Este românul “paternalist” ?


Vulgata noastră publică răspunde cu un da unanim şi fără ezitare la această întrebare. Complementar, se evocă o nevoie funciară a „românului” de a avea un „tătuc” sau, mai elegant spus, aşteptarea sa cronică a unui „eroul salvator”. Dar despre ce este vorba, de fapt, ce vor să spună, mai precis aceste acuze ?

Din păcate, nu este foarte clar. Paternalism este folosit într-un mod emoţional, nu pentru a se referi la politici ale statului, ci mai de grabă la un soi de infantilism vinovat al populaţiei; iar tătuc – cu trimitere directă sau implicită la „tătuca Stalin” – pare a fi sinonim cu erou salvator, deşi nu este chiar acelaşi lucru. Discursul curent amestecă apoi toate acestea pentru a blama încă o dată „Românul” – adică pe toţi ceilalţi români afară de mine şi, eventual, cîţiva apropiaţi în cuget şi simţiri. Problema paternalismul ajunge astfel să se înece şi ea într-un soi de parapon profund cinic sau sincer dezamăgit despre soarta neamului. În orice caz, în discursul nostru public, „paternalism” nu este un concept, ci o invectivă.

Problema paternalismului este însă una profundă şi perenă şi priveşte orice stat modern, care se confruntă prin definiţie cu raportul optim dintre responsabilităţile sale şi libertăţile cetăţenilor săi. Iar în această privinţă, toate statele practică, de facto, anumite forme de paternalism.

Varianta minimală, condamnarea practic integrală a paternalismului, a fost formulată de John Stewart Mill: „singurul scop pentru care puterea poate să fie exercitată în mod just asupra unui membru al unei comunităţi civilizate, împotriva voinţei acestuia, este pentru a preveni lezarea celorlalţi”. Ea nu a fost pusă însă niciodată în practică integral, statul intervenind, chiar şi în cele mai minimaliste forme ale sale, direct sau indirect, în reglementarea binelui public. „Taxele pe viciu”, de pildă, sînt un exemplu clasic în acest sens, de la prohibiţia decretată prin lege a statului la descurajarea instituţională a alcoolului, tutunului sau anumitor forme de nutriţie în numele sănătăţii publice. La alt nivel, Patriotic Act, de pildă, poate fi considerat o formă de paternalism politic, în care statut îşi poate controla toţi cetăţenii săi în numele siguranţei lor comune. Se presupune, în toate aceste cazuri, că cetăţeanul nu este suficient de competent pentru a-şi urmări propria bunăstare şi fericire, statul trebuind să intervină precum un tată grijuliu şi responsabil.

De la acest nivel, paternalismul poate fi escaladat. Cel industrial, de pildă, a fost o soluţie de eficienţă a capitalismului în secolul XIX, prin sistemele de „patronat” în care industriaşul se angaja să aibă grijă de condiţiile de viaţă (locuinţă, sănătate etc.) a muncitorilor săi. Unele state pot impune politici economice paternaliste sub forma unor protecţionisme mai mult sau mai puţin explicite, legitimate, de regulă, prin „patriotism”, deci în numele protejării intereselor propriilor concetăţeni. Sistemele de solidaritate, de asistenţă şi securitate socială pot fi preluate şi ele de către stat, pînă la etatizarea lor integrală în statele comuniste. În cele capitaliste, aceste politici se distribuie în funcţie de sensibilităţile de dreapta şi de stînga şi de imaginile culturale despre sărăcie şi prosperitate. Dintr-un studiu realizat de Alberto Alesina, de pildă, rezultă astfel că 60% dintre americani cred că săracii sînt leneşi, fiind deci propria cauză a stării lor, în timp ce doar 26% dintre europeni împărtăşesc această viziune. Complementar, 60% dintre europeni consideră că săracii sînt prinşi în capcana sărăciei lor şi au puţine şanse să iasă din ea, în timp ce doar 29% dintre americani sînt de această părere. Nu este deci de mirare că acuzele de nanny state, stat-doică, la adresa unor politici asistenţiale vin în primul rînd din lumea anglo-saxonă…

În forma sa extremă, paternalismul devine dictatură, adică etatizare a fericirii individuale, aceasta trecînd (aproape) integral în grija statului, care ştie mai bine decît individul ce este spre binele fiecăruia – drept care pretinde de la toţi cetăţenii fidelitate şi încredere absolute spre binele tuturor. Iar cîtă vreme poporul crede că doar astfel îi sînt salvgardate interesele sale vitale, această formă abuzivă de paternalism va fi şi legitimată de către popor iar liderul suprem îi va deveni un „tătuc”, fie că se cheamă Stalin, Hitler sau altminteri.

Pentru a acoperi tot acest spectru, Seana Shiffrin consideră ca avem de a face cu un paternalism a lui A faţă de B atunci cînd comportamentul primului se supune următoarelor condiţii: 1. intenţionează să aibă un efect asupra lui B sau asupra sferei sale legitime de iniţiativă (agency); 2. presupune înlocuirea judecăţii sau iniţiativei lui B de către acelea ale lui A; 3. este orientat spre interesele sau preocupările care se află în sfera legitimă de control a lui B; 4. este astfel realizat încît, comparativ cu judecata sau iniţiativă lui B în privinţa intereselor sau preocupărilor respective, A va considera judecata sau iniţiativa sa ca fiind, în anumite privinţe, superioare celor ale lui B.
Ne putem întreba acum dacă şi în ce mod sau grad este statul român actual unul paternalist. Răspunsul este unul negativ, statul post-socialist fiind tot mai minimalist, un soi de Deus otiosus de rit neo-liberal, care poate fi acuzat mai de grabă de abandon decît de tendinţe supraprotective faţă de poporul său. Periodic, statul actual mai ia şi măsuri populiste efemere, populismul fiind însă o formă oportunistă de paternalism mascat.

Care a fost însă situaţia în trecut ?
Despre statul comunist nu mai este nevoie să spunem că a fost unul paternalist, în forma sa dictatorială. Contrar însă multor afirmaţii pe această temă, el nu a generat un cult real al „tătucului”, căci, cu unele excepţii, poporul nu a crezut niciodată cu adevărat că bunăstarea şi fericirea sa îi vin de la Gheorghiu-Dej sau de la Ceauşescu, în ciuda eforturilor paranoice ale acestuia din urmă de a induce o astfel de credinţă populară.

Dar şi statul anterior a fost paternalist în felul său, în raport mai ales cu marea masă a populaţiei sale ţărăneşti, despre care Bourdieu afirma pe bună dreptate că „nu vorbeşte, este vorbită”. Statul a luat astfel în grija sa această populaţie „mută”, a alfabetizat-o, igienizat-o, modernizat-o, ba chiar românizat-o. Probabil că nici nu se putea altfel, dar paternalismul elitelor de stat a fost unul profund în toată perioada de construcţie naţională.

Este ciudat însă ca discuţiile – atîtea cîte sînt şi aşa cum sînt – despre paternalismul românesc nu au în vedere, de regulă, politicile stautlui, ci mentalitatea poporului. Or, subiectul „paternalismului” este statul sau o formă sau alta de autoritate instituţională; poporul sau grupuri de indivizi pot fi doar obiectul unor politici/atitudini paternaliste. Iar în această calitate, ele pot fi caracterizate, eventual, prin infantilism, mentalitate asistenţială sau, ca să spune aşa, nevoie de protecţie paternalistă. Este cazul românilor ?

Cred că da. Infantilizarea populaţiei era previzibilă şi este reală. Mecanismul este unul relativ simplu: luat sub protecţie paternalistă, individul ajunge să creadă că nu este capabil să rezolve, spre binele său, problemele de care nu mai statul se ocupă şi, eventual, ajunge să se complacă în această situaţie securizantă. Apare astfel o dependenţă de statul-paternalist. În ultimă instanţă, poate interveni şi un transfer de la persoana infantilizată spre cea infantilizatoare, asupra căreia se proiectează fantasma unei atotputernicii care va alimenta mai departe sentimentul de neputinţă infantilă şi de dependenţă. Este ceea ce s-a întîmplat mai ales în perioada comunistă, dar numai în anumită măsură şi în anumite privinţe: nici paternalismul, nici infantilizarea nu au fost integrale. Dar este şi mai mult o componentă a duratei lungi a construcţiei noastre naţionale, care nu a condus încă la maturitatea politică a cetăţeanului. Infantilizarea comunistă nu a făcut decît să întîrzie şi mai mult această maturizare.

Nostalgiile comuniste (mai exact, ceea ce luăm cu prea multă uşurinţă drept nostalgii reale) sînt, în bună măsură, moştenirea acestei infantilizări şi a dependenţei învăţate de stat. Dar ele mai sînt şi altceva şi nu trebuiesc luate ad literam. Formulări mediatice referitoare la nişte sondaje recente precum „jumătate din români suspină după comunism/plîng după comunism/s-ar întoarce la comunism” sînt nu doar neprofesioniste, ci de-a dreptul periculoase, riscînd să coaguleze imaginea socială a unui curent general de opinie acolo unde este vorba mai mult de o masă de nemulţumiri individuale. „Comunismul” este aici, cel mai adesea, o alegorie critică, o utopie răsturnată avînd rolul de a critica situaţia prezentă. Nu atît despre comunism ca atare este vorba, cît despre nevoia de egalitate şi securitate socială, ca reacţie la inechitatea şi insecuritatea, mai ales salariale, resimţite tot mai acut de o parte tot mai mare a populaţiei. Mai mult, opiniile „nostalgice” sînt şi o critică la adresa clasei politice, considerată ca fiind mai rea chiar şi decît „pe vremuri”. Dacă ieşim însă din acest spaţiu politic şi puternic emoţional, nevoia de „securitate salarială”, de pildă, de „slujbă sigură, chiar dacă mai prost plătită”, a scăzut cu aproximativ 30 de procente în ultimii zece ani, în favoarea preferinţei mult mai non-paternaliste pentru „o slujbă mai bine plătită, chiar dacă nesigură”. Şi se pot aduce şi alte exemple de atitudini anti-paternaliste ce se răspîndesc în societatea românească. Pe scurt, sondajele de opinie despre atitudinea faţă de comunism sînt mai mult spectaculoase decît edificatoare. Iar inferarea de aici a unei propensiuni pentru paternalism a „românului” în general este de-a dreptul hazardată.

Ceva similar se poate spune şi despre mitul „tătucului”. În unele sondaje a apărut chiar „nevoia de dictatură” a românilor, ceea ce exprimă însă şi ea mai degrabă o reacţie la sentimentul de dez-ordine şi insecuritate şi ar putea fi tradusă, mai modest, prin nevoie (poate compulsivă) de ordine. Într-un climat social de maximă insatisfacţie de viaţă, cum ne arată tot sondajele şi de supra-încălzire emoţională, cum vedem în viaţa de zi cu zi, supralicitările de limbaj sînt predictibile şi ca atare trebuiesc interpretate cu prudenţă. Pe de altă parte, nu văd în istoria românilor un cult popular al „tătucului”, mitul voevodal al lui Eminescu, de pildă, fiind şi el o utopie moralizatoare îndreptată împotriva societăţii contemporane lui şi nu o dorinţă de restauraţie nostalgică. Unde eşti tu Ţepeş Doamne este, totuşi, retorică poetică, nu deplîngere infantilă a „tătucului”… Mai mult, societate tributară, societate ţărănească organizată pînă tîrziu pe obşti libere, românii au avut o relaţia oarecum distantă cu puterea, subiect mai degrabă al dărilor decît al autorităţii politice. Problema nu ar fi deci că îşi doresc un „tătuc”, ci mai degrabă că-l omoară din faşă, pentru că nu reuşesc să se simtă reprezentaţi de nici un fel de „reprezentant” politic şi nu ştiu prea bine cum să gestioneze acest mecanism democratic al reprezentării. De aceea, poate, şi visează din patru în patru ani, la „eroul salvator” – care nu trebuie să fie asimilat însă neapărat cu vreun „tătuc”. În acest caz, românilor li se poate reproşa, eventual, modul în care visează şi care ţine mai mult de un soi de mistică electorală decît de opţiune politică, dar nu şi visarea în sine. In fond, nu asta ne mînă pe toţi în luptă, nu este asta nevoia firească – şi democratică – de a avea un conducător mai bun ?

Mai degrabă se poate vorbi însă de un soi de paternalism social, mai corect spus, de colectivism, care valorizează în primul rînd grupul şi relaţii de grup şi în care familia, cu ierarhia sa afectiv patriarhală este modelul. Din această perspectivă, „şeful” ideal este o persoană a cărei putere nu este contestată, dar care rămîne în sfera relaţională a individului, cu care te poţi înţelege – căci, vorba românului, oameni sîntem ! Scorurile mari pe care le are societatea românească atît la „colectivism” cît şi la „ecartul puterii” (power distance, adică gradul de acceptare a ierarhiei şi a inegalităţilor sociale) pe scalele lui Hofstede sugerează şi ele acest lucru. Doar că ele ar putea explica şi de ce şeful politic are dificultăţi în a fi un şef „bun”: e prea „depărtat”, iese din sfera relaţională a colectivismului; doar populismul l-ar putea ajuta…

Problema paternalismului şi a infantilizării sociale produse de acesta este una sensibilă pentru societatea românească. Tocmai de aceea trebuie formulată cu mai multă grijă şi în interdependenţa organică dintre cele două fenomene şi apoi studiată corespunzător. De abia după aceea ne putem pronunţa. Drept care, personal, nu ştiu deocamdată ce se poate spune cu adevărat pertienent despre paternalism şi infantilism la români…

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

nine + 5 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te