Eugen Ovidiu Chirovici, autorul român al unei cărţi de milioane de euro: Niciun scriitor n-a fost curios să afle cum am răzbit în lumea editorială internaţională

Interviu realizat de Marius Avram


clipboard01Eugen O. Chirovici este născut în Transilvania într-o familie mixtă româno–maghiară-germană. A debutat literar cu proză scurtă, iar prima sa nuvelă – Masacrul – s-a vândut în peste 100.000 de exemplare în anii 90.

Absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti (cu studii postuniversitare la University of Glasgow şi specializări la Banca Mondială), şi-a început carieră ca jurnalist, iniţial în presa scrisă la Curierul Naţional, ulterior în televiziune (B1Tv).

În perioada 2002-2003 a fost consilier de stat pentru probleme economice al prim-ministrului Adrian Năstase, între anii 2003-2007 a îndeplinit funcţia de preşedinte cu rang de secretar de stat al Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii din cadrul Guvernului României, apoi a fost consilier al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.

A publicat peste 1.000 de articole în România şi străinătate şi este autorul a mai multor volume de non-ficţiune printre care amintim: Zvonuri care au schimbat lumea O istorie a violenţei şi discriminării (Rowman and Littlefield, 2014) și Misterele istoriei: religie, politică şi bani,Bunuri, arme şi bani: Puzzle-ul puterii (Nortia Press, 2014). A obţinut numeroase premii pentru publicistică. A publicat zece nuvele, printre care: A doua moarte, Pulbere neagră sau Labyrinth.com. De asemenea, este autorul al numeroase povestiri scurte. Scrierile sale sunt bazate pe ficţiune şi non-ficţiune pentru adulţi şi tineri.

Începând cu 2012, Eugen Ovidiu Chirovici s-a dedicate complet scrisului. Trăiește la Bruxelles şi, în prezent, lucrează la un nou proiect literar.

Deşi are mai multe cărţi publicate – primele povestiri în anii ’80, primele două române în 1991 -, numele lui Eugen Ovidiu Chirovici n-a făcut prea mare vâlvă în literatură română. Asta, până acum un an-doi. Un volum al sau, Cartea oglinzilor („The Book of Mirrors”), a ajuns însă să fie acceptat de edituri de prestigiu ale lumii şi urmează să fie publicat – din datele de până acum – în aproape 40 de ţări. Lovitura este şi mai mare în literatura română dacă luăm în calcul suma cu cel puţin şapte cifre care urmează să fie încasată doar la prima strigare. Pentru că, de fapt, veniturile pot fi mult mai mari în cazul unui succes de piaţă al cărţii. Iar dacă, aşa cum se pare, cartea va fi ecranizată… povestea poate continua.

O carte publicată în 40 de ţări

Sinteza: Domnule Chirovici, cum a ajuns un român să-i fie publicat un volum – Cartea oglinzilor – în peste 20 de ţări, la edituri de prestigiu, urmând să primească, aşa cum scrie The Guardian, o suma formată din 7 cifre? Descrieţi-ne paşii, etapele acestui succes.

Eugen Ovidiu Chirovici: În timpul scurs de la apariţia articolului menţionat, numărul ţărilor în care cartea va fi publicată pe parcursul anului 2017 a ajuns la 38 (s-au adăugat Japonia, China, Rusia, Israel, Indonesia, şi aşa mai departe).

Aparent, paşii despre care mă întrebaţi nu sunt deloc complicaţi. Primul: cauţi un agent literar care să te reprezinte (editurile importante nu primesc manuscrise direct de la autori). Pentru asta trebuie să concepi o scrisoare de intenţie (query letter), care cuprinde un scurt sinopsis al manuscrisului propus pentru reprezentare şi o biografie, la care ataşezi un fragment din carte (de regulă, între zece şi cincizeci de pagini, în funcţie de cerinţele fiecărei agenţii literare). Al doilea: în cazul în care scrisoarea trezeşte interesul agentului, acesta solicită manuscrisul, iar dacă îl consideră acceptabil, îţi propune semnarea unui contract de reprezentare. Al treilea: agentul trimite manuscrisul editurilor potenţial interesate; în eventualitatea în care există mai multe oferte de publicare din ţară respectivă, se organizează o licitaţie, principalele puncte ale ofertei editurilor fiind mărimea avansului, tirajul propus şi elementele de matketing / publicitate pe care le pot oferi.

De fapt, mi-au trebuit doi ani de trimis scrisori în SUA şi UK pentru a reuşi să-mi găsesc un agent care să accepte să mă reprezinte – Marilia Savvides de la Peters, Fraser & Dunlop (Londra), aşa că nu a fost simplu deloc. Apoi, însă, lucrurile s-au mişcat foarte repede: imediat ce manuscrisul a fost trimis editurilor, ofertele au început să curgă, în cele mai multe ţări (Marea Britanie, SUA, Germania, Franţa, Polonia etc) organizându-se licitaţii. Suma menţionată în articolul din The Guardian se referă doar la totalul avansurilor plătite de edituri, nu la totalul veniturilor potenţiale, care pot fi mult mai mari în cazul în care cartea va avea succes pe piaţă. În acelaşi timp, agenţia literară care mă reprezintă este în discuţii avansate cu o casă de producţie din SUA cu privire la vânzarea drepturilor de ecranizare.

De ce a fost considerată cartea mea atât de interesantă pentru editorii din întreagă lume? Cred că ar trebui să îi întrebaţi pe ei. În Germania au participat la licitaţie unsprezece edituri, de pildă, în Anglia, opt, iar în Franţa, şase. Până şi în ţări cu potenţial mai modest, că Ungaria, Serbia sau Croaţia au fost licitaţii.

Înainte să mă stabilesc în străinătate, am publicat în România unsprezece române şi cinci cărţi de non-ficţiune. Am debutat în 1989, cu o proză scurtă publicată de revista Vatra (Târgu-Mureş), iar 1991 am publicat două române (Masacrul şi Comando pentru general) care s-au vândut fiecare în peste o sută de mii de exemplare, figurând timp de câteva săptămâni pe primul loc în topul pe care la vremea respectivă îl întocmea revista România literară. După intrarea în presă, ca reporter la ziarul Curierul naţional, am abandonat pentru aproape zece ani ficţiunea, publicând doar volume de economie şi relaţii politice internaţionale. Însă nu am uitat niciodată că ceea ce îmi doresc cu adevărat este să scriu literatură.

clipboard02

„Nu cred că cineva poate decide să devină scriitor în acelaşi fel în care altul decide să devină medic sau avocat”

Lovitură de la 50 de ani

S: V-aţi aşteptat la un asemenea succes?

EOC: Evident, nu. Sigur, sperăm să găsesc o cale spre editurile care fac parte din aşa-numitul „Big Five” (Penguin Random House, Simon & Schuster, Macmillan, Hachette, HaperCollins), dar la o scară mult mai modestă. Nu mă aşteptăm că drepturile unui român de-al meu să fie achiziţionate de edituri de prima mână din 38 de ţări încă înainte de publicare, cum ar fi Penguin Random House în UK, Simon & Schuster în SUA, Longanesi în Italia, Literatură în Spania şi Editions Les Escales în Franţa.

S: La ce vârstă v-aţi propus să deveniţi scriitor?

EOC: Nu a fost un moment de iluminare, în care mi-am spus: Hei, trebuie să te faci scriitor. Nu cred că cineva poate decide să devină scriitor în acelaşi fel în care altul decide să devină medic sau avocat. Totul a venit că o consecinţă naturală a pasiunii mele pentru lectură şi al constatării că sunt capabil să inventez poveşti şi să le pun pe hârtie. Cred că aveam zece ani când am scris prima povestire. La sfârşitul liceului, am ales Facultatea de Comerţ din ASE ca o tentativă de-a împacă, oarecum, capra cu varză: nu-mi plăcea Politehnică, pentru că nu aveam nici o aplecare pentru ştiinţele exacte, dar nici nu mă vedeam profesor stagiar pe undeva pe la ţară, ceea ce ar fi fost inevitabil în condiţiile în care urmăm Filologia sau Istoria. Sigur, am făcut o mulţime de alte lucruri –gazetărie, management de televiziune, administraţie publică–  înainte să iau taurul de coarne în urmă cu cinci ani şi să mă dedic exclusiv scrisului, asumându-mi toate riscurile care decurgeau din această decizie. Aveam deja aproape cincizeci de ani şi aruncăm peste bord complet o carieră la care muncisem mai bine de două decenii. Nu aveam nici un plan B, cum se spune.

S: Va amintiţi care a fost prima carte pe care aţi citit-o?

EOC: Culmea e că îmi amintesc: este vorba de Prîslea cel Voinic şi Merele de Aur, de Petre Ispirescu, într-o ediţie cu ilustraţii colorate şi litere foarte mari. Aveam şase ani şi tocmai începusem clasa a I-a, deci trebuie să fi fost undeva în toamna anului 1970.

S: Apropo de cărţi, care sunt scriitorii preferaţi şi ce opere credeţi că v-au influenţat cel mai mult?

EOC: Aş spune că sunt Hemingway, Steinbeck şi Camus, iar cărţile preferate ar fi The Old Man and the See, Of Mice and Men şi L’Etranger. Dar sunt mulţi alţi scriitori care, la vârste diferite, au reprezentat uriaşe revelaţii pentru mine: Mann, Boll şi Grass (Germania), Durrenmatt, Hesse şi Frisch (Elveţia), Hugo, Maupassant, Flaubert, Celine, Malraux şi Vian (Franţa), Llosa (Peru), Carpentier (Cuba), Sabato, Cortazar şi Borges (Argentina), Defoe, Golding, Fowles, Barnes (Marea Britanie), Poe, Twain, O’Henry, Faulkner, Chandler, Salinger, Bellow şi Auster (SUA), Dostoievski, Tolstoi, Bulgakov, Suksin, Şolohov şi Soljeniţîn (Rusia), Kawabata, Mishima şi Murakami (Japonia) şi aşa mai departe.

Nu ştiu dacă sau cât de mult m-au influenţat ca scriitor fiecare dintre autorii enumeraţi, dar ştiu cu siguranţă că fiecare dintre ei mi-au făcut viaţă infinit mai frumoasă.

Niciun autor nu trebuie să aibă complexe legate de provenienţă

S: Revenind la Cartea Oglinzilor. Care este tema cărţii şi cum va explicaţi succesul ei? A contat mult subiectul cărţii? Care este rolul agenţilor literari?

EOC: Aş spune că principala tema a cărţii o reprezintă memoria şi imensă capacitate a acesteia de a cosmetiza sau chiar falsifică amintirile, că mecanism de supravieţuire/protecţie. Studiile demonstrează, de pildă, că circa 80 la sută din amintirile noastre sunt mai mult sau mai puţin false. Această problematica este pusă, în cartea mea, în contextul unei crime comise la Princeton, SUA, în urmă cu aproape trei decenii, căreia trei personaje diferite îi caută rezolvarea.

„Subiectul” unei cărţi contează mai puţin, cred eu, mai important fiind modul în care este tratat acest subiect şi registrul stilistic. Cuvântul cel mai des folosit de editori, până acum, a fost „originalitate”.

Rolul agenţilor literari este crucial în Occident. Aşa cum spuneam mai sus, editurile mari nu primesc manuscrise direct de la scriitori, aşa că dacă nu ai un agent care să te reprezinte eşti obligat să lucrezi cu edituri mici, ceea ce înseamnă tiraje/venituri pe măsură. În plus, un agent literar competent este şi un consilier editorial, care îţi poate oferi sfaturi preţioase referitoare la manuscrisul pe care îl ai în lucru. Aici, prima întrebare care ţi se pune că scriitor –aspirant sau consacrat– se referă la agentul literar care te reprezintă.

S: Apropo de literatura română contemporană, ce autori şi ce cărţi ar putea avea succes în străinătate? Reprezintă traducerea cărţilor în engleză sau într-o limba de circulaţie internaţională o condiţie a succesului? Se spune că dacă ar fi trăit în străinătate, mulţi autori români – Ţuţea sau Noica, de exemplu-, ar fi avut succes în plan internaţional. Invers, se afirmă că dacă Cioran, Ionescu sau Eliade n-ar fi ales exilul, s-ar fi pierdut, n-ar fi auzit aproape nimeni de ei. Ce autori români de acum sau de odinioară credeţi că ar trebui să fie traduşi?

EOC: Nu sunt nici critic literar, nici agent sau editor, aşa că nu ştiu ce alte cărţi scrise de autori români clasici sau contemporani ar putea avea succes în străinătate. Evident că traducerea într-o limba de circulaţie internaţională este necesară, pentru că nu poţi trimite o scrisoare de intenţie şi un manuscris în limba română unui agent literar din Anglia, America, Germania, Franţa sau Spania.

Istoria contrafactuală nu mă pasionează, aşa că nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Eliade, Cioran sau Ionescu ar fi rămas în ţară, iar Ţuţea sau Noica ar fi ales exilul. Aş vrea doar să subliniez ceva: un manuscris bun este remarcat şi apreciat de agenţi/editori, indiferent dacă este scris de cineva din New York, Londra, Paris sau Bucureşti, atâta vreme cât este transpus într-o limbă de circulaţie internaţională. Niciun autor nu ar trebui să aibă complexe de inferioritate provocate de spaţiul literar din care provine. Limba reprezintă o problema, e adevărat, dar să nu uităm că Isaac B. Singer a cucerit gloria internaţională scriind în idish, iar Ismail Kadare, în albaneză. Şi sunt multe alte exemple de genul celor menţionate.

Oricum, în ultimele două decenii, mai ales prin intermediul ICR, au fost traduşi şi publicaţi în străinătate mult mai mult autori români decât în perioada comunistă. Problema e că o carte publicată la o editură modestă riscă să treacă neobservată de publicul larg, critică şi presă chiar dacă e valoroasă.

Pieţele de carte din Marea Britanie, Franţa, Germania sau SUA sunt în primul rând incomparabile ca dimensiuni cu cea din ţara noastră. Apoi, toate aceste pieţe sunt dominate, esenţial, de scriitori autohtoni, iar traducerile din alte limbi sunt mai degrabă rarităţi

Pieţele de carte din Marea Britanie, Franţa, Germania sau SUA sunt în primul rând incomparabile ca dimensiuni cu cea din ţara
noastră. Apoi, toate aceste pieţe sunt dominate, esenţial, de scriitori autohtoni, iar traducerile din alte limbi sunt mai degrabă rarităţi

Doar unul din zece scriitori publicaţi poate trăi din scris

S: Trăiţi acum la Bruxelles, după ce aţi trăit patru ani în Marea  Britanie; care e diferenţa între piaţă cărţii în străinătate şi în România? Dar între scriitori?

EOC: Singur, pieţele de carte din Marea Britanie, Franţa, Germania sau SUA sunt în primul rând incomparabile că dimensiuni cu cea din ţară noastră. Pe de altă parte, toate aceste pieţe sunt dominate, esenţial, de scriitori autohtoni, iar traducerile din alte limbi sunt mai degrabă rarităţi. În SUA, doar un procent din titlurile apărute într-un an sunt traduceri, în UK circa două-trei procente, iar în Germania şi Franţa, sub zece procente. La noi este exact invers: traducerile îşi iau partea leului în privinţa cotei de piaţă internă şi tot ele, de cele mai multe ori, înregistrează şi cele mai mari vânzări.

În acelaşi timp, la noi funcţionează doar o mână de agenţii literare, cele mai multe preocupate de „importuri” şi nu de „exporturi”, pe când în Polonia, de exemplu, există deja agenţii literare de talie occidentală.

În rest, situaţia scriitorilor nu este deloc grozavă nici aici, mai ales din punct de vedere material. Doar unul din zece scriitori publicaţi poate trăi exclusiv din scris, iar veniturile autorilor sunt în general minuscule. În plus, concurenţa e cumplită: o agenţie literară importantă primeşte circa 50.000 de manuscrise pe an, dintre care alege doar 10-15 pentru reprezentare. Şi chiar dacă te numeri printre fericiţii aleşi, nu ai nicio garanţie că agentul respectiv va reuşi să plaseze manuscrisul tău unei edituri importante şi să obţină o suma semnificativă pentru el. Primul roman al lui John Grisham, A Time to Kill, de exemplu, a fost respins de peste patruzeci de edituri înainte de a deveni un enorm succes de piaţă şi critică, deşi era destul de comercial.

Există însă diferenţe uriaşe de abordare, care ţin mai mult de latura umană. La noi întâlnim tone de orgolii, adesea fără nicio acoperire în plan valoric. De pildă, nici un coleg de breaslă nu a fost curios să afle cum am procedat, concret, că să răzbesc în lumea editorială internaţională fără niciun fel de ajutor şi, eventual, să profite de experienţă pe care am acumulat-o în aceşti ani şi pe care eram şi sunt dispus oricând să le-o împărtăşesc. În România, în spatele oricărui succes trebuie scormonit după o „explicaţie” menită să anuleze orice merit personal şi să deplaseze discuţia în orice altă direcţie decât în cea care trebuie.

S: Care sunt problemele majore pentru carte şi piaţă cărţii din România? Cum vedeţi evoluţia acestora?

EOC: Este vorba de o piaţă mică, diminuată şi mai mult de o cerere solvabilă în declin şi de pulverizarea sistemului de educaţie, fenomen care reduce dramatic apetitul pentru lectură în rândul publicului larg. Ceea ce înseamnă că şi veniturile scriitorilor sunt foarte mici spre inexistente. Atâta vreme cât nu vom avea un număr oarecare de scriitori profesionişti –care să-şi permită să-şi dedice tot timpul şi toată energia creaţiei, fără să moară de foame – rezultatele vor fi modeste. Pare să fie o caracteristică a noastră să aşteptăm rezultate spectaculoase de la creatori sau sportivi fără să investim mai nimic în asta.

S: Ce ar putea să facă statul român pentru dezvoltarea pieţei de carte din România?

EOC: Nu ştiu dacă statul român ar trebui să facă mai mult decât face deja prin intermediul ICR. Creaţia este însă unul din rezultatele sistemului de educaţie, în ansamblul sau. În acelaşi timp, nimic nu îl opreşte pe un scriitor român să încerce să-şi asigure reprezentarea unui agent literar străin, de exemplu, care să îl ajute să răzbească pe plan internaţional. Cele mai multe agenţii literare acceptă aplicaţii prin e-mail, aşa că din acest punct de vedere nu este nici o diferenţa dacă trăieşti la Londra sau la Bucureşti. Nu cred că trebuie aşteptat totul de la stat, că înainte de 1990.

S: De ce citesc alţii mai mult ca românii?

EOC: Probabil pentru că sunt rezultatul unui alt sistem educaţional, sunt mai relaxaţi din punctul de vedere al traiului zilnic, nu cheltuiesc atât de multă energie mentală în politică, aşa cum facem noi şi au mai mulţi bani în buzunar. În plus, în aceste ţări există cluburi de carte dedicate dezbaterilor, o critică literară robustă şi credibilă şi publicaţii literare de anvergură. Toate acestea conturează şi întreţin un ecosistem cultural diferit, mult mai încurajator pentru lectură.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

eight − three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te