Efectul UE asupra României

Întrebarea este: care ar fi fost parcursul nostru ca ţară în absenţa aderării la Uniunea Europană? Am fi fost Belarus? Sau Argentina? Sau poate chiar mai rău?


Text de Vasile Iuga, Senior Advisor PwC

În 2007, suportul popular pentru aderarea la UE a fost foarte ridicat, pentru că populaţia percepea integrarea în blocul vest-european ca pe repararea unei mari nedreptăţi istorice făcută românilor, menită să ne rezolve atât problema securităţii, cât şi pe cea a prosperităţii. Părea că Dumnezeu şi-a întors în sfârşit faţa către România. Obiectivul aderării a adunat şi aliniat resursele naţiunii şi a catalizat reformele din economie şi societate În acelaşi timp, cinicii locali au văzut aderarea ca pe un târg prin care România devenea piaţă de desfacere, furnizor de resurse naturale şi de mână de lucru ieftină la schimb cu acces la fondurile europene pentru o parte din elitele locale.

România s-a confruntat în primul deceniu în Uniunea Europeană cu două paradigme: aderarea vs. integrare şi creştere vs. dezvoltare. După 10 ani de la aderare, continuăm să ne raportăm mai mult la termenii aderării decât la procesul integrării şi nu suntem suficient de prezenţi la dezbaterile de la Bruxelles, mai ales în aceste momente de reconfigurare a construcţiei europene. Aderarea era oportunitatea care trebuia valorificată. În interiorul Uniunii este competiţie, iar aderarea nu înseamnă sfârşitul istoriei, ci începutul ei.

Ţara nu a avut o strategie de integrare economică în lanţurile de producţie şi în clusterele de cercetare, inovare, în crearea de interdependenţe economice profunde, care să ne facă membri ai comunităţii europene, solidari şi coezivi. În lipsa unei strategii de integrare economică, interdependenţele au fost valorificate uneori suboptimal, iar România şi românii au pierdut oportunităţi semnificative în aceşti primi 10 ani. Este corect să spunem că schimbările din ultimii 10 de ani în economia românească sunt în ansamblu puternic pozitive. Acest rezultat a fost obţinut în condiţii de schimbări profunde şi incertitudini în contextul tranziţiei la economia de piaţă, al aderării la UE, a devastatoarei crize economice din 2008 şi a reconfigurării strategice violente a lumii.

Corsetul reformelor, adoptat în perioada de preaderare, a fost abandonat ulterior, ceea ce a creat condiţiile pentru dezechilibre macroeconomice care au lovit dur pe timpul crizei şi au anulat în mare parte câştigurile din perioada precriză. României i-au trebuit cinci ani pentru a reveni la PIB-ul din 2008, iar valurile crizei au întrerupt convergenţa către media europeană (similar cu alte ţări din regiune).

Poate că dezavantajul României l-a reprezentat declanşarea crizei economice imediat după aderare. Parafrazândul-l pe Nicolae Bălcescu, criza europeană a fost însă doar ocazia, şi nu cauza crizei româneşti. Noi am creat condiţiile pentru criză prin politicile nesustenabile fiscal bugetare din perioada precriză, iar o ajustare dureroasă era inevitabilă.


În cazul aderării, obiectivul a părut a fi „lasă să ne vedem noi înăuntru şi ne-om descurca cumva”, fără un plan de integrare ulterior. Eram pregătiţi pentru un sprint care era aderarea, în condiţiile în care integrarea era un maraton. Am cumpărat iluzia sprintului de la politicieni care nu voiau să ne dea decât veşti bune.


Indicatorii macro – vedere din elicopter

Să începem cu o privire de sus în jos (top down) asupra indicatorilor macroeconomici.

După cum se prezintă în Figura 1, în cei 10 ani de la aderarea la UE, PIB-ul României la valoare nominală a crescut de la 98 mld euro în 2006 la 160 mld euro în 2015, ceea ce reprezintă un plus de 63%. În 2008, acesta ajunsese deja la 142 mld euro, înainte de a se prăbuşi în 2009 la 120 mld euro şi de a-şi relua lent creşterea, pentru a reveni de abia în 2013 la 144 mld euro, confirmând faptul că economia României şi-a revenit din criză cu greutate după cinci ani.

O asemenea creştere este remarcabilă atunci când o comparăm cu parcursul Uniunii Europene şi al unor ţări din regiune (Figura 1). PIB-ul blocului comunitar a crescut cu 20% între 2006 şi 2015. Aceasta este media unor rate semnificative (România +63%, Bulgaria 67%, Polonia +57%), a unora mai anemice (Cehia +35%, Ungaria +20%, zona Euro +17%) şi a unor contracţii dramatice (Grecia -19%). În 2015, PIB-ul României a ajuns aproape de cel al Cehiei, al Portugaliei şi al Greciei, pe care le poate depăşi în anii următori, şi cu circa 47% mai mare decât cel al Ungariei, pe care a lăsat-o mult în urmă. Cu o creştere anuală de 5% în perioada următoare, PIB-ul României poate trece pragul simbolic de 200 mld euro, ceea ce va creşte greutatea economică a ţării în regiune.

La rândul său, PIB/capita raportat la puterea de cumpărare a crescut de la 41% din media UE la 57% între 2006 şi 2015. Îmbunătăţirea de 39% face din România cel mai bun performer dintre ţările care au aderat la UE după 2007, chiar dacă încă ne situăm în urma Portugaliei (77%) şi a Ungariei (68% din media UE). În ciuda progresului înregistrat în creşterea PIB/capita, România are cea mai ridicată valoare a indicelui de inegalitate a veniturilor dintre noile ţări membre. Rata inflaţiei a scăzut de la 6,5% în 2006 la 1-2% în 2016 (excluzând efectul reducerilor de TVA). Dobânda la care statul se împrumută acum este în jur de 3% de la 10% în 2006, lucru de neimaginat în urmă cu 10 ani.

În acelaşi timp, am asistat însă şi la deteriorarea unor indicatori. Astfel, ponderea datoriei publice în PIB s-a triplat (de la 12% în 2006 la 39% în 2016), iar volumul datoriei totale a crescut puternic de la 41 mld euro în 2006 la 92 mld euro în 2016 (după ce a atins 99 mld euro în 2012). De asemenea, în ultimele două decenii, populaţia activă a scăzut cu peste 7%. Peste 3 milioane de români, dezamăgiţi de ritmul lent şi ezitant al transformărilor economice şi sociale, şi de lipsa de oportunităţi, au părăsit ţara şi au ales să se integreze în Europa în altă parte, majoritatea fiind la o vârstă activă şi contributori la sistemul de asigurări sociale.

Participarea la piaţa europeană

UE reprezintă principalul partener de comerţ exterior al ţării (70% din total), în condiţiile persistenţei unei valori ridicate a deficitului comercial cu aceasta (3,3% din PIB în 2014, în scădere de la 3,9% în anul precedent). Între 2006 şi 2015, exporturile româneşti de bunuri au crescut de la 26 la 54,5 mld euro, un plus de 110%, semnificativ peste creşterea PIB-ului (+63%) (exporturile de servicii se situau în 2015 la 10,5 mld Euro). Ca procent din PIB (41%), exporturile româneşti rămân însă cele mai mici din regiune, acest indicator fiind de 49,2% în cazul Poloniei, 66,5% în cazul Bulgariei, respectiv 83,8% în cazul Cehiei şi al Ungariei, ceea ce indică o participare mai slabă a economiei româneşti la schimburile comerciale internaţionale şi un grad de integrare mai scăzut în piaţa europeană.
Pieţe importante pentru exporturile româneşti în 2015 sunt Germania (10,8 mld euro, cu un deficit de 1,7 mld euro), Italia (6,8 mld euro), Franţa (3,5 mld euro, cu un excedent de 400 mil euro în 2015), Ungaria (2,9 mld euro). Exporturile au valori mari către ţările care au investiţii semnificative în industria românească (Germania, Franţa) şi sunt reprezentate în principal de subansamble produse pe plan local. După aderare, utilajele şi echipamentele electrice au contribuit cel mai mult la creşterea exporturilor.

În aceeaşi perioadă, importurile au crescut de la 38 mld euro la aproape 63 mld euro în 2015.

Creşterea exporturilor a fost determinată atât de competitivitatea prin preţuri (mai ales în primii ani după aderare), cât şi de îmbunătăţirile în sfera productivităţii muncii (începând cu 2012).Produsele cu tehnologie mediu înaltă au continuat să fie dominante în exporturile româneşti în 2014 (41,5%), având o contribuţie pozitivă la soldul balanţei comerciale de 1 mld Euro în 2014 (reprezentând 0,7% din PIB). În cadrul acestei categorii, o contribuţie semnificativă a avut-o sectorul auto, care a înregistrat în 2014 un surplus comercial de 1,9 mld euro (1,3% din PIB).
În schimb, ponderea produselor de înaltă tehnologie, de 6% în totalul exporturilor, rămâne scăzută şi are o contribuţie de 2,4% din PIB la deficitul balanţei comerciale. Ponderea acestora în totalul exporturilor a atins un maxim de 10% în 2011, după care a început să scadă. Investiţiile insuficiente în cercetare/dezvoltare, mediul de afaceri nefavorabil şi numărul limitat de lucrători înalt calificaţi sunt printre factorii care contribuie la această situaţie.


Ne-am obişnuit să blamăm Bruxelles-ul pentru toate neajunsurile noastre. Este scuza cea mai facilă. Dar ne-am privit vreodată cu onestitate în oglindă? Am aşteptat ca Bruxelles-ul să ne rezolve toate problemele ca în povestea cu prinţul străin, uitând că Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă!


Vedere de la „firul ierbii”

Trecând de la analiza macro la „firul ierbii”, se constată că numărul de firme active a crescut de la circa 300.000 la sfârşitul anului 1994, la 550.000 în 2006, şi respectiv 600.000 în decembrie 2014, cu mici variaţii de-a lungul ultimului deceniu.

Cu 22 de firme de la 1.000 de locuitori, România are cea mai scăzută valoare din UE (media fiind de 43 în decembrie 2014), ceea ce indică un spirit antreprenorial încă nedezvoltat. În ciuda creşterii semnificative a numărului de firme, gradul de concentrare în anumite sectoare economice a rămas important.

Companiile româneşti se confruntă cu probleme complicate:

  1. 285.000 de firme (48% din total) au capitaluri proprii negative în 2014 faţă de circa 29.000 (10% din total) în 1994. Situaţia aceasta impune fie recapitalizarea, fie ieşirea din piaţă a unei părţi din aceste firme.
  2. Indicatorul Valoare Adăugată Brută (VAB)/companie (criteriu de convergenţă reală, creat prin analogie cu indicatorul PIB/locuitor) arată că forţa economică a firmelor din România este încă scăzută. VAB/companie în România este în decembrie 2014 de 126.000 de euro faţă de o medie de 300.339 de euro în UE (42%).

În această perioadă, IMM-urile (societăţi cu cifra de afaceri mai mică de 50 de milioane de euro şi cu mai puţin de 250 de angajaţi) au ajuns să joace un rol majoritar în economie, comparativ cu corporaţiile, ele deţinând în prezent 58% din active şi 65% din numărul de salariaţi, şi respectiv 53% din VAB, procente care au rămas constante în ultimii 10 ani, de la aderarea la UE. În acelaşi timp, accesul IMM la finanţare este dificil, iar sprijinul pentru întreprinderile nou înfiinţate bazate pe cunoaştere se află într-un stadiu incipient.

Dezvoltarea bazată pe inovaţie şi cunoaştere (producţia de bunuri de înaltă tehnologie şi serviciile care înglobează un nivel de cunoaştere ridicat) este în continuare modestă în România, care continuă să se afle în partea de jos a clasamentelor europene.

Structura economiei românești s-a modificat dramatic faţă de perioada de dinainte de Revoluţie când industria contribuia cu 46% la PIB, iar agricultura cu 14%. În prezent, aceasta a scăzut la 23% pentru industrie şi 4,5% pentru agricultură. În schimb, serviciile contribuie cu 54% din PIB în 2015.

Economia este dominată de companii prestatoare de servicii din categoria care înglobează mai puţină cunoaştere (comerţ, transporturi, logistică) şi care reprezentau 56% în 2014 din total, pondere rămasă constantă în ultimul deceniu. Numărul firmelor de servicii cu un nivel de cunoaştere ridicat (telecomunicaţii, inginerie, arhitectură) a rămas oarecum constant la 20% în perioada 2006 – 2017, iar ponderea generată de aceste din urmă firme în total VAB a oscilat între 18 şi 20% în ultimii 10 ani. În ceea ce priveşte ponderea acestui sector în PIB, aceasta era de 2,7% în 2012, ceea ce plasează România în partea de jos a clasamentului UE.

În privinţa firmelor producătoare de bunuri, ponderea în total a celor din categoria cu tehnologie mediu înaltă (auto, maşini, utilaje şi echipamente, inclusiv echipamente electrice) sau tehnologie înaltă (calculatoare, produse electronice şi optice, medicamente) a rămas relativ constantă la 1% în ultimul deceniu, în timp ce contribuţia lor la VAB se situează în jur de 8%. În ce priveşte firmele producătoare de bunuri cu valoare adăugată mai scăzută şi mai puţin bazate pe cunoaştere (construcţii metalice, produse din metal, cauciuc, mase plastice, produse metalurgice, produse alimentare, îmbrăcăminte, băuturi), şi care au reprezentat istoric unul din motoarele de dezvoltare înainte de 2006, acestea au scăzut ca pondere în VAB la circa 16% în 2014.

Firmele private cu capital majoritar autohton, deşi reprezintă peste 90% din numărul total cu o pondere de 45% din VAB în 2014, sunt prezente mai ales în sectoare care nu au o capacitate de valoare adăugată ridicată (agricultura şi construcţiile). Pe cealaltă parte, firmele cu capital majoritar străin (circa 50.000 de entităţi, 8% din totalul populaţiei de firme active) deţin 40% din active, 43% din cifra de afaceri şi din VAB şi angajează 26% din numărul total al companiilor nefinanciare. Ele deţin rolul dominant în industria prelucrătoare şi extractivă, utilităţi şi imobiliare. În industria prelucrătoare, 65% din VAB este generată de firmele străine, iar în cea extractivă procentul ajunge la 90%.

Întreprinderile străine contribuie în mod considerabil la rezultatele bune ale exporturilor româneşti. Acestea reprezentau 70% din exporturile totale şi 65% din importurile de bunuri în 2014 şi cu circa 50% din exporturile şi importurile de servicii. Productivitatea muncii este net superioară în firmele străine, valoarea adăugată brută pe salariat este de circa trei ori mai mare comparativ cu cele autohtone. Productivitatea firmelor autohtone s-a îmbunătăţit, dar a crescut decalajul faţă de cele mai puţin performante.

Clasamentul celor mai mari 20 de companii din economia României este dominat în 2015 de firme străine din sectorul auto, energie şi retail. Investitorii străini fie au preluat companii cu capital de stat prin procesul de privatizare (Automobile Dacia, OMV, Rompetrol Rafinare, E.ON-Europe, Engie, Lukoil, Petrotel etc.), fie au demarat afaceri greenfield (Kaufland, Carrefour, Lidl, Metro etc.). Dedeman, retailer-ul de bricolaj este singura companie cu capital privat românesc care a reuşit să intre în acest top în 2015 pe poziţia 17. Societăţile cu capital majoritar de stat, Electrica Furnizare şi SNGN Romgaz se află abia pe locurile 19 şi 20.

Rolul companiilor de stat în economie continuă să se diminueze, ponderea acestora în valoarea adăugată fiind în jur de 8%, iar cifra de afaceri de 4%. Acestea continuă să aibă o rentabilitate a capitalului şi o lichiditate semnificative sub mediul pe economie. Interacţiunea dintre companiile locale şi cele străine este însă scăzută, modelul relaţiilor de afaceri cel mai întâlnit fiind autohtonii cu autohtonii, străinii cu străinii.

Polarizarea puternică este o altă trăsătură a economiei României. Eterogenitatea şi polarizarea la nivelul economiei au crescut în ultimii 20 de ani, minoritatea care stabileşte trendul în ce priveşte cifra de afaceri, valoarea adăugată, activele totale consolidându-şi poziţiile. Un grad ridicat de polarizare şi eterogenitate este caracteristic majorităţii economiilor europene, iar România nu este o excepţie. Acest fenomen se manifestă şi în planul teritorialităţii, zona Bucureştiului fiind dominantă.

Investiţiile străine –binecuvântare sau blestem?

Stocul acestora era de 34,5 mld euro în 2006. El a fost influenţat favorabil de măsurile de restructurare din perioada de preaderare şi aproape s-a dublat la 64,5 mld euro în 2015. Investiţiile străine anuale care variau între 7 şi 9 mld euro între 2006 şi 2008, s-au prăbuşit la 2-3 mld euro în anii de criză, nivel la care s-au menţinut şi după revenirea economiei. Circa o treime din investiţiile străine au mers către industria producătoare. Pe locurile următoare s-au clasat sectoarele intermedierii financiare şi asigurări cu 13%, urmat de comerţ, cu 12%.

România nu exploatează încă pe deplin oportunităţile ce ar rezulta din creşterea investiţiilor străine directe. În 2014, dintre ţările cu caracteristici similare, România a înregistrat cel mai scăzut nivel al investiţiilor străine directe ca procent din PIB, atât în ce priveşte fluxurile, cât şi stocurile. Media stocului de investiţii străine directe în ţările cu caracteristici similare (Cehia, Ungaria, Polonia şi Bulgaria) este de aproximativ 100% din PIB, în timp ce în România aceasta se situează sub 40%. Fluxul anual de investiţii străine directe înregistrat de ţările cu caracteristici similare a fost în medie de 4% din PIB, comparativ cu 2% în România. Infrastructura, birocraţia şi disponibilitatea forţei de muncă calificată reprezintă principalele cauze ale rămânerii în urmă.


Mizând pe fondurile europene, guvernele României s-au retras din investiţii, ceea ce a dus, în condiţiile unei absorbţii nesatisfăcătoare, la prăbuşirea acestora. În perioada de aderare au intrat în România peste 52 mld euro de la cei aproximativ trei milioane de români care au plecat la muncă în străinătate.


Beneficiar sau contributor la UE?

Marii sceptici acuză faptul că România este un contributor net la bugetul UE. Realitatea este însă diferită. De la semnarea acordurilor de aderare în 2007, şi până la sfârşitul lunii septembrie 2016, România a primit 39,8 mld euro de la UE (sub formă de fonduri structurale, pentru dezvoltare rurală şi plăţi directe în agricultură). După aderare, ţara noastră a plătit către UE 13,7 mld euro, reprezentând contribuţia obligatorie de 1% din PIB. Rezultă astfel un sold pozitiv de peste 26 mld euro.

Graficul din Figura 2 prezintă dinamica în timp a relaţiei financiare cu UE.

În acelaşi timp, o analiză recentă realizată de Comisia Naţională de Prognoză prezintă (prin rularea a două scenarii, cu şi fără fonduri) impactul fondurilor europene asupra României. Printre beneficiile cuantificate de această analiză: un PIB cu 10,6% mai mare, consum privat cu 19% mai mare, rata şomajului cu trei puncte mai scăzută, remuneraţie medie cu 25,4% mai mare, creştere cumulată a exporturilor (bunuri plus servicii), cu trei puncte procentuale mai mare decât în absenţa fondurilor.

Investim sau ardem mobila ca să trecem iarna?

Investiţiile nu s-au redresat încă în întregime în urma crizei. Sectorul privat continuă să fie principala forţă motrice, în timp ce investiţiile publice se confruntă în continuare cu provocări considerabile. Principalele domenii care atrag investiţii sunt sectorul construcţiilor, al utilajelor şi al echipamentelor de transport, în timp ce investiţiile legate de tehnologie şi inovare rămân limitate. Investiţiile publice (20% din investiţiile totale sau 4% din PIB) sunt restricţionate de deficienţele existente la nivelul gestionării, de instabilitatea gradului de prioritate acordat şi de dificultăţile în materie de absorbţie a fondurilor UE. În România, s-au absorbit doar 70% din cuantumul total disponibil pentru ţara noastră în perioada de programare 2007 – 2013.

Mizând pe fondurile europene, guvernele României s-au retras din investiţii, ceea ce a dus, în condiţiile unei absorbţii nesatisfăcătoare, la prăbuşirea acestora. În perioada de aderare au intrat în România peste 52 mld euro de la cei aproximativ trei milioane de români care au plecat la muncă în străinătate.

Marea restructurare tăcută

Cei 10 ani de la aderarea la UE au dus la o schimbare semnificativă a structurii forţei de muncă, care a reflectat modificările din economie. Numărul de salariaţi din economie era de circa 4,6 milioane la data aderării. După o creştere la circa 4,8 milioane în septembrie 2008, acesta scade ca urmare a crizei la un minimum de 4,1 milioane în ianuarie 2011, pentru a creşte lent la 4,75 milioane în septembrie 2016, cifră apropiată de cea de la data de 1 iunie 2007.

Numărul de salariaţi s-a redus dramatic în industrie, cu circa 450.000. A crescut în schimb numărul de salariaţi din comerţ (cu 225.000), care a ajuns la 750.000, hoteluri/restaurante şi construcţii (110.000 fiecare), infrastructură şi comunicaţii (80.000), industria auto (80.000 de salariaţi). De asemenea, o creştere importantă de personal s-a înregistrat în administraţie (200.000 de angajaţi).

Statul gras?

Unul dintre marii beneficiari ai aderării la UE a fost statul, care şi-a dublat cheltuielile în ultimii 10 ani, de la 112 la 244 de miliarde de lei. În aceeaşi perioadă, veniturile bugetului au crescut de la 106 la 233 de miliarde de lei. Cheltuielile de personal au explodat cu 150% (de la 21 la 52 de miliarde), fiind de 2,5 mai mari decât 2006, în timp ce investiţiile au fost „Cenuşăreasa” bugetului, ajungând la abia 18 de miliarde de lei în 2015, de la 12 miliarde în 2006.

Dacă în 2006 investiţiile reprezentau 10,7% din cheltuielile bugetare, în 2015, acestea coboară la 7,3%, fapt inacceptabil pentru o ţară cu nevoile României.

Beneficii pentru oameni

Salariul mediu lunar net pe economie aproape s-a dublat de la 1.042 de lei în 2007 la 2.046 de lei (în euro creşterea a fost de 47%), iar salariul minim s-a triplat. Cele mai mari creşteri în sectorul public au fost în sănătate şi asistenţă socială (≈110%), în învăţământ (≈65%) şi în administraţie (≈45%). Spre comparaţie, în industrie (unde lucrează peste 35% din angajaţii din sectorul privat), salariile au crescut cu 105% în aceeaşi perioadă, fiind la nivelul celor din sănătate şi învăţământ, însă la 65% faţă de cele din administraţie, ceea ce este anormal. În pofida acestor creşteri, salariul mediu din România rămâne de cinci ori mai mic decât media UE. În ultimii 10 ani, s-a produs o deteriorare masivă a deficitului sistemului de pensii care a ajuns la o valoare cumulată de 85 mld lei, numai în 2015 fiind transferate 18 mld lei de la bugetul de stat pentru plata pensiilor. În 2007, nu exista deficit al fondului de pensii, acesta crescând rapid în urma modificărilor legislative din ultimul deceniu.

Ce fel de viitor construim?

Estimările PIB-ului potenţial ca indicator al unei creşteri sănătoase, fără dezechilibre majore, arată că revenirea la ratele de creştere din perioada anterioară crizei este improbabilă. PIB-ul potenţial este estimat la 2,6% în 2015, comparativ cu o medie de 3,5% în perioada 1996-2008, şi de 6% în cei cinci ani anteriori crizei. Cauza o reprezintă deteriorarea factorilor care contribuie la PIB (capital, forţă de muncă şi productivitatea totală a factorilor).

România ar avea nevoie să crească cu 5% pe an în medie în următorii 20 de ani pentru a atinge un nivel al PIB/capita de 75% din media UE în anul 2025 şi 100% în 2035. În acest scop, e nevoie de reforme structurale, de o creştere economică bazată pe câştiguri de productivitate şi pe creşterea ponderii produselor şi serviciilor cu valoare adăugată ridicată. Creşterea determinată în principal de consum încurajat prin măsuri salariale şi fiscale ar putea genera noi dezechilibre macroeconomice interne şi externe, care ar duce la corecţii dureroase

Care a fost creşterea economică faţă de potenţial în ultimii 10 ani?

După cum se vede în Figura 4, diferenţa dintre PIB-ul real şi cel potenţial a crescut după aderare. Corsetul reformelor structurale a fost abandonat, măsurile populiste au generat dezechilibre macroeconomice care au necesitat corecţii dureroase pe parcursul crizei. După criză, creşterea PIB-ului a fost sub potenţial, dar economia se apropie de un punct de inflexiune, dincolo de care creşterea PIB-ului se va baza pe măsuri fiscale şi salariale, cu riscul reapariţiei dezechilibrelor macroeconomice

Întrebarea este dacă o ţară merită să îşi asume reforme structurale cu costuri sociale şi politice. Un potenţial răspuns este prezentat în Figura 5, care analizează evoluţia PIB-ului real din România şi Polonia (bazată pe cifre FMI) din 1980 până în 2014. După o performanţă mai slabă decât a României în deceniul al 9-lea al secolului trecut, Polonia adoptă, de la începutul anilor ’90, un program de reforme dure şi nepopulare (Planul Balczerowicz), care propulsează economia pe o traiectorie de creştere constantă şi duce inclusiv la intrarea ţării în grupul OCDE în 1996. Reformele continuă şi după aderarea din 2004, ceea ce atrage investiţii străine şi creşte rezilienţa economiei la criza din 2008. Consecinţa este că, în 2015, PIB-ul real al Poloniei este de 2,5 ori mai mare decât în 1980, ajungând la 430 mld euro.

În cazul României, traiectoria de creştere a PIB-ului după 1990 este mult mai oscilantă şi ea reflectă ezitările şi jumătăţile de măsură în implementarea reformelor structurale, precum şi impactul măsurilor populiste ale guvernelor de toate orientările şi din diferite momente (mai ales electorale). Rezilienţa economiei româneşti la şocul crizei din 2008 a fost redusă, iar revenirea lentă şi slabă. Consecinţa este că, în 2015, PIB-ul real al României este de doar 1,5 ori mai mare decât în 1980, ajungând la 160 mld euro. Diferenţa absolută între PIB-urile Poloniei şi României este de circa 270 mld euro, iar economiile celor două ţări se află pe traiectorii divergente. Sigur că, pe termen scurt, se pot găsi scuze pentru neimplementarea reformelor, dar pe termen lung adevărul nu poate fi ascuns.
Prin măsuri populiste, o ţară poate câştiga anumite bătălii, dar sigur pierde războiul.

Referinţe bibliografice
1. Raportul de Ţară al României pentru 2016, Comisia Europeană, Bruxelles, 26.02.2016
2. Caiete de studii Nr. 42, Banca Naţională a României, Autori: Florian Neagu, Florin Dragu, Adrian Costeiu, ianuarie 2016
3. Rapoarte asupra Stabilităţii Financiare, Banca Naţională a României, 2007-2016
4. Analize BT, prelucrări pe baza datelor FMI şi AMECO, 2016
5. Campanie ZF – România 10 ani în UE, Ziarul Financiar, articole noiembrie – decembrie 2016 (diverşi autori), surse: BNR, EUROSTAT, Ministerul Finanţelor
6. România – 10 ani în Uniunea Europeană, Vasile Puşcaş, www.economistul.ro, octombrie 2016
  1. George says:

    Foarte bun articolul. Păcat ca este o revista scumpa, iar lumea n-o citește. Acest articol poate tine locul uni bilanț sintetic a celor 10 ani în care România are statut de membru UE.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

four − three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te