Elisabeth Karlsen, producător de film: „La TIFF, a fost extraordinar să văd poveşti diferite despre vieţi diferite”

Interviu realizat de Delia Enyedi cu Elisabeth Karlsen, producător de film nominalizat la Oscar, Golden Globe, Emmy, BAFTA


SINTEZA: În calitatea dumneavoastră de membru al juriului TIFF, aş începe prin a vă întreba ce anume căutaţi în filme şi, implicit, în cele selectate în competiţia festivalului?

Elisabeth Karlsen: Calitatea pe care o caut cel mai mult este un regizor care contribuie la un film cu vocea sa puternică şi coerentă. Îţi doreşti pe cineva care să aibă o viziune asupra poveştii pe care o spun, iar acesta este un lucru greu de atins, de aceea cred că, în acest mod, se distinge un regizor important. Asta nu înseamnă neapărat că va rezulta un film perfect sau că a reuşit. Dar dacă a încercat să realizeze ceva îndrăzneţ, iar prin îndrăzneţ mă refer şi la o comedie precum cele ale fraţilor Farrelly, de exemplu, îţi doreşti pe cineva care chiar dă dovadă de pricepere asupra a ceea ce îţi doreşte să obţină şi este capabil să susţină acel ceva cu încredere, siguranţă şi o mână fermă.

On Chesil Beach, 2017, adaptare după romanul lui Ian McEwan

Aţi declarat şi aţi demonstrat interesul pentru poveşti ce gravitează în jurul unor personaje principale feminine. Ce anume a transformat Carol în proiectul dumneavoatră de suflet, date fiind eforturile de a ecraniza romanul Patriciei Highsmith, eforturi care s-au întins pe o perioadă de 14 ani,?

Primul dintr-o serie de aspecte este faptul că lucrasem anterior cu autoarea la un film produs pentru HBO, cu Annette Bening în distribuţie, numit Doamna Harris. E povestea adevărată a unei femei care a fost o profesoară distinsă în America, implicată într-o crimă. Iubitul ei fusese ucis şi a fost un proces intens mediatizat la vremea lui. Pentru acest proiect, scriitoarea Phyllis Nagy a scris şi a regizat admirabil povestea. Deci eram deja o admiratoare scriiturii ei când mi-a prezentat Carol, romanul Patriciei Highsmith. Şi eram şi mare admiratoare a operei acestei autoare. Am simţit că Phyllis a scris un scenariu extraordinar a ceea ce era o poveste de iubire minunată care era, în acelaşi timp, o explorare a incapacităţii a doi oameni, în acest caz femei, de a-şi exprima dorinţa şi dragostea din cauza moralei sociale a vremii. Cred că Patricia Highsmith aproape a utilizat mecanismele pe care le-a folosit în thrillerul său psihologic, în Talentatul domn Ripley, de data aceasta într-o poveste despre a transgresa, despre obsesie şi dragoste şi ilegalitate. Asta m-a fascinat şi, da, faptul că este un film politic, nu cu P mare. Politicile de gen şi sexualitate apar şi totuşi aspectele politice nu sunt didactice, ci organice poveştii.

Este cumva amuzant faptul că nu mi-am propus în mod proactiv să spun doar poveşti despre femei. Dar am atins o anumită vârstă şi fac meseria de producător de multă vreme. Constat că ceea ce mă intrigă atunci când merg la cinema nu este că nu găsesc ce să vizionez. Sunt atâtea filme reuşite, dar am văzut deja atât de multe despre bărbaţi albi, relaţia lor cu tatăl, cu fiii, cu ceilalţi bărbaţi, iar soţiile, iubitele, fiicele, femeile din viaţa lor sunt toate personaje periferice. Nu prea mă interesează, nu mai este povestea mea, nu sunt lucrurile care să atrag. Cred că am văzut cu toţii acel subiect tratat în diverse domenii legate de rasă şi gen, această dorinţă a publicului de se a vedea pe ei înşişi sau de a vedea personaje diverse reprezentate pe ecran. Asta apropo şi de secţiunea internaţională pe care o jurizez la TIFF. A fost extraordinar şi revigorant să văd poveşti diferite despre vieţi diferite. Pe măsură ce trăim într-o lume din ce în ce mai globalizată, cred cu tărie că un schimb cultural global este cel mai bun lucru pentru umanitate.

Istoricii de film compară revoluţia digitală în film cu dezvoltarea televiziunii prin cablu în anii ’80, din punctul de vedere al stimulării producţiei de film independent. Ce impact a avut asupra proiectelor dezvoltate de compania dumneavoastră, Number 9 Films?

În unele privinţe, nu ştiu dacă sunt în postura cea mai potrivită să răspund la această întrebare deoarece suntem activi în producţia de film de atât de mulţi ani. Steven a produs primul său film, În compania lupilor, în 1985, şi a reprezentat la vremea aceea un film revoluţionar ce a dus la o colaborare lungă cu regizorul, Neil Jordan. Eu am produs primul film în 1992. Deci, cred că datorită faptului că amândoi am început să lucrăm în domeniu de atât de mult timp şi am atins un anumit nivel, am reuşit să finanţăm şi să producem filmele noastre după modelul tradiţional. Dar, cu siguranţă, platformele de difuzare tot mai numeroase care au devenit disponibile nu pot fi decât un lucru bun. Sunt fascinată de modul de în care funcţionează pe un plan economic mai larg. Ne îndreptăm spre o societate care se îndepărtează de producţia de masă şi de mulţimea de oameni care produc bunuri, odată cu dezvoltarea roboţilor sau a maşinilor independente de un şofer uman. Vedem angajarea ca ceva ce dispare treptat.

Dar mă gândesc cu încântare că arta poveştii va exista mereu, că oamenii vor consuma mereu poveşti. Istorisim poveşti dintotdeauna. Spunem poveşti despre noi, le spunem poveşti prietenilor, copiilor, copiii le spun celorlalţi copii… Viaţa gravitează în jurul poveştilor. Dat fiind că oamenii au acces tot mai mare la poveşti şi la a crea propriile poveşti, ceea ce se naşte din asta va fi cu adevărat fascinant. Desigur, sunt şi tot mai multe oportunităţi de a strânge fondurile necesare pentru asta şi pentru distribuţie. Distribuţia în cinematografe rămâne o provocare extrem de costisitoare. Iar generaţiile tinere vizionează producţii audiovizuale în moduri diferite, nu mai merg doar la cinema. Sunt conştientă că acest lucru le pare o erezie multor cinefili şi ridică întrebări incomode unor festivaluri importante, precum cel de la Cannes. Dar este o realitate şi trebuie să privim latura pozitivă. În acelaşi timp, doar pentru că sunt mai multe oportunităţi de a spune poveşti, nu înseamnă în mod automat că sunt şi mai bune. Iar în ceea ce priveşte cineaştii, vedem un film precum Tangerine, filmat cu telefonul mobil, care a fost reuşită şi a adus plăcere multor spectatori, creând un model nou de posibilităţi.

Their Finest, 2016, adaptare după Lissa Evans

Amintind de recenta controversă legată de ediţia din acest a Festivalului de Film de la Cannes, unde s-au inclus în proiecţii filme produse de Netflix şi seriale de televiziune, aţi anticipat următoarea întrebare. Care este părerea dumneavoastră despre echivalarea în cadrul unui eveniment de asemenea anvergură a filmelor destinate marelui ecran cu cele de televiziune sau distribuite exclusiv în mediul online?

Este o discuţie amplă şi importantă. Cconsider că nu poţi opri mersul istoriei, tehnologia se dezvoltă în ritm rapid. Cannes este un festival de cinema şi, în mod normal, filmele sunt vizionate în cinematografe. Acolo s-ar argumenta că sunt văzute în condiţii optime, pe marele ecran, au fost filmate în aşa fel. Dar nu ştiu cum s-ar putea legifera, mă rog, legifera e poate cuvântul greşit. Cum s-ar putea reglementa stoparea acestei mişcări de a se dezvolta. Este o chestiune extrem de complicată şi îl înţeleg pe Thierry Frémaux (directorul artistic al festivalului de la Cannes – n.r.) şi pe distribuitorii care îi boicotează pe producătorii independenţi. Este dificil pentru că sunt ameninţate mijloacele de existenţă ale unor oameni. La fel este ameninţat brandul artistic şi statutul celui mai mare festival de film din lume. Dar nu ştiu dacă un festival şi distribuitorii au puterea să schimbe modul în care filmele au început să fie vizionate şi finanţate. Și este complicat pentru că principala preocupare a unor companii precum Amazon şi Netflix nu este cinemaul. Amazon este o afacere multi-faţetată, cu multe aspecte complicare care derivă din asta.

O chestiune de actualitate, dezvoltată şi la Cannes, rămâne aceea a statutului femeilor în industria cinematografică în raport cu cel al bărbaţilor. Se vorbeşte despre inegalitatea veniturilor, a proiectelor şi a chiar a unei reprezentări viciate a personajelor feminine. Simţiţi deja sau speraţi la o îmbunătăţire a acestui peisaj datorită luminii puse pe aceste aspecte?

În mod clar, nu este nici pe departe o discuţie inutilă. Lucrurile se schimbă, e o discuţie purtată deja de nenumărate ori. Deseori, pare că luările de poziţie se plătesc şi nu se întâmplă mare lucru. Jessica Chastain a spus-o despre Cannes şi e valabil şi aici, dar nu este un aspect specific festivalului din Cluj. Este pur şi simplu lumea în care trăim, în care poveştile dominante sunt despre bărbaţi, spuse la nesfârşit. Uneori, cred că oamenii nici nu realizează, e un fenomen endemic, instituţionalizat la atâta niveluri. Dau două exemple care au un impact uriaş, cred eu trecute cu vederea. Am făcut un film numit Produs în Dagenham, despre o perioadă trecută sub tăcere din istoria femeilor. Iar istoria femeilor este, în mod tipic, trecută sub tăcere, la fel ca istoria minorităţilor sexuale, a populaţiei de culoare sau a oricărui grup marginal. Aşa că am făcut acest film şi am încercat să fie un film popular, în aşa fel încât să fie accesibilă tema. A fost încadrat în categoria filmelor interzise sub 15 ani, din cauza faptului că personajele înjură în câteva rânduri. Discursul regelui a fost realizat în acelaşi timp şi a fost încadrat la fel, de asemenea pentru că se rosteau înjurături. Reţeaua socială a fost realizat şi el în acelaşi timp. Ambele sunt filme minunate. Dar Reţeaua socială a primit o încadrare la categoria interzis sub 12 ani. Iar pentru mine, dacă mi-aş fi dus fiica de 12 ani la cinematograf să îl vadă, oricât de bun e acel film, şi chiar este regizat, jucat, scris excelent, însemna să vadă că personajele feminine au fost reduse la consum de droguri şi rolul de a oferi satisfacţie sexuală bărbaţilor. Asta era de fapt povestea. Personajul interpretat de Rooney Mara este fantastic şi a avut în construcţia personajului momentul confruntării protagonistului masculin. Cu toate acestea, m-am gândit… wow… Iar apoi echipa filmului Discursul regelui a protestat şi comisia cenzorilor a fost de acord să reducă interdicţia de vizionare la pragul de 12 ani. Dar acolo înjurătura e folosită într-un context amuzant, în vreme ce în Produs în Dagenham cuvântul cu F e folosit în mod agresiv. Iar motivul pentru aceste fapt este că apare într-o discuţie dintre un bărbat, muncitor în fabrică, şi femeia care iniţiază o grevă pentru salarizare egală. El devine agresiv pentru că e în grevă, nu are venit, nu îşi poate întreţine familia, dar ea apără cauza grevei, iar acesta a fost un episod istoric real. În consecinţă, un film la care vrea să îţi duci fiica de 12, 13, 14 ani, pentru că este inspiraţional şi îi insuflă autoritate, îi deschide istoria, este pus deoparte.

O experienţă similară s-a întâmplat acum mulţi ani, când am vrut să vedem, împreună cu soţul meu, bunica şi cele trei fiice, să vizionăm Driblează ca Beckham. Acel film a fost încadrat în categoria interzis sub 12 ani, astfel că fiica mea mai mare a avut voie să îl vadă şi i-a plăcut enorm. Pe bună dreptate, e un film minunat, în care protagonista îşi exercită voinţa, este independentă, sfidează reprezentările tipice ale fetelor pe marele ecran. Chiar a fost un film minunat. Dar celelalte două fiice ale mele, de 7 şi 9 ani, au fost nevoite să aleagă Războiul stelelor. A fost o nebunie, cu ce s-ar putea alege prin comparaţie? Deci, asta vreau să spun că vorbim despre un fenomen instituţionalizat, cred că oamenii în măsură să ia acele decizii cred că nici nu realizează că prin astfel de măsuri consolidează o naraţiune dominantă, care este naraţiunea unui bărbat caucazian heterosexual.

În Produs în Dagenham, 2010, cuvântul cu „F” e folosit în mod agresiv

Un invitat al festivalului într-o ediţie trecută, Dov Simens, remarca prezenţa semnificativă a participantelor la workshopul de producţie de film pe care acesta l-a susţinut. Ce sfat le-aţi da în construcţia de carieră?

Foarte mulţi oameni se întreabă de ce nu sunt mai mult regizoare de film. O fi pentru că au copii, o fi asta, o fi cealaltă? Cred că, în mod fundamental, atunci când vorbeşti despre orice grup marginal să îţi faci vocea auzită împotriva sau în paralel cu vocea dominantă este un lucru foarte dificil. Asta deoarece eşti făcută să te simţi, mereu şi mereu, că vocea ta nu este la fel de validă sau de importantă. Iar acest lucru începe să fie cutivat la vârste foarte mici. Aşteptările legate de educaţie sau carieră sunt de aşa natură încât nu realizează nici ele că au ceva important de spus. Spre exemplu, când proiectăm un film în faţa unui focus grup, înainte de a finaliza montajul, compania de marketing care organizează această etapă alege, să zicem, 20 de oameni care să discute pe marginea a ceea ce au văzut. Fiind un grup reprezentativ, sunt participanţi de ambele genuri, de vârste diferite. Nu pot spune de câte ori, când o femeie ridică mâna să ia cuvântul, începe cu scuze de genul „Nu voi putea să formulez foarte bine” sau „Ce a spus el este mult mai bine” sau „Nu ştiu dacă ceea ce urmează să spun e relevant”. Întotdeauna vor începe cu o scuză şi ţin neapărat să merg la ele după discuţii. Le explic că sunt producătoarea filmului, că intervenţiile lor au fost extrem de valoroase şi de interesante, iar data viitoare le atrag atenţia să nu se mai scuze pentru că au o opinie. Şi cred cu tărie că, cel mai adesea, este atât de simplu.

Cu ce impresie părăsiţi TIFF-ul şi Clujul?

Vreau neapărat să spun că am avut parte de o experienţă deosebită, să vizionez şi să discut filmele cu colegii din juriu. A fost un privilegiu şi iubesc oraşul, este vibrant, cu oameni minunaţi. Se simte că este un loc creativ. Mi-ar face mare plăcere să revin într-o zi cu familia mea. Au fost cu adevărat câteva zile încântătoare.

Elisabeth Karlsen conduce, împreună cu soţul său, Stephen Woolley, una dintre cele mai importante companii de producţie de film independent din lume. Portofoliul care include Carol (Todd Haynes, 2015) şi Tinereţe (Paolo Sorrentino, 2015) a adunat zeci de nominalizări la premiile Oscar, Globul de Aur, Emmy sau BAFTA. Prezentă la Festivalul Internaţional de Film Transilvania în calitate de membru al juriului, ne-a acordat un interviu în care am vorbit despre proiectul-maraton Carol, reprezentarea şi implicarea femeilor în peisajul cinematografic actual şi impactul noilor tehnologii asupra industriei de film, toate pe fondul experienţei TIFF.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te