Europa si America viselor noastre

„Romania will not stand alone!”


Mi-am dat seama că sunt cetățean al Europei dintr-o întâmplare. Treceam prin vama la Frankfurt și am auzit, din fundal, un poliţist de frontieră, mi-a zis Bună ziua. Am ridicat ochii cu surpriză, gata să-i spun ceva în româneşte ca unui frate, credeam că este român sau vreun sas nostalgic, născut în Transilvania, dar nu, era un european de culoare sau, ca să folosesc o expresie ipocrită, americană, un fel de afro-european.

De regulă, treceam cu ochii aplecați, ca o obişnuință a unui cetățean de categoria a doua, lucru care ne-a intrat în reflex. Nu te uita la vameş sau poliţist cu prea mare încredere în tine că te poate chestiona asupra unor lucruri pentru care n-ai hârtii, așa ne sfătuiau cei care călătoreau mai des în anii nouăzeci. Scopul și durata vizitei, unde ai biletul de întoarcere, unde o să stai, câţi bani ai la tine, adresa unde vei dormi? Toate acestea le-am încercat, chiar dacă eram tânăr profesor sau jurnalist când a trebuit să merg undeva în Europa. Era un joc al simulării firescului, pe care-l jucai de câte ori trebuia să treci prin graniță. Ce-i drept, de ceva vreme, de când România a obținut libera circulație era mai bine. Nu te mai lua vameşul sau poliţistul de frontieră în cămăruţa din spate ca să-ți desfacă bagajul cu scârbă, unde își lua întotdeauna nişte mănuși albe cu care îţi căuta printre chiloți şi ciorapi, uneori cu o nedisimulată atitudine ostilă. Nu am înțeles niciodată ce căutau în bagajele noastre, pentru că nu aveam nimic interesant de dus în lumea lor, poate doar ceva pălincă sau vreo slană pentru vreun nostalgic, ei aveau o lume plină de libertăți și lucruri, dar noi nu aveam nimic subversiv. Odată, un scriitor ardelean de la Paris m-a rugat să-i duc nişte mere, chiar viermănoase, doar să miroasă a toamnă și a frunze. Aproape un deceniu am fost destul de des selecţionat de către vameşi pentru control aleatoriu, probabil. Aveam o poză alb-negru destul de proastă pe paşaport, cu mustaţă mare, păream un membru PKK, mă gândesc, altfel nu înțeleg de ce gențile mele erau mereu desfăcute, iar eu controlat până la piele, o dată, la Berlin, chiar cu mâinile pe perete și cu picioarele depărtate.

De ce mi-o fi dat bună ziua în limba mea, a fost întrebarea care m-a frământat câteva ore în autobuzul spre Strasbourg? Are vreo prietenă româncă? Era şi el emigrant și a facut la școala de poliţie exces de zel învățând cum se dă binețe în toate limbile din Uniune? Nu o să știu niciodată, dar când m-am uitat la el, mi-a zâmbit și ochii i s-au mărit, încât i-am văzut albul din jurul pupilei și îmi pare și astăzi rău că nu m-am uitat la numele de pe ecuson. Poate că înțelegea bine uimirea mea și noi, est-europenii, eram tot un fel de negri, mi-am spus eu cu obidă și amărăciune. În autocarul de Strasbourg m-am uitat la ceas, ca și pentru a marca un moment istoric. Am căutat data pe mobil pentru ca am simţit că este un moment important. Vroiam să îl însemn undeva, să fac un gest care să pună o bornă kilometrică în existența mea, privită ca o scară rulantă, lungă ca şi cele de la Aeroportul din Frankfurt, care duce, invariabil, spre moarte. La început mi-a trecut prin cap să scriu o corespondență la unul din ziarele sau revistele cu care colaboram din când în când.

Mi-a trecut repede ideea deoarece ori de câte ori ajungeam undeva în străinătate nu mă săturam să privesc și să umblu ore întregi pe jos explorând. Aveam senzaţia că nimic nu se repetă și că intru într-un tunel al diferitului, o lume de care am fost despărţit pentru totdeauna, dincolo de cortina de fier şi pe care acum trebuie s-o parcurg repede până nu se închide din nou Europa cu vreun fermoar politic. Ca un copil de țăran care am umblat prin păduri și pajişti şi am citit sute de volume de literatura tolănit în livadă sau chiar printre copacii din pădurile copilăriei, lumile pentru mine aveau întotdeaua lumină, culoare, dar mai ales miros. Memoria olfactivă nu avea înregistrat nimic pentru lumea de dincolo de graniţe în 1990. De fapt, Europa este pentru mine, chiar și astăzi după ce am călătorit de sute de ori, o lume care miroase a ingrediente de McDonald. Îmi pare rău, referința este americană, dar chiar și acum când scriu Europa mea nu are încă niciun miros numai al ei.

În acel autocar de Strasbourg am simțit o cădură undeva în coșul pieptului când mi-am adus aminte de acel „bună ziua” pronunțat stângaci, dar însoțit de un zâmbet. În autocar m-am ascuns undeva în spate și mi-am sprijinit fruntea de geamul rece privind câmpurile care treceau ca într-un film, pe la geam. Era toamnă și am avut senzația că Alsacia seamănă mai mult decât altădată cu câmpurile de acasă. Parcă și copacii erau la fel și simfonia de culori făcea parte dintr-un continuu al spațiului european. Mi-am zis în gând: este o iluzie bazată pe sinestezie, situația de la graniță a inundat creierul cu niste markeri somatici, care asociază imagini din copilărie cu situaţia prezentă. Lipseau oamenii de pe câmpuri, maşinile recoltau totul, chiar şi strugurii cărora aproape le simţeam mirosul tămâios (gewurtztraminerul nostru de la Blaj poate fi mai bun decât al lor, gândeam eu în acel moment). Europa nu are ţărani, a fost primul gând care mi-a trecut prin minte, deşi nu înţeleg de ce mi-a venit, doar ştiam asta de la sociologia rurală. Asemănarea cu câmpul m-a facut să mă gândesc la asta sau copilul din mine se mira? Am scos carneţelul pe care-l purtam mereu la mine și am scris pe o pagină nouă: Europa nu are țărani! Și ce dacă nu are țărani, m-am gândit instant, țăranii vor dispărea oricum, ți-a spus-o dragul tău profesor de sociologie cu două decenii în urmă. Bine, dar țăranii noștri cu cine se vor împrieteni dacă devenim și noi europeni? Vor fi țăranii noștri singuri în Europa, vor simţi sentimentul de singurătate cosmică despre care vorbeşte Cioran? Nu e nicio problemă, știam că ungurii și polonezii au țărani, mai sunt şi sârbii sau bulgarii, iar ai noştri vor avea cu cine sa bea o palincă la simpozioanele lor ţărăneşti pentru întărirea solidarității europene. Dar oamenii europeni există oare, am scris pe pagina galbenă a carneţelului meu, aşa dintr-un răsfăț poetic, un exercițiu de stil pe care-l fac cât pot de des. Peste câteva zile, la un simpozion cu tema identitară, am spus asta ritos, într-o franceză pe care am graseiat-o doct și toți au fost încântaţi de observația mea de mucalit ardelean. Era ca și cum ar fi vorbit „mutu” satului și toți s-au mirat de marea filozofie care îi face să tacă atunci cand alţii se bat în vorbe goale ca nişte baloane de săpun ce se sparg cu zgomot deasupra gargarei simpozioniste. Am fost un fel de mică vedetă, pipăit la cheful de după, într-un club, de două jurnaliste franțuzoaice specializate în teme europene, bete ca nişte curci.

Care Europă?

Trecuseră deja peste 15 ani de când calătorisem în Germania, Franța, Italia, Austria, Elveţia, Grecia sau Spania, dar niciodată nu am gândit că sunt într-un alt spaţiu decât cel din zonele unde eram: făceam comparaţii între francezi şi nemți, austrieci sau italieni, între francezi sau greci, dar niciodată nu am simţit spaţiul ca atare, chiar dacă mulţi ani am citit tot ce am găsit despre fricile Occidentului sau cultura lui.

În mintea mea, spaţiul occidental avea graniţe etnice destul de solide şi prima mea uimire a fost să nu găsesc graniţe. Cum putea să funcţioneze o ţară fără graniţe, mă gândeam când am trecut cu maşina din Germania în Franţa şi am găsit doar urma graniţei, ce ţară este aia fără frontieră? Dar în autocarul acela am început să caut rădăcini pentru condiţia mea de cetățean european. Trecuseră câţiva ani de când româniie puteau să circule liber, dar nu gândisem identiar, nu aveam o conștiință a identității mele europene? Cum să mă gandesc la drepturile noastre de cetățeni europeni când eu credeam în interiorul meu că ajunge să ne bucurăm că băieții astia din Vest ne acceptă să călătorim pe la ei, să ne cumpărăm cărți și pentru asta îi acceptăm să ne mai certe din când în cand pentru lipsa de democratie sau alte finețuri ale civilizației postmoderne. Uneori m-am simţit ruşinat văzând că unii conaţionali făceau tot felul de fărădelegi în aceste zone civilizate și aşteptam cu groază momentul în care o să ne închidă graniţele la loc.

Acum că mi s-a dat bună ziua cu respect, în limba mea, ceva poate s-a schimbat, a fost gândul cel mai șocant. Suntem cetățeni europeni, bun, avem drepturi, dar și obligații. Înțeleg asta foarte bine, rațional, oficial și formal, dar care este Europa la care trebuie să ne raportăm? Aveam în minte multe imagini, sunete sau sentimente, toate amestecate. Am redeschis carneţelul meu şi am încercat să fosesc un test proiectiv, dintre cele învăţate la psihologie socială, un fel de top of mind, un fel de test semiometric, cum spunem azi. Europa? Sub cuvânt înșirați primele cuvinte sau imagini care vă vin in minte, cum li se spune subiecților cercetării. Am scris câteva pagini pline de cuvinte înşirate unul sub altul. Ca o carte de bucate, ca o reţetă de genul: Cu ce se mănâncă Europa? Care este Europa care ne cere, care ne pedepseşte, care ne ajută, ne da drepturi, care ne respinge, care ne scapă de frica de ruși? Care este Europa care ne consideră cetăţeni? Am răsfoit acest carneţel în timp ce îmi aranjam biblioteca și biroul meu de lucru. Au trecut câţiva ani din momentul în care am descoperit că cetăţenia europeană există, dar am trecut prin multe stări contradictorii din ziua în care am pășit dincolo de Cortina de Fier abandonată.

Care Americă?

Prin 2013, președintele SUA, Barack Obama, a venit în Polonia si ne-a spus de peste gard cel mai frumos lucru posibil, un lucru pe care nici nu-mi vine sa cred ca era pe prompter:„Romania will not stand alone!”. Fiul meu stă lângă mine și se uită la sloganul de pe ecran și, în condiția lui de fan al lui Liverpool, se bucură că aude imnul preferat: You’ll never walk alone! Bunicul, cel care i-a aștepat un pic pe americani, nu mai mult de câteva luni, după cum se lăuda, s-a dus cu mult înainte de a primi noi vize și libertatea de mișcare prin lume, nu și în America, evident. El umblase liber, cu moartea de mână, din Italia, in Danemarca, Polonia, Rusia si Bruxelles în ambele razboaiele mondiale. Deci nu am cum să-i spun bunicului și nici să-l intreb cu rost: care Americă a venit să ne protejeze, sa ne ajute să mergem prin istorie cu capul sus (scuze, asta este din imnul lui Liverpool)?

America din visele mele îl are președinte pe Kurt Vonnegut și vicepreședinte pe John Steinbeck, miniștri pe Faulkner, Salinger, Norman Mailer, destrăbălatul de Tennesse Williams se ocupă de minoritățile sexuale, Bruce Springsteen este ministrul tinereții veșnice, iar Leonard Cohen este mare manager general la Chelsea Hotel. Acolo John Dos Passos, Thomas Pynchon, Irving Stone sau Ken Kessey sunt smecheri mari, cum le-ar spune prietenul meu, gunoierul de la Pata Rât.

Încă nu știu care Europă ne-a făcut cetățeni, nu știu nici care Americă ne protejează. America mea nu m-a lăsat niciodată singur. În cinstea ei, America visurilor noastre, scriem această revistă, Sinteza noastră de fiecare lună. De Europa ne despărțise o Cortină de Fier, pe care uneori o mai simțim, pe lângă care nu reușim să ne furișăm în fiecare zi. De America cea îndepărtată ne lega visul, ea nu ne-a respins niciodată. Citesc însemnările mele despre Europa cetățeniei noastre plăpânde și mă gândesc în fiecare seară la America cea reală, protectoare, la fratele nostru cel mare de peste Ocean. Cât de departe va fi de America mea, povestită de tăranii întorși din fabricile de la Chicago sau repovestită de Hemingway sau Faulkner, de fratele nostru mai mare venit în haine militare, după șapte decenii, când românii care au aprins focuri pe dealuri au murit demult, albiți de așteptare ?

 

  1. Sa vedem ce Europa urmeaza? Ce America urmeaza? Mi -e tare teama ca vom fi nevoiti din nou doar sa citim din carti despre aceste lumi, fara macar a spera sa calcam pe pamantul lor. Sentimentul de cetatean european, nu a ajuns suficient de puternic, pentru a constitui un factor de stabilitate si unitate a Europei. Poate ca acum se accentueaza sentimentul invers, sprijinit de seviciile secrete rusesti, poate si americane in viitor.

  2. Văsieș Ioan says:

    Oricum vor evolua evenimentele, când va fi să ne regăsim într-un anumit context geopolitic, sociocultural etc, orice posibil partener sau aliat va avea pretenția să ne prezentăm cartea de vizită – identitatea națională. Indiferent unde ne plasează evenimentele, permanența priorităților noastre se impune a fi păstrarea, cât mai bine conturată, a ființei naționale. Ne-am născut români, murim români, nimeni nu ne acceptă ca fiind altceva, deci nu există alternativă – trebuie să ne îmbunătățim situația de neam, națiune și țară!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

3 × five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te