„Eu, George Mihăiță din Moreni, am trăit în România visul american”

Interviu cu actorul George Mihăiță, realizat de Cristina Beligăr


Distribuie articolul

Zeci de filme, la fel de multe spectacole de teatru, intervenții la radio și apariții la televiziune, premii pentru interpretare, inclusiv un Premiu Uniter (în 2010 pentru rolul Alexandr Tarasovici Ametistov din Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu), o carieră în spatele scenei ca director al Teatrului de Comedie din București, precedată de o carieră de jurnalist preocupat de dramele adolescenților. „Intrând pe un platou de filmare, pășind pe o scenă de teatru și ajungând subiect de carte exiști în diverse locuri prin meseria pe care ți-ai ales-o”, spune actorul George Mihăiță, în interviul acordat Revistei Sinteza.

În prima cronică la „Reconstituirea” (1968), filmul care l-a lansat pe George Mihăiță ca actor încă din studenție, Ecaterina Oproiu îl plasa pe actorul născut în Moreni, județul Dâmbovița, în categoria tinerilor „cu adolescența întârziată”. Spre deosebire însă de adolescenții ale căror probleme avea să le cunoască și să le împărtășească mai târziu prin intermediul rubricii „Nimeni nu e singur” din paginile revistei „Salut”, adolescentul George Mihăiță nu a cunoscut mari drame. „Am avut mereu o bucurie și o lejeritate de a trăi pentru care sunt și astăzi recunoscător”, spune protagonistul din „Undeva la Palilula” și din recent anunțatul „Moromeții 2”, lansat în cinematografe începând cu 16 noiembrie.

Actorul „provincial și asimetric” așa cum era privit uneori de colegii săi de generație atât el cât și colegul său de an Mircea Diaconu, a cunoscut succesul mai întâi pe marele ecran și apoi pe scena de teatru. A avut parte de dascăli model, precum regizoarea Sanda Manu alături de care a simțit fiorul unei apropieri speciale și a avut norocul de a-l întâlni pe „vrăjitorul” Lucian Pintilie și de a debuta pe marele ecran sub aripa lui. „Cariera lui Mihăiță este una importantă în teatrul românesc, iar numele lui va rămâne. Mihăiță e o locomotivă. Marele lui talent și energia lui la fel de mare l-au făcut să-și împartă darurile nu numai pe scenă, ci și în toate întreprinderile lui: toate au fost pentru artă, pentru manifestarea tinerilor în artă, pentru conducerea unui teatru important din București”, spune profesoara Sanda Manu în cartea „Mihăiță-Reconstituirea unei vieți” apărută recent sub coordonarea criticului și istoricului de teatru Doina Papp, de altfel o biografie intimă care spune povestea vieții actorului, cu marile lui întâlniri și speranțe.

Cele mai recente roluri pe scena de teatru pentru George Mihăiță au fost în spectacolele „Fierarii” în regia lui Horațiu Mălăele (2018), „Breaking News” în regia lui Mircea Cornișteanu (2017), „Shylock” în regia lui Horațiu Mălăele (2017), „În plină glorie!”, în regia lui Răzvan Mazilu (2015), la Teatrul de Comedie, „Păi…despre ce vorbim noi aici, domnule?” (2014), în regia lui Alexandru Dabija la Teatrul ACT. A apărut în filme precum „Moromeții 2”, în regia lui Stere Gulea (2018), „40 de zile”, în regia lui Sorin Tănase (2016), „Ultimul corupt din România”, în regia lui Sergiu Nicolaescu (2012), „Undeva la Palilula”, în regia lui Silviu Purcărete (2012). Alte filme de referință pe parcursul carierei au fost „Veronica” în regia Elisabetei Bostan (1972) sau „Brigada Diverse intră în acțiune” în regia lui Mircea Drăgan (1970).

Actorul George Mihăiță a fost prezent la Festivalul Internațional de Carte Transilvania, ediția a șasea, desfășurat la Cluj-Napoca în perioada 2-7 octombrie.

George Mihăiță, într-o pauză în timpul filmărilor la Moromeții 2 Foto | Cristina Beligăr

În bine sau în rău s-a schimbat lumea Moromeților după 32 de ani? Cât de obișnuit ați fost cu lumea lui Marin Preda înainte de a începe filmările la Moromeții 2?

S-a schimbat în aparență. În profunzime, din multe puncte de vedere, este cam aceeași. Dacă recitim Moromeții lui Marin Preda, observăm că suntem tot de la țară în marea noastră majoritate a locuitorilor acestei Românii. Cu mici diferențe sau cu ceva mai mari salturi, trăim tot într-o lume a satului, chiar dacă ne aflăm la oraș. La Teatrul Act am avut ocazia să joc în ultimii ani, alături de Marcel Iureș, o piesă pusă în scenă de regizorul Alexandru Dabija după textul lui Cătălin Ștefănescu, „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”. Textul are la bază romanul „Moromeții” de Marin Preda. De aceea spun că lumea aceasta a țăranului român este mai aproape de noi decât credem.

Ați avut o copilărie fără constrângeri și sârguințe școlărești exagerate, după cum mărturisiți în cartea „Reconstituirea unei vieți”. Ce prețuiți cel mai mult din acea perioadă?

Trăiesc emoții multe mai ales dacă merg pe strada unde m-am născut. Dincolo de stradă începe pădurea, iar aerul acela pe care l-am respirat în adolescență îl simt de multe ori și acum oriunde mă duc, în multe momente ale vieții mele. Îl simt ca pe o binecuvântare venită de undeva de la Dumnezeu care m-a întovărășit în drumul meu prin viață. Și mă întorc de multe ori la acea perioadă din adolescență și la acel aer încercând să îl respir doar prin amintiri. Astăzi ajung mai rar în acele locuri fie din lipsă de timp, fie pentru că nu au mai rămas foarte mulți oameni apropiați acolo.

Nu ne-au impus părinții anumite reguli pentru că nici ei nu aveau habar la rândul lor. Erau părinți modești, mama vindea la pâine, tatăl meu era mecanic auto de camioane. Dacă am un regret acela ar fi că nu am avut o bibliotecă în copilărie și a trebuit după aceea să completez permanent dorința aceasta de a cunoaște. Am fost plecat recent în China și timp de zece ore, în avion, am învățat trei poezii noi și am citit două cărți motivaționale. Și cred că încă încerc să completez ce mi-a lipsit în copilărie. Dorința de muncă nu dispare niciodată. Cu cât devii mai cunoscut publicului, cu atât ești obligat să îți completezi formula de prezență în scena vieții.

Umorul nativ de la care dintre părinți l-ați moștenit?

De la mama, cu siguranță. Tot de la mama vine puterea de a munci. Amândoi părinții și-au dorit cu puterile lor modeste și cu forțele lor materiale modeste să ajungă copilul lor, cum spunea Adrian Păunescu „cu o treaptă mai domn”.

Încă din copilărie v-ați asumat rolul de măscărici al clasei. A fost un rol asumat conștient? Era o poziție favorabilă pentru copilul George Mihăiță?

Fiecare ne naștem cu un anumit talent pe care îl dezvoltăm la început inconștient. Acest măscărici care eram și cu care mă mândresc este în mine și acum. Măscărici am rămas în multe privințe și te ajută în viață dacă el este dezvoltat cu bun simț și cu seriozitate. Dacă nu depășești granița bunului simț, atunci el devine benefic, iertător și te ajută să ai încredere în forțele tale. Ești avantajat dacă poți să păstrezi acest umor al măscăriciului cât mai mult, dacă știi să îl camuflezi bine, să îl aperi și să îl scoți la iveală atunci când este cazul. În copilărie nu știam toate acestea, dar eram eu însumi, era felul meu de a fi mai jucăuș. De multe ori părinții nici nu realizează că copilul lor este măscărici. Pentru că ești măscărici la școală, ești măscărici între prieteni. Nu în fața părinților.

Actorul George Mihăiță la Festivalul Internațional de Carte Transilvania Foto| Dan Bodea

Școala de teatru era un loc cu adevărat formator”, spuneți într-una din mărturisirile dumneavoastră din cartea scrisă de Doina Papp. Mai are școala de teatru acest rol astăzi?

Școala este mult mai superficială decât era mai demult. Profesorii nu au răbdarea și timpul necesar să se ocupe de studenții lor cum se ocupa doamna Sanda Manu de studenții ei, profesoara care mi-a dat aripi și care m-a făcut să zbor de unul singur încă din facultate. Nu cred eu că profesorii de astăzi mai invită studenții duminica la ei acasă să îi învețe această meserie. E un dar și o disponibilitate sufletească să fii mentor. Ce s-a pierdut în zona profesoratului este iubirea. Iubirea față de cel din fața ta. Prevalează indisponibilitatea și chiar incompetența profesorilor în unele cazuri. Nu vedeți cum generații de studenți ies pe bandă rulantă din facultățile de teatru? Este un miraj al acestei meserii și se profită de asta. Se tot înființează clase noi de actori în țară fără a se lua în calcul că nu vor avea unde să își profeseze meseria. Teatrul de Comedie pe care îl conduc are proiectul „Comedia ține la TINEri” unde aproape 30 de regizori tineri au montat de-a lungul anilor piese cu actori tineri, cu scenografi tineri. Au trecut prin Sala nouă, un spațiu special construit unde doar regizorii tineri montează. În urmă cu aproximativ un an am avut un concurs pentru ocuparea unor posturi de actori și au intrat zece actori tineri.

Este necesar să promovezi tinerii și mai ales ca manager trebuie să te gândești ce se întâmplă peste 20 de ani în teatrul tău. Eu, ca director al Teatrului de Comedie nu mă gândesc ce se întâmplă cu mine peste 20 de ani, ci care este traseul Teatrului de Comedie pe care l-am păstorit și unde îmi duc viața de peste 45 de ani. Așa cum te interesează ce se întâmplă cu familia ta peste 20 de ani, trebuie să te intereseze și viitorul teatrului. Familia mea este și Teatrul de Comedie și atunci normal că obiectivul meu este promovarea tinerilor.

Mai există astăzi conceptul de trupă de teatru?

Există, sigur că da. Doar aparent există concurență între actori. Dar depinde și cum îi aștepți tu, cel din vechea generație, pe tinerii care calcă pragul teatrului. Dacă îi întâmpini cu iubire, ei se vor vedea obligați să ducă sentimentul mai departe. Așa cum și eu când am intrat cu Vladimir Găitan în Teatrul de Comedie și aveam vreo 22 de ani, am fost primit de mari suflete, dacă mă gândesc doar la Amza Pelea, Silviu Stănculescu, Iurie Darie, Vasilica Tastaman, Stele Popescu, Cornel Vulpe, Aurel Giurumia. Nu am simțit o clipă că unul se uită de sus la mine. Ca urmare, și eu ca manager sunt obligat să îi primesc cu sufletul deschis pe „copiii artistici” care vin la mine.

Au fost perioade când teatrul v-a oferit mai puțin și filmul mai mult?

Interesantă întrebare. Când am intrat în film, odată cu filmul Reconstituirea în 1968, filmul mi-a oferit o șansă enormă și extraordinar de multe satisfacții. A urmat apoi o perioadă în care televiziunea, piesele pe care le-am făcut pentru televiziune, radio-ul, spectacole diverse în țară nu mi-au lăsat atâta timp cât mi-aș fi dorit pentru teatru. Partea a doua a vieții mi-a oferit satisfacții mult mai mari profesionale și premii mult mai multe. Marile mele realizări teatrale sunt în a doua parte a vieții mele. Nu am jucat cu Horațiu Mălăele, Marcel Iureș sau cu Maia Morgenstern la 25 de ani, joc acum la 70 de ani. Așa a fost să fie. Dar dat fiind că am acceptat să fiu manager, de 16 ani sunt mai aproape de teatru.

Și cu toate acestea ați revenit la film odată cu Moromeții 2.

Am acceptat cu plăcere să joc în Moromeții, mai ales că am făcut parte dintr-o distribuție care l-a avut și pe Horațiu Mălăele. În ceea ce îl privește pe Stere Gulea i-am și spus că dacă am un regret acela e că nu ne-am întâlnit mai devreme. Nu că mi-aș fi dorit eu neapărat să joc în filme, dar eleganța și profesionalismul lui Stere Gulea sunt de necontestat. Pentru asta mi-a părut rău că nu m-am putut remarca o dată în plus într-un film al unui așa mare regizor. Așa cum am fost întrebat pe linie de teatru, cândva, ce pierde teatrul românesc prin dispariția lui Tocilescu, am spus un singur cuvânt: performanța. Eu am performat ca actor în regia lui Alexandru Tocilescu, eu am luat Premiul UNITER pentru Cel mai Bun Actor în rol principal în regia lui Tocilescu. Mi-ar fi plăcut să am o performanță într-un film al lui Stere Gulea. Dar nu îmi pare rău pentru că am avut o performanță acum câțiva ani în filmul lui Silviu Purcărete, „Undeva la Palilula”.

George Mihăiță, într-o pauză în timpul filmărilor la Moromeții 2 Foto | Cristina Beligăr

Pe cine putem numi astăzi vedete de comedie?

Eu înclin spre vedetele din teatrul și filmul românesc. Celelalte vedete nu mă interesează. Pentru mine vedete sunt Horațiu Mălăele, Maia Morgenstern, Mircea Diaconu, Răzvan Vasilescu. Celelalte vedete au publicul lor.

Dacă tot ați adus vorba de public, credeți că există astăzi o criză a publicului de teatru?

Nu există o criză a publicului. Poate exista o criză a proiectelor oferite publicului, dar atâta vreme cât ai proiecte care să atragă publicul, el vine. Dacă îi oferi publicului superficialitate, te poți trezi fără el. Dar public există.

Teatrul independent vine și el din urmă cu publicul lui.

Este foarte bine că există. De la teatrul independent poate veni salvarea pentru tinerii actorii. Din teatrul independent au plecat mulți actori în teatrul de stat. Există o mișcare și o dorință foarte binevenită. Dacă nu creezi dorință, dacă nu creezi proiecte, teatrul va dispărea. De multe ori aceste teatre sunt un exemplu pentru teatrele de stat prin ritmul lor de muncă. În ele chiar se vede dorința de a lucra, de a câștiga, nu de a aștepta doar ziua de salariu cum de multe ori să întâmplă în teatrele de stat. Mesajele spectacolelor pe care le fac vin din lumea lor, a tinerilor, din lumea noastră a tuturor. Am fost ani de zile la Gala Tânărului Actor, îi cunosc pe foarte mulți și văd actori și mai buni decât noi, mai buni decât mine. Nu au vizibilitatea necesară pentru a deveni cunoscuți dar sunt mulți actori foarte tineri și foarte buni. Ar trebui ca și instituțiile de stat să se hrănească mai mult din realitatea de astăzi, la fel cum se hrănesc acești tineri.

Cum vedeți adolescenții de astăzi? S-au schimbat dramele lor?

Dramele lor s-au acutizat. Merg des în țară, în licee și aflu că aceste drame au venit și odată cu internetul și cu accesibilitatea drogurilor. Timp de zece ani am îngrijit revista Salut și am răspuns de rubrica Nimeni nu e singur!. Am primit zeci de mii de scrisori în acea perioadă din partea tinerilor care erau în impas de comunicare. Din acele scrisori în jur de 120 le-am adunat și am scos cartea Dramele adolescenților. Această carte spune foarte multe lucruri despre generația adolescenților. Tot pentru adolescenți am inițiat o lege prin care a doua duminică din luna mai, prin lege, este Ziua Adolescentului. În plus, sunt la a 21-a ediție a Festivalului de Teatru pentru Adolescenți „Jos Pălăria” și nu mi-a trecut iubirea față de ei.

Dacă ar fi să vă gândiți la o întâmplare rară din carieră care ar fi aceea?

Am fost acum doi ani prin Institutul Cultural Român (ICR) la New York cu o expoziție despre anii de început ai Teatrului de Comedie, „Comedia Remix. Un document colectiv. Confesiuni și perspective 1960-1990”, proiect de cercetare realizat de Cristina Modreanu și Maria Drăghici și am avut și un recital de poezie românească. Erau acolo în sală și români și americani și la sfârșitul spectacolului a venit o doamnă la mine și mi-a spus că nu a înțeles limba română, dar că i-am transmis o stare dumnezeiască. Și mi-a pupat mâna. A fost un moment absolut inedit pentru mine și l-am luat ca pe un mare compliment. Că am reușit în viața asta a mea să transmit ceva dincolo de cuvinte. A fost un moment tandru și emoționant.

Întâlnirile cu românii din diaspora cum sunt?

Sunt duioase. Sunt altfel decât întâlnirile cu românii de la noi. Acolo oamenii simt nevoia să își deschidă sufletul în fața mea pentru că au sentimentul că sunt mult mai apropiat de ei, că mă cunosc prin spectacolele sau filmele mele. Bucuria este mare când își deschide cineva sufletul în fața ta.

Pe mâna cui veți lăsa Teatrul de Comedie în momentul când nu îl veți mai păstori?

Aș vrea să îl las pe mâna unuia mai bun ca mine, mai doritor, mai inovator, mai proaspăt și mai tânăr. Și eu am adesea nemulțumiri legate de modul în care se desfășoară lucrurile în această țară, dar caut să le transform în bine. Dacă stau să mă contrez cu sistemul pierd timp și nervi și emoție. Atunci caut să văd ce aș putea face eu pentru ca sistemul să fie mai bun și astfel să fiu o voce în instituția mea prin ceea ce fac. Asta sper că va face și succesorul meu.

Cartea „Mihăiță-Reconstituirea unei vieți” a apărut în 2018 la Editura Tracus Arte Foto| Dan Bodea

Cum v-ați simțit în calitate de co-autor al cărții care vă reconstituie viața? De ce nu ați optat pentru ideea de a scrie o carte autobiografică?

Este o carte frumoasă pentru că are o calitate. E sinceră. Nu păcălește cititorul. Cartea îi spune cititorului că există un om care a făcut ce a făcut. Țărănuș am rămas în structura mea și poate asta m-a ajutat, atât pe mine cât și pe colegul meu din facultate, Mircea Diaconu, mai mult decât dacă am fi dorit să ne arătăm intelectualitatea pe scenă. Rolurile ne-au ajutat să fim uneori mai deștepți decât în viață, mai inteligenți, mai profunzi. Când am citit cartea despre Ștefan Iordache a Ludmilei Patlanjoglu și am văzut ce simplu era Ștefan Iordache în viața de toate zilele, am zis că în cartea care îmi va prezenta viața trebuie să fiu și eu exact așa cum sunt în realitate. Am avut atâtea povești de viață și întâmplări de împărtășit, chiar și câteva necazuri, dar nu aveam starea să mă așez în fața foii de hârtie. Doina Papp m-a impulsionat și așa am ajuns să contribui și eu cu propriile inserții în carte. A fost ca un schimb epistolar între noi. Ea a vorbit despre zona profesională și eu despre viața mea. A fost un zbor lin această carte despre o viață care încă nu s-a încheiat.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te