Europa apărării: riscuri sau avantaje pentru România?

Pe 13 noiembrie 2017, reprezentanţi ai 23 de ţări membre ale Uniunii Europene şi-au pus semnătura pe un acord care ar trebui să ducă la naşterea unei Europe a Apărării.


Distribuie articolul

Acest lucru ar însemna ca Uniunea Europeană să devină şi un actor strategic la nivel mondial, să dispună de forţe militare permanente şi de o platformă logistică comună, care să îi permită să intervină rapid în situaţii de criză, de un cartier general comun, de un buget comun al apărării şi de programe industriale militare şi de cercetare comune. Faptul că Irlanda, Portugalia, Malta şi Danemarca nu şi-au pus semnătura pe document reprezintă o dovadă suplimentară că noua Uniune Europeană, care va rezulta în urmă Brexitului şi reformelor ce vor fi amorsate în următorii doi ani, va fi o uniune, un soclu comun pe care se vor aşeza geometrii variabile instituţionalizate. Europa Apărării nu se va suprapune Eurozonei, după cum Europa spaţiului Schengen nu se va suprapune întregului spaţiu comunitar.

Emmanuel Macron a fost cât se poate de tranşant cu privire la viziunea României în ce priveşte construcţia europeană pe care nu s-a ferit
să o califice drept ambiguă

Inclusiv, politica externă a Uniunii Europene va reflecta aceste geometrii variabile, între un nucleu dur european, adept al unei lumi multipolare, şi o periferie raportată la spaţiul euroatlantic, în care Statele Unite ale Americii reprezintă naţiunea-lider. Aceeaşi geometrie variabilă se reflectă şi în distribuţia organismelor comunitare, a agenţiilor europene pe teritoriul uniunii. O agenţie europeană este, în fond, un centru de decizie, pe un anumit domeniu, iar găzduirea unei asemenea instituţii are o valoare nu atât economică pentru ţara gazdă, dar mai ales politică, de simbol, de coeziune comunitară. Că ne place sau nu, sunt ţări aflate cu totul în afara mecanismelor de decizie la nivel comunitar. Rămâne de văzut ce va însemna pentru statura internaţională a unei ţări absenţa din anumite mecanisme de decizie comunitare. Dar chiar şi această Europă a Apărării va purta marca geometriilor variabile. Ea nu va anula celor două acorduri franco-britanice semnate la 2 noiembrie 2010 la Lancaster House şi care au dat naştere unei alianţe bilaterale militare Paris – Londra, determinantă în operaţiunile militare care au dus la căderea lui Muammar Gaddafi. Solidaritatea în materie strategică dintre cele două puteri militare postimperiale, Franţa şi Marea Britanie, va fi întotdeauna mai mare decât între Franţa şi Ungaria sau Franţa şi Cehia, de exemplu. Totodată, orientarea Europei Apărării, strict militar, va fi determinată de interesele strategice ale naţiunilor-lider, iar acestea sunt expuse pe dimensiunea sudică a Uniunii Europene şi mai puţin pe cea estică. O Europă a Apărării nu va reprezenta atât o contrapondere la Federaţia Rusă şi la Organizaţia Tratatului de la Shanghai. Dimpotrivă aş spune, autonomia strategică europeană, dincolo de avantajele indiscutabile pe care le oferă pentru industriile de armament europene, pentru cercetarea europeană în domeniu, pentru creşterea ponderii comunităţii europene la nivel global, reprezintă la nivel politic o veste bună pentru Moscova şi Beijing. Dacă Europa Apărării va evolua în sensul unei autonomii în raport cu NATO (şi este prematur de afirmat contrariul, în ciuda unor declaraţii făcute de responsabili mai ales din Est!) va însemna o breşă foarte importantă în sânul comunităţii occidentale. Autonomia strategică creşte apetitul politic al unei unităţi a sistemului internaţional, că este vorba de un stat sau de o organizaţie interstatală. Şi cu atât mai mult atunci când se vor suprapune şi interese industriale, comerciale divergente în raport cu SUA. Desigur, aceste evoluţii sunt şi rezultatul redimensionării intereselor americane pe mapamond şi al unor decizii ale noii administraţii Donald Trump care împing naţiunile-lider europene spre formule compensatorii, dincolo de ambiţiile strategice franco-germane: „După alegerea preşedintelui american Donald Trump, este important să ne putem organiza independent în calitate de europeni”, a declarat cu sinceritate Ursula von der Leyen, ministrul german al Apărării. Şi asta deoarece, la Berlin există convingerea tot mai solid instalată că „Redimensionarea politicii americane nu depinde de politica unui singur preşedinte. Acest lucru nu se va schimbă fundamental nici după următoarele alegeri”, a precizat ministrul german de Externe, Sigmar Gabriel, într-un
mare discurs privind politica internaţională, ţinut la Berlin pe 5 decembrie şi total ignorat în România. Şeful diplomaţiei germane, fără a aminti deloc de NATO, a mai spus că suntem la începutul prăbuşirii percepţiei SUA ca protectori ai Europei, iar că aceasta din urmă trebuie să înceteze în a se alinia Washingtonului în deciziile contrare intereselor şi viziunii europene. Este cât se poate de clar că asistăm la producerea unui fel de mare schismă geopolitică în sânul marii familii occidentale, iar semnele acesteia au apărut nu în timpul administraţiei Trump, ci în al doilea mandat al precedentei administraţii. De asemenea, în momentul în care administraţia Trump a decis că Statele Unite să nu mai finanţeze Grupul de Experţi Interguvernamentali pe Evoluţia Climei, preşedintele francez Emmanuel Macron a făcut o declaraţie care trebuie înţeleasă în sens larg: „Je souhaite que l’Europe se substitue aux Américains” / „Doresc ca Europa să se substituie americanilor”. De altfel, chiar aflat în vizită la Bucureşti, pe 24 august, Emmanuel Macron a fost cât se poate de tranşant cu privire la viziunea României în ce priveşte construcţia europeană pe care nu s-a ferit să o califice drept ambiguă: „a vorbi despre Europa Apărării, continuând a avea o fascinaţie atlantistă”. Preşedintele Macron a afirmat că îşi doreşte un dialog exigent şi realist cu România pe această temă şi să pună în acest cadrul cooperarea industrială. „Statele Unite şi NATO sunt parteneri esenţiali, dar statele europene trebuie să dezvolte o cooperare industrială”, a mai spus preşedintele francez. Deşi asemenea declaraţii sunt minimalizate la noi, trebuie să fim conştienţi că naţiunile-lider ale Europei Apărării, cele care dispun de forţe militare importante, de bugete şi de capacităţi industriale de profil, de ambiţii strategice se află în Vest, iar nu în Est. În Est se află naţiuni care nu au organisme militare credibile şi orizont strategic limitat şi mai ales care au resurse financiare limitate, în ciuda respectării alocării a două procente din PIB. De exemplu, cele două procente raportate la PIB-ul României sau la PIB-ul Bulgariei nu vor schimba foarte mult lucrurile la Marea Neagră, cu atât mai mult cu cât rezultatele programelor militare se văd în timp, iar nu într-un an – doi – trei. Poate că ar trebui spus că cele două procente din PIB pentru apărare reprezintă o limită arbitrară ce nu reflectă decât parţial acoperirea necesităţilor fiecărei ţări membre NATO.

O agenţie europeană este, în fond, un centru de decizie, pe un anumit domeniu, iar găzduirea unei asemenea instituţii are o valoare nu atât economică pentru ţara gazdă, dar mai ales politică, de simbol, de coeziune comunitară. Că ne place sau nu, sunt ţări aflate cu totul în afara mecanismelor de decizie la nivel comunitar.

Referitor strict la România, având în vedere carenţele pe toate categoriile de arme şi contextul dificil de la Marea Neagră – emergenţa Federaţiei Rusie şi virajul strategic al Turciei lui Erdogan – şi din regiune – capacitatea militară şi voinţa partenerilor (Ungaria, Bulgaria) de a-i acorda asistenţă în caz de necesitate –, cele două procente nu înseamnă prea mult. Cantitatea şi calitatea resurselor se vor reflecta şi în puterea de decizie la nivel multilateral, în instanţe precum Europa Apărării. Aceste limite, cât şi orizontul strategic diferit, vor necesita anumite alegeri pentru o ţară ca România şi poate că tocmai posibilitatea unor viteze diferite în cadrul proiectului european ne vor permite să menţinem parteneriatul cu Statele Unite drept bază a politicii noastre externe, de securitate şi apărare. Demararea unui proces de reflecţie, inclusiv o comunicare publică inteligentă, clară şi lipsită de expresii fără sens precum „România vrea să facă parte din nucleul dur al Europei” sau „Să nu mai lăsăm pe nimeni să scrie istorie pentru noi în Europa”, un proces lipsit de politicianisme şi scos din competiţia electorală sterilă, este absolut necesară, cu atât mai mult cu cât ţară noastră va găzdui în calitate de preşedinte al Consiliului Uniunii Europene şi reuniunea la nivel înalt de la Sibiu, din mai 2019, pe tema viitorului Europei. Acest proces de reflecţie va trebui să fie însoţit şi de consultări cu partenerii noştri din regiune, aflaţi aproape în aceeaşi situaţie ca noi, plecând însă la drum cu dorinţa găsirii de soluţii şi nu a opoziţiei rigide de tip Vişegrad. România are în egală măsură nevoie de relaţii apropiate cu Washingtonul, cât şi cu Parisul şi Berlinul, dar pentru a nu ajunge în situaţia de a alege (aşa cum s-a întâmplat în 2003 în momentul invaziei din Irak), are nevoie că ea însăşi să vină cu soluţii şi formule originale de cooperare care să fie acceptate de ambele centre de decizie din clubul euro-atlantic. În acest context, timiditatea arătată de planificatorii şi decidenţii români pe tema deciziei domnului Donald Trump de a muta ambasada SUA la Ierusalim nu este prea dătătoare de speranţă. Şi mai trebuie să se înţeleagă ceva la Bucureşti: principala dimensiune a securităţii unui stat şi de exercitare a unei influenţe la nivel comunitar ţine de dezvoltare, construcţie a unei identităţi şi ambiţii de a juca un rol în lume şi politici pe termen lung.

Ştefan Popescu este doctor în istoria relaţiilor internaţionale al Universităţii Paris 1 – Sorbona, fost secretar de stat pentru Afaceri Europene în Ministerul Afacerilor Externe al României, cadru didactic la SNSPA.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

9 + eight =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te