Eu sunt Celălalt


„Străinul” este o carte despre Omul diferit. Camus a sintetizat eseul său printr-o frază: „În societate, fiecare om ce nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte”. Să ne amintim. Trei albi care se plimbă pe plaja din Alger întâlnesc doi arabi. Unul dintre arabi este fratele fostei amante a unuia dintre albi. Cei doi îndrăgostiţi schimbaseră nişte palme înainte de despărţire şi se poate presupune că fratele fetei căuta răzbunarea.

Dar nu ştim sigur asta, nu e exclus ca întâlnirea să fie întâmplătoare. Punctul de plecare nu mai are importanţă. Ciocnirea dintre oamenii de neam diferit este inevitabilă. Înainte ca vreun semn de provocare sau de violenţă să apară, ştim sigur că va fi un conflict. În bătaia care are loc şi care sfârşeşte indecis, personajul nostru, Meursault, nu se implică. A asistat pasiv, la fel ca la înmormântarea mamei sale. Abia mai târziu, când plimbându-se singur pe plajă îl întâlneşte pe arabul care avusese de răzbunat insulta adusă sorei lui, el se trezeşte împins într-un segment absurd de violenţă. E conştient că e suficient să se întoarcă, să plece şi totul s-ar sfârşi. Face totuşi un pas înainte, arabul scoate cuţitul, el apasă pe trăgaci.

„Trăgaciul a cedat – avea să spună Meursault, relatarea cărţii e la persoana întâi – am atins pântecele lustruit al patului armei şi aici, în zgomotul deopotrivă sec şi asurzitor, a început totul. M-am scuturat de sudoare şi de soare Am înţeles că sfărâmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert, în care gloanţele pătrundeau fără să se vadă. Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte, în poarta nenorocirii”.

Meursault nu este un om credincios şi nici moral în sens comun. Ba chiar refuză credinţa şi morala, atins de maladia acatholiei, cum ar spune Noica. Trăieşte fără sentimente, într-un joc al întâmplărilor, care îl aduce în situaţia să ucidă şi să fie condamnat la moarte. Străin de convenţiile societăţii, sfârşeşte prin a fi executat în numele unor trăiri umane care îi sunt indiferente şi care au creat în fond contextul absurd de violenţă: nevoia de dreptate, imboldul religios, morala.

Aşa cum arată şi eseul lui Camus, conflictul este endemic pentru condiţia umană. Nimeni nu e ferit. În cea mai recentă lucrare a sa, Jonathan Haidt argumentează rolul moralei în separarea speciei umane de regnul animal, însă o clasifică între principalele obstacole în calea unei lumi lipsite de disensiuni şi violenţe. Suntem de-a dreptul norocoşi, spune Haid, că am dezvoltat această complexă psihologie morală care ne-a permis să evadăm din sălbăticie. „Minţile orientate spre dreptate, moraliste, au ajutat oamenii, dar nu şi alte specii, să se constituie în grupuri, triburi şi naţiuni care colaborează fără a avea o legătură de rudenie”. Însă, continuă psihologul american, în acelaşi timp, modelarea morală a minţii umane garantează că, de fapt, colaborarea dintre grupuri va fi mereu umbrită de conflicte moralizatoare. Înger şi demon, conştiinţa morală ne-a format ca specie, dar tot ea a perpetuat conflicte necunoscute în lumea animală şi stă, laolaltă cu firea, în general violentă a oamenilor, la originea dificultăţilor de a ne înţelege, a furiei şi vrajbei sociale.

În lumea occidentală a secolului XXI nu se constată un deficit de moralitate, ci mai degrabă o pierdere a politeţii. Consecinţa este sciziunea şi conflictul

În lumea occidentală a secolului XXI nu se constată un deficit de moralitate, ci mai degrabă o pierdere a politeţii. Consecinţa este sciziunea şi conflictul

Mandatul moral. Religia şi politica

Să rămânem cu Jonathan Haidt. În „Mintea moralistă, de ce ne dezbină politica şi religia”. psihologul insistă că nu este mai multă fervoare a conflictului în societăţile dezvoltate decât atunci când intră în discuţie religia sau politica. În casele de oameni decenţi, la masă, conversaţiile pe aceste teme sunt prohibite. De asemenea, multe firme interzic politica în discuţiile din birouri. Şi aici intervine morala. „Oamenii se unesc în echipe politice care împărtăşesc povestiri cu caracter moral. Odată ce acceptă o astfel de povestire devin orbi în faţa lumilor morale alternative”, spune Haidt. Aşa se întâmplă cu asupra de măsură în politica românească, unde adepţii fanatici se socotesc împuterniciţi moral şi nu participanţi la un proces reglementat gândit să reducă tensiunile din societate, nicidecum să le amplifice. Haidt o citează pe Linda Skitka care a descoperit că, atunci când oamenii au sentimente morale puternice în privinţa unui subiect – când au „un mandat moral” – le pasă mult mai puţin de reguli sau de dreptatea stabilită în sălile de judecată. Poate fi o explicaţie de ce politica din România se reduce de atâta vreme la păruiala dintre pesedişti şi antipesedişti, de ce politicianul este bun sau rău în funcţie de apartenenţă şi nu de lege sau performanţă, de ce insulta şi violenţa sunt preferate conversaţiilor politicoase, chiar, de ce nu, amuzante. (Donald Trump a reuşit să le devină simpatic chiar şi celor care se tem de el atunci când a ironizat cu umor un discurs plagiat al soţiei sale). Să mai amintim că ambianţa isterică a politicii româneşti (dar nu numai) este inflamată şi de furia televiziunilor de ştiri, care găzduiesc în programele lor relatări asemenea celor din zonele de conflicte armate.

Despre religie se vorbeşte cu şi mai multă fervoare. Aici „mandatul moral” este dat de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că negocierea acestuia e exclusă. Mai mult decât în ţările occidentale semnificativ laicizate (şi islamizate), conflictul religios în România este în interiorul Bisericii. Vin dinspre Biserică şi păreri legate de noul totalitarism laic din democraţie, dar cel mai adesea confruntarea este între credincioşi. Este ciocnirea a două culturi. Una, majoritară, dar aflată în defensivă, cea a cutumelor şi a respectării modelelor luate din trecut. Cealaltă, modernă, percepută drept cotropitoare şi primejdios de novatoare. Dacă e să-l cităm pe Jean Delumeau, noutatea era şi este una dintre categoriile celuilalt. De aceea este suspectată, înfricoşează şi din frică se naşte răutatea.

Aurora Liiceanu aminteşte în pag. 29 proverbul românesc din basme „de omul roşu să te fereşti” care avertizează despre pericolul diferenţei, chit că este sau nu adevărat. Teama de celălalt este din vechime şi problema rămâne latentă în fondul nostru de cunoaştere socială, doar gândirea critică putând să o amelioreze, mai spune doamna Liiceanu.

Revenind la dezbinarea din credincioşii ortodocşi, vedem cum creştinul de rit nou îl caută pe Dumnezeu în spaţii mici, din lemn, în timp ce majoritatea mai puţin vocală înalţă o citadelă să cuprindă neamul. Nu vreau să intru în gâlceavă; vizitând Roma, aş spune că Dumnezeu preferă construcţiile mari din piatră, dar speranţa mea, ca „ateu de rit calm”, vorba lui Costi Rogozanu, este ca Domnul să nu aibă idei preconcepute referitoare la locul unde poate fi găsit. Din perspectivă religioasă, pentru buna înţelegere, părintele Constantin Necula propune un model de credinţă ca „o placă turnantă, prin care ne iertăm unii pe alţii, chipuri ale lui Dumnezeu”. (pag. 57)

Personalizarea vinei şi identificarea răului

Rebecca D. Costa găseşte că unul dintre cele mai inadecvate răspunsuri generate de sentimentul de insecuritate care se răspândeşte în lume este personalizarea vinei. Cel mai adesea, problemele contemporane sunt unele de sistem, dar din nevoia de simplificare şi la presiunea gălăgioasă a vocilor înspăimântate şi nerăbdătoare, responsabilitatea este atribuită unor vinovaţi punctuali. În politica din România, vânătorul de vrăjitoare cel mai experimentat rămâne nepieritorul Traian Băsescu (despre modelul său de guvernare prin frică scrie un ministru al culturii, Ionuţ Vulpescu, pag. 37) şi cu toate că pe fostul preşedinte îl privim astăzi gravitând la periferie, modelul se perpetuează. Politicienii utilizează mitul Răului pur şi, inversat, cel al Salvatorului providenţial, pentru a interpreta situaţia actuală, cu toate că ea nu pare să se afle într-o stare într-atât de înspăimântătoare. N-ar fi nimic îngrijorător în manipularea de acest tip, dacă ea nu ar avea drept consecinţă adâncirea faliilor şi faptul că partizanii politici ajung să creadă diverse minciuni sfruntate sau parţiale şi teorii ale conspiraţiei. Despre „Lista lui Soros” scrie în pag. 40 Liviu Antonesei. Dar duşmani sunt invocaţi cu duiumul, după preferinţe: ruşii, americanii, europenii cu corectitudinea lor politică, finanţa mondială, internetul, serviciile secrete, corporaţiile străine. Nici asta n-ar fi în sine grav, puţin obscur înfrumuseţează lucrurile. Pe de altă parte, e nerealist să respingi ideea că ruşii caută să influenţeze politica din România, o fac doar şi în Statele Unite. La fel, nu poţi contesta interesele financiare şi politice ale miliardarului Soros în ţări unde este prezentă fundaţia sa. E de ajuns să parcurgi telegramele date publicităţii de Wikileaks, în care Soros îi indica lui Hillary Clinton, secretar de stat pe atunci, rezolvarea unui conflict politic din Albania. Este isterie însă să crezi că orice voce care îi critică pe americani este plătită de ruşi sau că toţi cei care au fost stipendiaţi de organizaţii ale lui Soros vorbesc la dictare după cum spune miliardarul american. Şi astfel ajungem la o altă paradigmă a modelului de construcţie a duşmanului: etichetarea.

Limbajul şi vrajba intelectualilor

În mai 1944, în ajunul apropiatei catastrofe, Joseph Goebbels publica un articol introductiv în cotidianul Reich. Scria în el că armatele hitleriste apără Europa de sovietici, în timp ce guvernarea sovietică este bazată pe teroare şi minciună. „Astăzi – scria Goebbels – sovieticii menţin tăcerea asupra Kominternului, pentru că acum e în joc imperiul sovietic. Au eliminat Internaţionala şi au înlocuit-o cu imnul de stat rusesc. Au aruncat ateismul peste bord şi îl înscăunează la Moscova pe noul mitropolit. Stalin, dictatorul pătat cu sânge, se preschimbă în mareşalul curat şi cu înfăţişare corectă al Uniunii Sovietice. Marea înşelătorie se va termina cu un glonţ în ceafă”. Am citat din cartea „Mărturisirile unui dizident convertit” al lui Adam Michnick. Ceea ce vrea să arate gânditorul polonez analizând acest fragment este că „limba nu minte”. Nici atunci când cineva vrea să ascundă adevărul nici când vrea să-l spună. Goebbels, cel mai mare mincinos al secolului, a spus adevărul despre Stalin şi adevăratele lui intenţii. Cine să-l fi crezut însă? Acesta e pericolul ştampilelor personalizate aplicate în dezbaterea de idei: este analizat vorbitorul şi nu vorbele.

Concluzia lui Lucian Boia, după ce a studiat elita intelectuală românească între anii 1930 şi 1950, este că, din nefericire, intelectualii sunt arareori atât de obiectivi cum vor să pară şi că, odată stabilită valoarea de adevăr a unei asumpţii, adeseori strădania acestora este să o dovedească nu să o conteste. David Perkins, un psiholog de la Harvard, spune că, în general, gândirea foloseşte regula de stopare a logicii. Adică luăm o poziţie, apoi căutăm dovezi care o sprijină şi, dacă găsim destule argumente ca poziţia noastră să aibă logică, ne oprim din gândit. În discursul public, obturarea logicii are şi cauze de apartenenţă ideologică. Constatăm astăzi în convorbirile politice, de multe ori, unicitatea temelor dezbătute, ca şi cum un „centru de comandă” le selectează, iar gânditorii angrenaţi pe piaţa ideilor caută argumente care să le valideze. Internetul dă şi el o mână de ajutor în nivelarea ideilor, grupând conversaţiile în triburi de avatari prieteni, care rostogolesc aceleaşi idei, şi de avatari duşmani din afară, cu care se polemizează scurt şi adeseori cu atacuri la persoană. Sunt monologuri care nu se transformă în dialog. Un scepticism sănătos e necesar dacă doreşti să extragi adevărul privind din afară la cei care iau parte la războiul ideilor. Sfaturile lui Grayling sunt pentru hotărârea de a învăţa toată viaţa. „Educaţia cea mai bună este lectura receptivă, asupra căreia să reflectezi, completată neapărat de discuţii, dacă poţi găsi interlocutori viabili. Înseamnă categoric să rămâi vigilent, deschis, iscoditor, să aduni informaţii şi să le ordonezi, să afli, să nu fii mulţumit cu jumătăţile de răspuns şi cu presupunerile vagi”, spune profesorul englez. Să fii pregătit mereu pentru dezînvăţare şi învăţare.

Şcoala, inamicul intoleranţei

Dezbaterea privind rolul şcolii în a despărţi mintea copiilor de violenţa şi vulgaritatea cotidiană şi a-i pregăti să devină buni cetăţeni îi opune din nou pe tradiţionalişti moderniştilor. Să privilegiem cunoştinţele sau să ajutăm şcolarii să deprindă abilităţi practice şi orientări sociale corecte? Dacă ar fi să revenim la pericolul ascuns în discursul public, aşa cum l-am prezentat anterior, aş zice că şcoala ar trebui să pregătească oameni care gândesc, îşi pun întrebări şi caută răspunsuri. Probabil că o şcoală centrată pe bune maniere sociale şi pregătirea practică în vederea unei profesii ar contribui la atenuarea tensiunilor din societate. Cu toate acestea, efortul educaţional trebuie îndreptat în direcţia contrară. O societate bună se formează cu oameni informaţi şi capabili, nu cu ignoranţi fermecători, uşor de sedus de o elită restrânsă, infanterie în bătălia economică după cum îi numeşte Grayling. Echilibrul în societate este mereu pus în discuţie şi se renegociază; cu cât participă mai mulţi oameni responsabili şi angajaţi la această discuţie şansele să se menţină echilibrul cresc. Trecerea în plan secund a studiului literaturii, istoriei, artelor înseamnă să grăbim tranziţia, văzută ca inevitabilă de Mihai Nadin, de la civilizaţia dominată de alfabetizare la una caracterizată de o varietate de mijloace de expresie şi comunicare. Nimic nu garantează însă că „Civilizaţia analfabetismului” imaginată de profesorul român este un pas înspre altfel de progres decât cel tehnic. Cel puţin până în prezent s-a constatat că oamenii informaţi şi obişnuiţi prin lectură să raţioneze înţeleg mai bine diversitatea şi sunt capabili să evalueze interesele şi opţiunile diferite ale celorlalţi fiind astfel mai înclinaţi să fie toleranţi şi noncoflictuali. Egoismul se iveşte din lipsa cunoaşterii

Politeţea şi compromisul

În opinia lui Grayling, contrară multora, spune el, în lumea occidentală a secolului XXI nu se constată un deficit de moralitate, ci mai degrabă o pierdere a politeţii. Consecinţa, arată profesorul englez, este sciziunea şi conflictul. Exasperat de proliferarea ei, Radu Paraschivescu dedică un studiu aplicat nesimţirii („Ghidul nesimţitului”, Humanitas). Desigur, politeţea este adeseori o mască şi ascunde ipocrizie. Binele social pe care îl aduce este însă real şi măsurat experimental. Bargh, Chen şi Burrows au imaginat în 1996 un test care în rezumat a arătat că subiecţii care au avut de citit propoziţii care aveau de-a face cu impoliteţea (cum ai fi deranjare, obrăznicie, agresivitate) s-au comportat mai puţin amabil cu investigatorul din experiment decât cei care au lecturat propoziţii în care venea vorba de respect şi răbdare.

Aşadar, în construcţia unei societăţi tolerante, politeţea ajută. La fel o face şi disponibilitatea spre compromis. Despre compromis a scris Alin Fumurescu în SUA o teză premiată de doctorat. Vara trecută, el a făcut în România o serie de interviuri preocupat să afle unde cum stăm în materie de încrâncenare, moderaţie, compromis. Între alţii, Sandra Pralong (da, prima pe lista lui Soros), revenită în ţară după mulţi ani petrecuţi în Occident, constată că românii refuză compromisul nu doar în politică, ci şi în viaţa personală, pentru că le e teamă să-l declare ca să nu-i arate lumea cu degetul. (Şi de dragul de a-i arăta doamnei Pralong că e posibil să se înşele, propun, în acest număr al revistei, fără plăcere, o încercare a unui psiholog aflat în America de a reconcilia cultura românească cu maneaua).

O afinitate cu compromisul o dovedesc totuşi românii atunci când se află în detenţie. Este vorba de moda denunţurilor pe baza cărora persoanele aflate în urmărire penală obţin micşorarea pedepselor. Contrar multora, Sorin Mitu afirmă că delaţiunea nu este un nărav caracteristic societăţii româneşti sau nu a fost până când a fost instituţionalizată de regimul comunist după model bolşevic. Obsesia delaţiunii, mai spune profesorul clujean, a supravieţuit comunismului, dar, chiar dacă nu face cinste speciei umane poate fi un rău necesar. România are, la fel ca multe state democrate, o legislaţie care încuviinţează reducerea pedepselor celor care colaborează cu procurorii şi formulează denunţuri împotriva altor persoane. Este practica prin care procurorii DNA reuşesc cel mai adesea să formuleze noi acuzaţii la adresa unor posibili infractori îndeosebi în cazuri de corupţie. Avocatul şi profesorul Ciprian Păun analizează beneficiile acestor practici, dar atrage atenţia că este ilegal ca procurorii să sugereze unor persoane că ar putea avea beneficii dacă formulează ţintit un denunţ.

Străinul din noi

În rândurile de mai sus am schiţat câteva consideraţii privind rolul Celuilat în construirea unei societăţi conflictuale, dar şi câteva repere precum toleranţa sau raţiunea care reprezintă speranţe pentru menţinerea unui echilibru social. Să nu trăim iluzia unei societăţi lipsite de violenţă. Egoismul şi înşelătoria ne sunt în gene, pledează convingător Richard Dawkins. La fel spune şi Jonathan Haidt: „mintea omenească a fost modelată de procesele evoluţionismului şi pare că a venit echipată deja cu procesele cognitive care ne predispun la ipocrizie, auto-îndreptăţire şi conflict”. Meditând însă la contribuţia Celuilalt la întreţinerea conflictelor, ce-ar fi să acceptăm că în mare măsura Celălalt sunt chiar Eu. Haidt scrie: „Viaţa socială este un joc al comparaţiei sociale. Mereu trebuie să ne comparăm pe noi şi faptele noastre cu cele ale altor oameni şi trebuie să întoarcem acele comparaţii în favoarea noastră. Poţi manipula o comparaţie fie prin a-ţi exagera propriile tale afirmaţii, fie prin a arunca cu noroi în afirmaţiile celorlalti. Cercetările psihologice arată că suntem foarte precişi în perceperea celorlalţi. Percepţiile despre noi sunt cele distorsionate”. E o formulare ştiinţifică a zicalei „Vezi paiul din ochiul altuia, dar nu vezi bârna din ochiul tău”. La fel crede şi profesorul Epley de la Cornell: „Noi îi judecăm pe alţii după comportamentul lor, dar credem că avem informaţii speciale despre noi, noi ştim cum suntem înăuntru, aşa că putem găsi cu uşurinţă explicaţii pentru actele noastre egoiste şi să ne agăţăm de iluzia că suntem mai buni decât ceilalţi”. Fiecare dintre noi crede că vede lumea aşa cum e, mai mult credem şi că ceilalţi văd faptele aşa cum le vedem noi, aşa că ei ar trebui să fie de acord. În aceste prejudecăţi autofavorizante, în „supraîndreptăţirea inconştientă” găseşte Haidt cel mai mare obstacol în calea armoniei şi păcii sociale, pentru că ea se transmite uşor de la individ la nivel de grup. Pledând pentru înţelepciune, profesorul american ne recomandă să căutăm conştient bârna din ochiul nostru. Astfel – spune el – poţi gândi „mai puţin afectat de prejudecăţi, mai puţin moralist, mai puţin înclinat spre ceartă şi conflicte”.

Minţile orientate spre dreptate, moraliste, au ajutat oamenii, dar nu şi alte specii, să se constituie în grupuri, triburi şi naţiuni care colaborează fără a avea o legătură de rudenie. Însă, în acelaşi timp, tot aceste minţi garantează că, de fapt, colaborarea dintre grupuri va fi mereu umbrită de conflicte moralizatoare.

Jonathan Haidt

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

4 − two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te