Elita românească: Miza standardelor identitar-culturale

În absenţa mizei calitative, identitare şi culturale, chestiunea elitelor este neinteresantă şi irelevantă


 

de Dragoş Paul Aligică

Dacă noţiunea de elită e privită şi folosită în termeni sociologici standard – bazaţi pe teoria stratificării sociale şi asimetriilor intrinseci de putere, status şi autoritate într-un sistem social dat- atunci cele două întrebări de la care pleacă discuţia lansată de Revista Sinteză îşi găsesc un răspuns simplu.

Unde ne sunt elitele? Răspuns: Acolo unde trebuie să fie în mod automat, prin definţie. La vârful ierarhiei sociale româneşti. Un fapt natural. Orice societate, în mod spontan, prezintă un astfel de fenomen de concentrare de putere, resurse şi autoritate. Unde, mai precis se află, unde pot fi găsiţi membrii păturii sau grupului social respectiv este uşor identificabil, urmărind traseul banilor, resurselor, statusului, puterii şi structurilor de decizie în societate.

A două întrebare: Nevoia de elite. Din nou, răspunsul e simplu: dată fiind că prezenţa unei elite în orice sistem social este un fapt social, un fenomen inevitabil, o condiţie sine qva non a ordinii sociale, să chestionezi nevoia de elite este în ultimă instanţă o pseudo-problemă. Vrem, nu vrem, în structura socială se degajă o asimetrie între pe de o parte o pătură socială restrânsă cu acces şi control privilegiat la resurse, status şi putere şi pe de altă, restul societăţii.

Calitate şi misiune

Acestea fiind spuse însă, dacă în loc de o formă sau altă a definiţiei mecanice din teoria stratificării sociale sau sociologia politică, definiţie evocată mai sus, adăugăm noţiunii de “elită” un element calitativ, discuţia este cu totul altă. În această accepţiune, termenul de elită capătă o dimensiune suplimentară: Calitate umană, calitate de lifestyle, calitate intelectuală, calitate de comportament: O misiune civilizatoare de a da şi menţine anumite standarde sociale, o responsabilitate publică asumată faţă de restul societăţii, o responsabilitate faţă de cultură şi valorile culturale, artistice şi intelectuale în general -aşa cum au fost ele definite de modernitatea civilizaţiei occidentale- şi în particular, faţă cele naţionale, dacă vorbim de o elită naţională. Elita este – în această definiţie – un model, un lider şi un garant al unei anumite formule de societate şi de comportament social, al unui anumit tip de cetăţean şi de apiraţie identitară.

Elita – astfel înţeleasă- deschide calea spre un anumit orizont de decență, rafinament social şi un anumit tip de aspiraţie în educaţie şi comportament. Ea ilustrează şi îndrumă, păstrează, cultivă şi înnobilează. În acelaşi timp – indiferent dacă este de sorginte sau aspiraţie aristocratică sau nu – îşi asumă o etică a lui „noblesse oblige”. Acceptă că odată cu puterea şi statusul vin şi anumite responsabilităţi. Principala sa misiune, ca elită, este să exercite acele responabilităţi într-un mod onorabil. Aşadar, în această accepţiune a termenului, a fi elită este o chestiune de onoare şi constrângere etică internă, social şi public asumate, nu una de exercitare a puterii sau a etalării unui pattern de consum sau lifestyle. Pattern de consum, lifestyle, putere şi status sunt secundare, note de subsol, resurse sau condiţii necesare exercitării misiunii civilizatoare.

Elita în România

Acestea fiind spuse, suntem în poziţia de a da răspuns celor două întrebări, cu aplicare concretă la cazul României. Aşadar: Unde ne sunt elitele, definite în cea de a două accepţiune calitativă? Răspuns: Greu de spus. Se poate specula cu privire la dificultăţile conversiunii calitative a unei paturi sociale derivate din ierarhiile sistemului comunist într-o societate agrar-ţărănească, incomplet modernizată, dar această discuţie ar depăşi sarcina alocată de cele două întrebări. Răspunsul onest şi direct la prima întrebare este: Nu ştim. Sau cel puţin autorul de faţă este incapabil să indice pătura socială care se degajă în urmă a 30 de ani de tranziţie ca purtătoare a acestei misiuni sociale şi a unor standarde calitative, de acest tip, în societatea românească.

A două întrebare: Nevoia de elite. De ce este nevoie de elite în sensul al doilea în România actuală. Răspuns: pentru că altfel, fără o elită calitativă, însăşi identitatea societăţii şi culturii române se va disipa şi aglutina în altceva. Poate că nu toată lumea consideră că prezervarea unei culturi, precum cea română, şi a unui sistem social românesc, în general, este un obiectiv meritoriu. Dar plecând de la presupoziţia că acest obiectiv este considerat ca dezirabil, el nu poate fi atins în absenţa unei elite calitative. Acest tip de elită a fost în istoria României cea care a creat şi care a păstrat cultura înaltă modernă românească, cea care a transformat un popor trăind în etnografic şi folcloric, cu buciume şi opinci, într-un popor european, modern cu o cultură şi un sistem de educaţie şi intelectual operând cu aspiraţii şi uneori cu standarde moderne, occidentale.

Copilul noului îmbogăţit, care e trimis să facă şcoală la Florenţa, liceul la Londra şi facultatea în SUA, va fi în raport cu Sadoveanu şi Iorga în acelaşi raport în care tânărul român educat în România a fost şi este cu Waugh şi Trevelyan.

Să fim acum şi mai precişi

Este supravieţuirea culturii înalte române – aşa cum a fost ea creată de paşoptişti, junimişti, interbelici – în pericol de dispariţie, în absenţa unei elite calitative care să îşi asume identitatea şi rolul social de purtător al standardelor şi direcţiei acestei culturi? Este presiunea dublă – nu doar externă, ci mai ales internă dată de factorul politic românesc – pe cale să distrugă bazele demografice şi sociale ale acestei culturi? Cred că răspunsul corect, realist şi exact – dacă nu vrem să ne furăm singuri căciulă- este: „Da. Pericolul este real.”

Absenţa unei elite calitative se vede imediat în relaţia cu sistemul de educaţie. Următorul scenariu este destul de plauzibil. Ceea ce se întâmplă în sistemul de educaţie din România în ultimele decenii – modul în care este structurat şi gestionat de cei ce au puterea şi autoritatea să o facă – va duce la dispariţia în publicul românesc a capacităţii de a se raporta la cultură şi limba română, la tradiţiile intelectuale, literare, istorice româneşti. După generaţia acum la maturitate, piaţa sau arena pentru producţia culturală română se va îngustă dramatic, din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai abrupt. Foarte curând, referinţele la literatură clasică românească, la tradiţia intelectuală românească – atâta câtă e – vor deveni din ce în ce mai opace, irelevante şi incomprehensibile publicului larg. Treptat segmentul social capabil să înţeleagă şi aprecieze literatură, istorie, comentariat intelectual de factură şi limba română la nivelul unei culturi înalte, moderne, literare, se va reduce până aproape de zero.

Nu e exagerare. Unele culturi supravieţuiesc, altele nu. Cultură română modernă – aşa cum au creat-o Maiorescu, interbelicii etc. – pare să fie în acest moment pe un trend ce o va pune pe cale de dispariţie. E un fenomen evoluţionist natural în dinamică diversităţii culturale. E doar o chestie de timp şi demografie. Este un studiu de caz în teoria modernă a evoluţionismului social şi selecţiei de grup, prin selecţie culturală. Ca să supravieţuiască la acest nivel purtător de cultură specifică, înaltă, diferenţiată naţional, „grupul” are nevoie de elite în sensul calitativ. Absenţa lor din sistemul social românesc are efecte imediate şi vizibile care însă pe termen lung vor fi dramatice.

 Unele culturi supravieţuiesc, altele nu. Cultura română modernă – aşa cum au creat-o Maiorescu, interbelicii etc. – pare să fie în acest moment pe un trend ce o va pune pe cale de dispariţie.

Sunt comentatori de bună credinţă care zic că totuşi în comunism a fost mai rău, în anii 50, pe vremea lui Ghingis-Han etc. şi că totuşi cultura română, România au supravieţuit. Poate. Analitic vorbind însă nu există nici cea mai mică garanţie logică sau raţională să crezi că dacă s-a supravieţuit atunci, se va întâmpla la fel şi acum. E doar o credinţă mistică. Analogia cu anii ’50 nu funcţionează. La o privire mai atentă, condiţiile, structurile şi trendurile relevante pentru problema în cauza sunt radical diferite acum. Este o chestiune de cifre şi de trenduri demografic culturale la nivel de mase. Dacă masele nu sunt educate într-un anumit fel la 15 ani, aceste mase nu vor fi purtătoare la 45 sau 60 de ani a anumitor trăsături sau capacităţi sau preferinţe.

În ultimă instanţă este o chestiune de dinamică a elitelor. Dacă elitele nu îşi educa copiii într-un anumit spirit al nuanţei istorice şi o anumită linie culturală, copiii nu vor reprezenta decât prin accident acea istorie şi cultură. Copilul noului îmbogăţit sau potentatului din Bucureşti care e trimis să facă şcoală la Florenţa, liceul la Londra şi facultatea în SUA, va fi în raport cu Sadoveanu şi Iorga în acelaşi raport în care tânărul român educat în România a fost şi este cu Waugh şi Trevelyan. Dacă elitele nu preţuiesc un anumit tip de angajament şi comportament cultural – canalizând resurse, inteligenţă şi dedicaţie în acea direcţie – jocurile vor fi setate în defavoarea acelui tip de angajament şi rezultatele se vor răspândi în valuri la nivelul întregii societăţi. Asta e tot.

Nu spunem că e bine sau rău. Constatăm doar. Faptul că există între români o credinţă mistică în capacitatea românismului cultural de a supravieţui în faţă unor forţe sociologice, economice, culturale, demografice şi instituţionale obiective, faptul că e luat de bun şi litera de evanghelie un vers de Ionel Fernic: „Tot ce-i românesc nu piere/ Şi nici nu va pieri!”, faptul că mulţi cred că fredonarea lui, plus un act de voinţă individuală rezolva problema, e de asemenea o chestiune  pe care nu o discutăm. O constatăm.

Această este, cred, miza discuţiei despre existenţa şi necesitatea elitelor în România. În absenţa mizei calitative, identitare şi culturale, chestiunea este neinteresantă şi în bună măsură irelevantă. Când miza calitativă, identitară şi culturală este adusă însă în discuţie, întregul orizont tematic şi de relevanţă se schimbă radical. Ne aflăm în faţă unei provocări de magnitudini istorice şi existenţiale.

 

 

 

Dragoş Paul Aligică este doctor în ştiinţe politice, economie şi sociologie, cercetător şi cadru didactic la universităţi din Statele Unite. A lucrat că expert şi consultant pentru diverse companii şi organizaţii internaţionale.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

nineteen + 19 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te