Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt


 

Zilnic în România, de la 8 dimineața și până seara, se închid cam 300 de firme. Pe unele le desființează proprietarii, pentru că nu mai pot merge înainte, iar altele intră în insolvență. În fiecare săptămână, Bursa din China pierde cam un trilion de dolari și multe uși de sticlă se fac țăndări zilnic. În mijlocul vacarmului global, undeva în Brașov, pe fosta stradă Neagră, la numărul 50, funcționează un atelier care se ocupă cu același lucru de 120 de ani. Anul acesta, lutierii de acolo își sărbătoresc aniversarea, doar tipărind un calendar de perete.

Lutierul Arnulf Einschenk a folosit 17 ani după revoluţie vechea lui Dacie, deşi putea să-şi ia o maşină nouă. Dar n-a făcut-o ca să folosească banii în alte investiții mai importante pentru afacerea lui

Lutierul Arnulf Einschenk a folosit 17 ani după revoluţie vechea lui Dacie, deşi putea să-şi ia o maşină nouă. Dar n-a făcut-o ca să folosească banii în alte investiții mai importante pentru afacerea lui

„Era primăvară și plouase mult. Plecasem cu unchiul meu cu motocicleta la Mortesdorf, aproape de Mediaș, să reparăm orga bisericii. Și în noroaiele alea, ni se împotmolește motorul. …Vedeți, nu erau drumuri ca acum. Coborâm și pornim pe jos, dar aveam lădițele cu scule și acelea nu erau ușoare. Uite că vine un om cu carul cu boi, zice unchiul, să-l așteptăm. Și omul scoate carul de pe câmp și vine pe drum spre noi. Dăm binețe, răspunde și unchiul Otto îi spune că suntem de la Brașov, de la frma Einschenk și am venit să reparăm orga bisericii. Păi, parcă de curând ați mai fost, a zis omul care era și curator al bisericii. Da, de curând a zis unchiul, dar între timp au trecut treizeci de ani, a trecut un război, a venit pacea, a venit și comunismul, suntem în 1955. Vedeți, omul nostru mersese la câmp în fiecare primăvară, vară, toamna, hrănise animalele, făcuse în fiecare zi și-n fiecare an tot același lucru. Pentru el nu se întâmplase nimic deosebit, timpul stătuse pe loc… Am mers la biserică, ne-am tocmit cu cei de acolo, că nu erau deloc sparți la mână și am purces la repararea orgii”, povestește Arnulf Einschenk, fiul lui Helmuth Einschenk și nepotul lui Karl Einschenk, cel care la 1896 înființa firma lor de instrumente muzicale și care făcuse cu mulți ani în urmă orga pe care atunci o reparaseră.

Arnulf povestește toate astea în timp ce repară un clavir în sala de spectacol a Sanatoriului de nevroze din Predeal. Klavierul are câteva corzi rupte și mecanismul defect. Arnulf îl desface în bucăți, scoate sârme noi din rucsacul lui, și cuie mai mari, ca să țină și începe meticulos să refacă bucată cu bucată mașinăria stricată. A fost chemat pentru că zilele trecute aici s-a dat un concert cu interpreți veniți de la București, Sibiu, Brașov și pianina a cedat. Și ea, ca și oamenii, s-a dezacordat.

Și-n timp ce Arnulf trage de corzi cu o cheie tubulară, le ciupește să vadă dacă sună din nou în acord cu gândul lui, în fundul sălii se adună pâlcuri-pâlcuri pacienții Spitalului de nevroze. Se așază sfioși pe scaune și-ncepe terapia de grup, ca-n fiecare săptămână, la ora aceea. Psihologul îi întreabă pe fiecare ce probleme au și în șoaptele lor descâlcește corzile dezacordate, le întinde să vadă cât de mult sunt afectate și încet-încet, în timp ce soarele se ridică deasupra muntelui, cei doi, acordeorul de piane și cel de oameni, repară fiecare ce poate. Arnulf mai strânge câteva șuruburi și se retrage discret lâsând pianina gata să fie din nou ruptă de pasiunea vreunui interpret celebru. Chiar joia viitoare se va întâmpla asta.

Arnulf

Ziua e caldă, neobișnuit de caldă pentru un sfârșit de iarnă. Coborâm muntele cu mașina lui și Arnulf, care acum are 75 de ani, trece în revistă vremurile. Mai întâi a fost vremea bunicului Karl. Atunci a construit 45 de orgi în toată Transilvania. Lucra zi și noapte, căci avea opt copii de hrănit. Un an și poate mai bine îi lua să facă o orgă. Prima făcută de el și de uncenicii lui este într-o biserică din Aiud, iar ultima, la Biserica Blumenau din Brașov, instalată în 1939. Atunci a venit războiul, a venit urgia. Și când vorbesc armele, orgile tac.

Cum era când era bine?

„Bine n-a fost niciodată”, spune Arnulf, „doar că nu era rău, iar munca a fost multă și banii puțini. Era concurență mare și pe atunci, că veneau maeștrii din Europa, acolo era tradiție, ei primeau comenzi. Bunicul făcuse ucenicie, fusese calfă călătoare la Berlin, Viena, Budapesta. A învățat vreo zece ani de la un maestru din Budapesta și abia apoi a putut să facă atelier propriu și orgi, la rândul lui. Poate vă închipuiți că făcea bani și trăia bine? Nu, nu era deloc așa. Copiii lui spuneau că trăiau sărăcăcios, era o problemă când voiau un creion. Era o familie foarte chibzuită. Mergea din comună în comună și întreba dacă nu aveau nevoie de orgă sau de reparații. Nu doar că muncea în atelier, dar umbla după comenzi și pentru întreținere oriunde era chemat. Primele amintiri cu el le am din atelier. Aveam vreo cinci ani când mă punea să spăl uneltele de clei sau să bat cuie. Mă tot punea să bat cuie, poate ca să capăt îndemânare. Apoi bunicul s-a prăpădit. Atelierul lui l-au moștenit cei doi frați, tata și unchiul Otto. Iar eu lucram pe lângă ei aproape tot timpul, și în vremea războiului am lucrat cu bunicul. Să vă spun ceva, nu e adevărat că sașii au vrut să plece la război, cum se spune. Dovadă că tata n-a vrut este că se înțelesese cu un prieten de la țară care avea pământ să dea și pentru el sfeclă de zahăr la fabrica Bod, ca și cum ar cultiva și el așa ceva, pentru că era o regulă atunci că, dacă dădeai sfeclă de zahăr la fabrică, te scuteau de front. Și a mers o vreme, dar apoi s-a descoperit că așa de mulți cultivatori de sfeclă erau, că nu ar fi fost pământuri destule și au renunțat la măsura asta. Așa că tata a fost chemat la Viena la armată, de musai. Acolo a fost așa, că un comandat a ieșit din cazarmă și-n fața plutonului a întrebat: Care dintre voi știți să-mi faceți porcul cela salam săsesc? Primul din rând a zis că el nu știe și comandantul a făcut un semn – să plece pe front! Apoi urma tata și lângă el era un țăran dintr-un sat vecin de aici, de la noi. Și-au șoptit: ne prindem? Ne prindem, a zis țăranul, dar să mă iei și pe mine! Așa că, la întrebarea comandantului, au răspuns că fac ei porcul salam și, cu toată spaima, au reușit să facă din porc tot ce le plăcea comandanților și au scăpat de front, au rămas bucătari tot războiul. După ce s-a întors de pe front, a trecut o vreme până când mâinile și urechile lui au deprins iar să asculte corzile și să pipăie calpele. Și, în general, să știți că sașii n-au mers la armată cu convingere, poate or fi fost vreuni, dar cei mai mulți se înrolau la Germania pentru că între statul român și cel german se făcuse o înțelegere și cei care se înrolau la nemți primeau pentru neveste și copii o indemnizație cât timp erau ei pe front și după aceea, dacă mureau. Ei, și atunci își ziceau: dacă mergem la români și murim, rămân femeile noastre cu nimic, dar dacă mergem la nemți și tot murim, măcar au nevestele cu ce să hrănescă copiii.”

Mașina alunecă încet pe coapsa muntelui spre oraș și Arnulf a ajuns în 1961, când familia lor, strânsă cu ușa atelierului, cedează și se înscrie în cooperativa meșteșugăsescă. „Nu aveam încotro. Ne dăduseră afară din casă și stăteam la niște rude la Prejmer. Atelierul ni l-au lăsat și noi veneam din Prejmer la lucru dimineața, dar, rând pe rând, comuniștii închideau și ateliere, prăvălii, tot ce era aici pe stradă. Într-o zi ne spune tata: nu avem altă soluție mai bună decât să intrăm cu atelierul în cooperativă, altel ne scot și de acolo. Și așa am făcut. Din 1961 am devenit membri cooperatori, cum se spunea atunci, dar ne-am putut păstra atelierul în același loc. 32 de ani am lucrat la ei, în cooperativă, dar de fapt, eu lucram tot pentru pianele și viorile și orgile din oraș și din Transilvania. În ce făceam eu, nu s-a schimbat nimic, îmi făceam meseria mai departe la fel cum știam că se face.”

A avut și ucenici, unul dintre ei a venit acum câțiva ani de la Essen și i-a mulțumit pentru că l-a învățat meserie. O vreme însă n-a mai fost interes, iar acum nici n-ar mai putea avea ucenici, pentru că legea nu-i mai permite, în calitatea sa de „Persoană Fizică Autorizată”. Pe perioada comunismului, intrarea în cooperativă i-a asigurat continuitatea atelierului, la aceeași adresă și cu același obiect de activitate, iar acesta a fost singurul mare câștig ai acelei perioade. Chiar dacă meșterii muzicanți erau doar angajați la stat în timp ce lucrau în propriul spațiu confiscat, „măcar n-am ajuns cu instrumentele în stradă”, spune Arnulf Einschenk.

În ’92, revendică imobilul confiscat de comuniști, fosta casă a bunicului, unde la parter funcționa neîntrerupt, din 1906, atelierul de construit și reparat instrumente muzicale, iar la stradă magazinul de muzică. Timp de zece ani poartă procese pentru obținerea clădirii. În ’93 se desprinde de cooperativă, iar în 2002 redevine proprietarul și patronul atelierului bunicului de pe fosta stradă Neagră, acum Nicolae Bălcescu. I se spunea strada Neagră pentru că acolo erau mulți tăbăcari și, cum tot spălau pieile, înnegreau apa unui pârâiași care cobora dinspre munte și străbătea strada.

„Am rămas aici, unde sunt mulţi oameni care au nevoie de mine”

„Am rămas aici, unde sunt mulţi oameni care au nevoie de mine”

Atelierul

La intrarea în curtea atelierului, deasupra porților, e aceeși firmă veche, din tablă pe care scrie „Einschenk Muzica”, la fel ca acum o sută de ani. Arnulf explică de ce a păstrat-o făcând o comparație: „Ați văzut câte firme au astăzi nume de fantezie, unele din câteva litere, încât să nu știi cine e acolo, de parcă stăpânul s-ar ascunde în spatele firmei, nu e dornic să-și arate priceperea să-și atribuie renumele firmei lui. Ghiciți de ce! Ori noi am făcut exact invers, dând numele nostru firmei, l-am respectat, nu puteam să n-o facem.”

Străbați curtea îngustă până la ușa atelierului, adulmecată de pisici și aerul devine tot mai dens. Dincolo de sticla unei uși banale se deschide o lume care trăiește și respiră la fel de mai bine de un secol. Tavanul din lemn poartă și azi cuiele în care era agățat strungul unde lucra bunicul Karl orgile, iar o jumătate de tavan se putea trage cu o chingă, putea culisa în lateral atunci când trebuia loc în înălțime ca să monteze tuburile orgilor, să le probeze sunetul. Și cât timp tavanul era tras într-o parte, cei din casă, de la etaj, așteptau o vreme până se punea la loc. Meșterul proba orga și trăgea la locul lui tavanul pentru ca familia să-și vadă de treabă mai departe prin odăile de sus. Și astăzi are unelte, câteva standuri de lucru, de pe vremea bunicului, tablouri pe pereți cu desenele făcute de Karl Einschenk la propriile orgi. Erau instrumente bine lucrate din punct de vedere muzical, dar ele trebuiau și să arate frumos. O orgă împodobea biserica, era la fel de importantă precum altarul sau amvonul.

Arnulf lucrează de câțiva ani ajutat de soție și de fiica sa. Gundel și Senta se ocupă de clienți, de contabilitate și de marketing. Face fiecare ce poate, iar împreună reușesc să repare viori, chitări, piane, să vândă piese pentru instrumente, să acordeze pianele din oraș și împrejurimi, să țină ușa deschisă în fiecare zi pentru toți cei care au nevoie de ei. Pe tejgheaua de la intrarea în atelier sunt expuse câteva chitări de Reghin, iar în dulapuri are viorile. „Sunt foarte bune”, spune Arnulf, ”renumite! –  pentru că se fac dintr-un lemn odihnit. Sunt câteva păduri între două șiruri de dealuri pe lângă Reghin, dispuse pe direcția N-S, unde nu bat vânturile. La noi curenții de aer vin din Vest sau din Sud-Est, așa că acolo molidul crește drept, necontorsionat de vânt, e un lemn crescut fără stres, mai liniștit și din el ies cele mai bune instrumente”, ne explică Arnulf.

„În lumea muzicii se schimbă foarte multe și foarte repede”, intervine Senta, fiica lui Arnulf, licențiată în marketing. „Trebuie să fim informați, să ținem legătura cu cele mai renumite firme producătoare de piese pentru instrumente sau de instrumente, pentru că noi așa suntem recunoscuți, ca firmă ce oferă calitate. La noi găsiți cele mai bune instrumente muzicale, iar dacă cineva dorește un instrument mai special, știm de unde să-l comandăm, pentru că noi am păstrat legătura cu cele mai renumite și mai vechi firme din toată lumea.”

Comandă instrumente muzicale și accesorii de la fabrici renumite – Petrof, Forster, Hoohner, Schneider, Chester – din Germania, Cehia sau Austria. O dată pe an, soţii Einschenk merg la Viena. Ştiu ei acolo o fabrică de unde aduc viori foarte bune.

Cât stăm noi acolo, vin și clienții. Un tată cere pentru fiul lui, Robert, de 15 ani, un căuș de vioară, vorbește cu Arnulf Einschenk ca și cum s-ar cunoaște de multă vreme și stabilesc felul în care pot ambala și trimite o vioară în alt oraș. Și fiul și tatăl sunt muzicanți. Se pare că această „meserie” se transmite genetic.

Bunicul

Într-un cui, după ușă, stă agățat un calendar. Din seninul hârtiei se uită grav, la noi, un bătrân. E portretul bunicului Karl Einschenk alături de fotografia unei orgi făcută de el. Calendarul acesta este singurul lucru, singura extravaganță pe care și-au permis-o urmașii lui pentru a marca împlinirea a 120 de ani de când el a deschis firma. Pe fiecare filă a ficărei luni au pus fotografia unei orgi Einschenk. Deși nu toate au încăput acolo, calendarul are pe ultima filă o listă cu toate orgile Einschenk și bisericile unde se află ele.

Steffen Schlandt, fiul – căci și tatăl lui, cel mai bun prieten al lui Arnulf, este organist –, cântă la orgile din Biserica Neagră și la cele din Țara Bârsei când trebuie să se țină concerte itinerante. Se pricepe foarte bine la ele, este absolvent de conservator, muzicolog și istoric al muzicii de orgă din Transilvania. Dă un mic concert în Biserica Neagră pentru noi și printre poveștile despre orgile din  Transilvania ne spune și care crede el că este secretul succesului  lui Karl Einchenk și urmașilor lui: „Își iubesc meseria și o fac cu plăcere. Dacă faci ce-ți place multă vreme, cu consecvență, te perfecționezi, devii foarte bun și foarte cunoscut. Ei sunt modești, nu se vor lăuda, dar, ca să lucrezi cu instrumente muzicale, trebuie să ai ureche muzicală, să te pricepi la muzică. Specific orgilor Einchenk este sunetul bun, iar acest lucru a fost posibil pentru că cel care le-a făcut avea o fină ureche muzicală și cultură muzicală. Și mai e ceva, el nu doar că le construia, dar mergea prin toată Transilvania și le repara, le acoda și le îngrija. Ori, bisericile erau interesate să aibă un constructor care le și întreține. Cei de la  Einschenk reușeau să obțină și din cele mai neînsemnate instrumente, sonorități care sa ajute la desfasurarea slujbei, asta era o mare calitate a lor. ”

Cât privește tradiția muzicii de orgă, Schlandt junior consideră că „putem estima că până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, toate Bisericile evanghelice din Ţara Bârsei au avut o orgă mică amplasată în absidă, sau lateral faţă de nava principală. Motivele sunt diverse: o orgă mai mare costa mai mulţi bani, organistul trebuia să ştie să cânte la pedalier, cutremurele numeroase din această zonă au distrus frecvent bisericile şi pentru refacere s-au cheltuit mulţi bani, iar pentru orgă nu a mai rămas destul. În Ţara Bârsei şi zona Rupea avem o particularitate legată de amplasarea lor în biserică: dispunerea deasupra altarului. Motivele sunt de ordin acustic, dar şi teologic. Cuvântul, dar şi muzica vin din acelaşi loc şi corp. Fiind amplasate deasupra altarului, orgile au fost de dimensiuni mai reduse pentru a putea încape în absidă, şi pentru a nu modifica negativ proporţia arhitectonică.”

„Dacă faci ce-ţi place multă vreme, cu consecvenţă, te perfecţionezi, devii foarte bun şi foarte cunoscut”, spune Arnulf Einschenk

„Dacă faci ce-ţi place multă vreme, cu consecvenţă, te perfecţionezi, devii foarte bun şi foarte cunoscut”, spune Arnulf Einschenk

Ultima orgă de pace, întâia vreme de război

Prima orgă, construită de Karl Einchenk în 1897, se află la Aiud, iar ultima, din 1939, la biserica Blumăna din Brașov.

Mergem dis de dimineață la „Blumenau”, ca Rudolf junior, paracliseul,  să ne deschidă biserica. Rudolf manevrează un lacăt imens, păstrat de vreo două secole, la fel ca și clopotele și băncile și covoarele… și ne conduce prin aerul tremurând în lumina slabă a dimineții, la orgă.

„Este foarte bine păstrată”, spune Rudolf junior, „dacă se cântă la ea regulat, orga se menține în stare bună. Și la noi se cântă la orgă în fiecare duminică la slujbă, uneori vine organistul de la Biserica Neagră, domnul Schlandt, dar de cele mai multe ori cântă organistul nostru.”

Biserica din Blumenau (Blumăna) a fost construită în 1777 și, de atunci încoace, în fiecare duminică neîntrerupt, îi adună pe enoriași sub cupola ei. Acum mai vin vreo 38, dar de câțiva ani încoace – pentru că sașii din parohie sunt tot mai puțini și pentru că multe familii sunt mixte –, în prima duminică din lună se ține slujbă și-n limba română. În felul acesta, orga lui Einschenk a devenit foarte cunoscută printre brașoveni, iar comunitatea sașilor s-a lărgit. Biserica a intrat în circuitul turismului cultural, iar pliantele și anunțurile s-au tipărit în mai multe limbi. Dacă ar știi, Karl Einschenk ar fi mulțumit de „ecourile” orgii sale.

Orgile din Transilvania

În arhive, găsim că, încă din 1429, se face referire la o orgă din Feldioara. Apoi toată Transilvania începe să fie împânzită de orgi în biserici, în total peste o mie cinci sute. Astăzi mai funcționează cam 500. Unele au fost furate de romi din bisericile părăsite după plecarea sașilor, pentru cositorul din tuburi, altele s-au ruinat odată cu bisericile. Cea mai veche orgă din Transilvania, cea care a fost la Rupea, nu mai scosese un sunet de 40 de ani când a fost adusă la Brașov. „Credeau că e o ruină, era aproape mută, dar dincolo de răgușeală se afla un bulgăre de aur”, ne spune Steffen, tânărul organist.

După război nu se mai construiesc orgi noi în biserici. Începînd cu  anii 1994-95 unele dintre ele au fost salvate și amplasate  în alte biserici, după o restaurare completă.

În anul 1994, constructorul de orgi Ferdinand Stemmer din Elveţia vizitează Braşovul, fiind trimis de către parohia sa să repare orga din satul Chendu. Fiind impresionat de marea orgă Buchholz, decide să se întoarcă un an mai târziu la Braşov. A urmat renovarea orgii Hesse din corul Bisericii Negre în anul 1997 şi apoi restaurarea marii orgi Buchholz, între anii 1998-2001. Înfiinţează împreună cu Barbara Dutli atelierul şi şcoala pentru construcţii de orgă din Hărman.

Începând cu anul 2004 a lucrat la orgile din Feldioara, Hărman, Râşnov, Hălchiu, Viscri, Buneşti, Ghimbav, Angheluş, Sebeş, Biertan. În anul 2007, atelierul a construit pentru sala George Enescu a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti o orgă nouă cu două manuale şi 24 de registre – cel mai mare instrument mecanic construit în România după 1944.

Una dintre orgile construite de Karl Einschenk se află în biserica Blumenau din Braşov într-o stare foarte bună

Una dintre orgile construite de Karl Einschenk se află în biserica Blumenau din Braşov într-o stare foarte bună

Strada lui Einschenk

V-am spus că i se spunea Strada Neagră din cauza tăbăcarilor care spălau pieile în pârăiaș până îl înnegreau. „Multe case încă mai au pod dublu, așa cum le trebuia pielarilor ca să agațe pieile la uscat”, ne povestește doamna Ingrid Rodolf într-o seară moale de sfârșit de iarnă, în timp ce străbatem strada până la Einschenk și înapoi. Are 85 de ani și e foarte vioaie, știe tot, n-a uitat nimic: cum să poți uita ceva de pe strada ta? Aici, în casa de la numărul 24  s-a născut, aici va sta până la sfârșit.

„Puținor oameni de pe Pământ li se întâmplă să moară în casa în care s-au născut. Iar casa în care s-a născut Ingrid, soția mea, a fost construită în 1663. Vă dați seama, toată istoria noastră este pe strada asta”, spune Gerhand Rodolf, expert în comunicații, acum pensionar. Scrie articole la reviste de specialitate și „se mai ocupă și cu limba română”, intervine la radio în emisiuni în care se discută lecții de gramatică română și aduce contribuția lui.

Ingrid îl ia de braț și începem plimbarea în care ne spune poveștile caselor, ale oamenilor, ale străzii lor de altădată. „Acolo era brutărie, dincolo un atelier de pălării, evreii erau comercianți de lemne, de la ei procuram lemne de foc, foarte importante atunci. Unde e geamul acela mic era o tutungeri, dincolo o tipografie, apoi restaurant, măcelărie, Zemmer de la casa cu dragoni avea vinărie, era o stradă a comercianților și meșteșugarilor.”

Ajungem în fața casei bătrânului Einschenk, unde funcționează atelirul. „Vedeți că porțile sunt duble, dincolo de rolele acelea era sticlă pe vremuri și în spațiul acela ca o vitrină expuneau tot felul de instrumente. Veneam și ne uitam ceasuri întregi la muzicuțele, acordeoanele,fluierele și saxofoanele de acolo. În familiile sașilor de altădată muzica era la mare preț. Aproape că nu exista casă fără pian, ori Einschenk așa a putut să se țină, mergea și acorda piane, pe lângă lucrul la orgi. Noi mergem în fiecare duminică la Blumenau la slujbă și-i ascultăm orga. Avem acasă un dulăpior făcut de el în atelierul de aici, căci dacă nu avea comenzi, mai făcea și câte un mobilier ca să aibă din ce ține copiii.”

Gerhard și Ingrid au trecut de cincizeci de ani de căsnicie. Au avut patru copii. Gerhard îi aranjează gulerul lui Ingrid să stea frumos la poză. Aparatul îi prinde în palma lui ca pe doi fluturi rari.

De ce n-au plecat

„Cum să plecăm și să lăsăm casa? Vedeți, după ’52, când am fost dați afară din casele noaste, noi am căutat să ne refacem o locuință. Stăteam la rude la Prejmer și tata a zis, hai să ne facem casă la Brașov. Am luat terenul, am luat credite și am construit casa. Mare parte din ea e făcută de mâinile noaste. Cum să părăsesc ceva la care am lucrat atâta? La fel și cu atelierul. Aici am rostul meu, aici am un renume. Aici e nevoie de mine, sunt chemat să acordez pianele la Filarmonică, la Operă, la Liceu, înainte de fiecare concert pe mine mă cheamă. Dacă aș fi plecat, m-aș fi simțit ca un om care-i părăsește pe cei care se bazează pe el”, răspunde Arnulf în timp ce repară un acordeon. „ Am așteptat” adaugă el. Și nu știi exact ce a așteptat.

Iar ceilalți? Ingrid, Gerhard și doamna Wilhelm, ultimii sași de pe fosta stradă Neagră, n-au plecat nici ei pentru că : „Nu era să-l lăsăm pe Einschenk singur!” Râd, iar râsul lor amar se strecoară printre ziduri, peste hornuri până în strada Castelului, unde altădată erau copii și se jucau de mama focului. „Ții minte, Gerhard?”

 

Istoria firmei EINSCHENK

caseta1896, 29 iulie – Înființarea firmei „Karl Einschenk” pe strada Lungă nr. 120.

Domeniul de activitate cuprindea construcții noi și renovări de orgi, construcții și vânzări de instrumente muzicale (piane, armonii, ș.a.);

 

1897 – Mutarea firmei pe strada Nicolae Bălcescu nr. 50;

 

1906 – Cumpărarea casei din str. N.Bălcescu 50;

 

1943, 7. septembrie – Domeniul de activiate se lărgește prin importul direct de instrumente muzicale de la firme renumite (Hohner, Förster ș.a.)

 

1950, 23. februarie – Firma „Karl Einschenk“ a fost radiată din registru firmelor mici. Otto și Helmut Einschenk continuă să repare și să acordeze instrumente muzicale cu autorizație de mic meseriaș;

 

1961, 1. februarie – Atelierul a fost preluat de cooperativa meșteșugărească „Tehnica“ ca secție nr. 42, șeful secției fiind Arnulf Einschenk

 

1993, 31 iulie – Arnulf Einschenk iese din Cooperativă și continuă activitatea ca persoană fizică cu autorizație nr. 5549/26.07.1991

  1. seidel georg says:

    Bine venit acest reportaj, felicitari . Pentru Brasoveni mai ales si cei care au trait aceste vremuri, amintiri!

    Pe mai departe, asa interesante reportaje despre oamenii de valoare a Brasovului si sant multi!

    Seidel

  2. Andrei says:

    Felicitări pentru reportaj, e o bucurie să mai găsești și informație valoroasă și nedistilată pe internet. Despre subiect, nu încape îndoială că e o alegere minunată și merită citit de orice român, cu atât mai mult dacă este originar din Transilvania sau Țara Bârsei.

    Mulțumim!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

fifteen + 7 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te