perioada 2018 – 2021, formarea continuă şi abilitarea curriculară a 55.000 de cadre didactice din învăţământul primar şi gimnazial din România.

Niciodată după 1989 nu am putut vorbi despre un proiect mai ambiţios pentru educaţia din România. Acesta va fi testul de turnesol de sistem, va însemna cel mai bun context de învăţare pentru toate şcolile, toţi profesorii şi toţi directorii din învăţământul general, cel de până la 14/15 ani, când are loc testarea PISA, de exemplu.

România a ratat în ultimii 25 de ani formarea iniţială a cadrelor didactice. Au intrat în sălile de clasă profesori care nu sunt profesori, care nu ştiu să trăiască valorile pe care au menirea să le construiască în copiii cu care interacţionează. Ori, elevii din România au nevoie de profesori autonomi în învăţare şi capabili să deruleze inclusiv cercetări empirice pentru ameliorarea rezultatelor la clasă (profesorul – reflexiv, profesorul – cercetător). Pentru a dezvolta competenţele viitorului la copii, prima dată trebuie să ne asigurăm că profesorii lor sunt preocupaţi şi capabili să-şi identifice şi depăşească propriile prejudecăţi care privesc orice fel de diferenţe între elevi şi între elevi şi propria persoană, inclusiv prejudecăţi pe bază de etnie, religie, orientare sexuală, statut socio-economic etc.

Indiferent cu ce calitate a formării iniţiale au intrat profesorii debutanţi în şcoală, cât de consistente sau formale au fost până acum programele de formare continuă, la care au avut acces cadrele didactice din România, acesta este proiectul prin care calitatea procesului de educaţie se poate transforma fundamental.

Spre comparaţie, în anul 2016, în România, suma alocată formării continue a cadrelor didactice a fost de 11 milioane de lei. 43 de milioane de euro înseamnă o oportunitate uriaşă, puţine ţări europene au un astfel de buget dedicat formării continue, care va defini, pentru zeci de ani de acum încolo, dezvoltarea şcolii româneşti. Cred că fişa postului oricărui ministru din următorii patru ani merită să aibă menţiuni şi alocare de timp zilnic pentru acest proiect.

Şi mai cred că educaţia din România este în cel mai bun moment al ei, de după Revoluţie.

Nu cred sub nicio formă în textele potrivit cărora educaţia din alte vremuri era mai bună. Cercetătorii spun că, de foarte puţină vreme, educaţia presupune accesul tuturor şi nu putem să comparăm elitele de la 1900 cu învăţământul de masă din anul 2000. În plus, nu există nicio măsurătoare certă, care să compare calitatea educaţiei de acum 30 de ani cu calitatea educaţiei de acum.

La nivelul Uniunii Europene se spune că, până acum, ţările membre au fost ataşate de status quo şi de modelele lor tradiţionale, inovând foarte puţin. Eu mă aştept ca, în educaţie, România să inoveze mult. Procesul ar fi, întrucâtva, similar cu ceea ce s-a întâmplat la noi în privinţa internetului. România nu avea infrastructură, nu avea acces la internet, toate acestea le-am construit târziu – în raport cu ţările europene – iar acum avem, de pildă, cea mai mare viteză de transfer, pentru că am folosit tehnologia cea mai nouă de pe piaţă.

Pentru că am stagnat atât de mult, încât acum, dacă inovăm, putem să folosim ce este mai nou în domeniul educaţiei. Nu trebuie să facem încercările pe care le-au făcut alţii acum două-trei decenii. Putem să ne uităm la rezultatele lor, să le folosim ca resurse de inovare. Din punctul meu de vedere, dar şi al Coaliţiei pentru Educaţie – calitatea resurselor umane este prioritate strategică pentru noi, CRED – este proiectul Centenarului în educaţie, pentru că un corp profesional de elită în şcoli înseamnă un pariu de onoare, curaj pentru o agendă de dezvoltare şi modernizarea reală a României.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

17 − 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te