Europa și carapacea naționalismelor

Interviu cu filosoful Andrei Cornea realizat de Marius Bența


 

Filosoful, istoricul artei, publicistul și editorialistul Andrei Cornea s-a născut la 3 aprilie 1952 la București. A urmat studii de istoria și teoria artei la Academia de Arte Frumoase din București, unde a obținut licența în 1976, și de filologie clasică la Universitatea București, încheiate în 1980. În 1994, a obținut doctoratul în filologie clasică la Universitatea București. A efectuat numeroase stagii în străinătate, fiind, printre altele, bursier Cini în Italia, DAAD și „Goethe Institut” în Germania sau Fulbright în SUA. A fost muzeograf la Muzeul Național de Artă și la alte instituții, apoi cercetător la Institutul de Istorie a Artei, iar, din 1990, la Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al-George“. La sfârșitul anilor ‘90 a lucrat, de asemenea, ca redactor pe probleme internaționale la redacția română din Londra a BBC World Service. În prezent, este profesor la Facultatea de Litere a Universității din București, editorialist al revistei „22” și colaborator în diverse proiecte realizate de instituții, precum Centrul de studii ebraice „Goldstein-Goren” din București sau Centrul de Editare și Traducere „Traditio” din Iași. Este autorul a peste douăzeci de volume din domenii diverse: istoria artei (precum Primitivii picturii românești moderne, Editura Meridiane, 1980), filosofie (Platon. Filozofie și cenzură, Humanitas, 1995 sau O istorie a neființei în filozofia greacă. De la Heraclit la Damascios Humanitas, 2010), proză (Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia, Humanitas, 2015) sau traduceri din filosofia greacă (Platon, Aristotel și Plotin).

 

 

Sinteza: Domnule profesor, cât de importantă credeți că va fi cartea naționalismului la alegerile de anul acesta?

Andrei Cornea: Cred că va fi destul de importantă. Nu putem ști sigur, dar am văzut deja cazuri, precum cel al lui Marian Munteanu sau cazul mai vechi al lui Bogdan Diaconu. Toate partidele vor încerca, probabil, să sondeze această linie care pare că deschide multe porți.Cu siguranță că a deschis multe porți și în trecut, în perioada de după Revoluție, însă în ultimii ani naționalismul a devenit parcă mai puțin important, căci nu mai avem aceleași personaje vocale…Am trăit o perioadă bună din punctul acesta de vedere, mai ales după prăbușirea Partidului România Mare și a altor formațiuni de acest fel. Mai ales după 2004 a fost un declin, într-adevăr, al acestor formațiuni…

Cum explicați acest declin?

Îl explic prin aceea că, din punct de vedere al marilor probleme care ar putea implica națiunea și naționalismul, România stătea destul de bine, aș zice chiar că și stă destul de bine: e parte a Uniunii Europene, nu are minorități tradiționale foarte numeroase sau gălăgioase, nu are imigranți, în comparație cu alte țări, mai ales de obârșie islamică, ci mai degrabă are o problemă cu emigrația acum, fiind o țară de emigrație și nu de imigrație, cum a fost vreme de două secole și, prin urmare, nici problema locurilor de muncă nu s-a mai pus, deoarece locuri de muncă există… Așadar, dacă ne raportăm la Vestul lui Nigel Farage și Marine Le Pen, suntem într-un un tărâm fericit…Bineînțeles, din punctul acesta de vedere, ei au cu totul alte probleme. Au, în primul rând, numeroși imigranți mai vechi veniți din fostele colonii, cu copiii lor sau nepoții lor, care nu s-au asimilat foarte bine sau care-și redescoperă rădăcinile și vor să-și afirme identitatea într-un fel sau în altul; au, pe urmă, imigranții recenți; au probleme economice care i-au lovit mai tare pentru că au pornit mult mai de sus decât noi; și, bineînțeles, au această problemă pe care noi încă nu o vedem: faptul că, în Franța mai ales, în Marea Britanie, în Belgia, parțial în Germania, orașele lor s-au schimbat în ultimii 30 de ani…

Demografic?…

Da, s-au schimbat demografic, mai ales în anumite cartiere, nu în întregime. Poți să vezi asta la modul obiectiv; nu e întotdeauna o problemă, dar vezi oameni mult mai variați din punct de vedere al culorii, al rasei, al provenienței, al religiei, al obiceiurilor. Sunt mult mai multiculturali decât suntem noi. Această experiență a multiculturalității nu e nouă în Europa. Mai ales în Europa de Est, Centrală și balcanică, multiculturalismul a fost o condiție de sute de ani a regiunilor. Existau imperiile otoman, austroungar, rus, care aveau comunități foarte variate… Da, dar managementul multiculturalității n-a fost întotdeauna fericit, dacă ne gândim la Germania lui Hitler sau la alte exemple…

A fost suportabil și chiar a adus multe avantaje multă vreme. La un moment dat, a venit era naționalismelor în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, care a lichidat practic aceste multiculturalisme tradiționale. Minoritățile au fost fie expulzate, în cele mai multe cazuri, fie, à la rigueur, au fost exterminate prin „soluția finală”… Ce vreau să spun este că a existat, totuși, în aceste zone, o experiență multiculturală care, însă, a fost negată. Ultima mare negare a fost cea din războiul din fosta Iugoslavie, în care totul s-a separat pe așa-numitele religii.

Majoritatea dintre noi, românii, am văzut întotdeauna Vestul ca pe o sursă de lumină și ca pe un model de urmat. Ce viitor vedeți Occidentului acum, dată fiind ascensiunea acestor partide de extremă? În ce măsură va rămâne o „stea călăuzitoare” pentru noi?

Lucrurile se schimbă, nu rămâne nimic la fel. Dacă s-au schimbat în ultimii 30 de ani, se vor schimba și în viitorii 20-30 de ani și lucrurile vor fi altfel. Eu nu cred însă – am și scris un articol pe tema asta [1] – nu cred în „apocalipsa europeană” așa cum o profețesc unii, uneori poate chiar cu anumite interese. Cred că Europa își va regăsi echilibrul. Cred că, până la urmă, o majoritate a europenilor își vor da seama că cele mai multe dintre propunerile partidelor zise populiste sunt „apă de ploaie”, sunt fie imposibil de pus în practică, fie dezastruoase, dacă sunt puse în practică și, încet-încet, lucrurile se vor mai calma. Dar, desigur, rămân o serie de probleme de rezolvat. Trebuie să vedem ce se întâmplă cu Brexitul, cu ieșirea Marii Britanii, dacă va avea loc…

Ce implicații ar avea?

Ar avea implicații majore. În primul rând, să nu uităm că Marea Britanie este un pol geostrategic, economic și de putere în Europa. Fără Marea Britanie, Europa ar deveni germană, ca să simplificăm puțin lucrurile. Germania de azi este, desigur, foarte diferită de Germania de altă dată. Totuși, parcă nu ne-am dori ca Europa să fie atât de unilaterală. În al doilea rând, ar da un exemplu extrem de negativ altor popoare, care ar avea sentimentul că pot repeta acest model, că le-ar fi de folos, ceea ce cu sigranță nu le-ar fi. Dacă Marea Britanie a fost, totuși, de-a lungul istoriei o insulă, inclusiv din punct de vedere politic, nu putem să vorbim în același fel dacă, de exemplu, ne referim la Cehia sau la Ungaria, țări care au fost întotdeauna sub călcâiul unei alte puteri și nu și-ar permite să se considere precum Marea Britanie. Deci, desigur, ieșirea ar fi ceva foarte rău. Ar fi un exemplu negativ, demonstrând că, iată, ceea ce s-a făcut cu atâta trudă se poate și desface. Nu cred că se va întâmpla asta până la urmă, dar rămâne să vedem.

Credeți, deci, că Europa nu este în „declin”, așa cum spun unii; totuși, realitatea dureroasă a extremismului islamic există în Europa, dincolo de diversitatea ei culturală…

Avem, în primul rând, o dimensiune a terorismului, a unui terorism de masă, care nu cruță pe nimeni, care se face indiscriminat, orbește, cu scopul de a ucide cât mai mulți oameni. Lucrul extrem de neplăcut și de supărător e că aceia care execută ordinele sunt, aproape de regulă, plecați din rândul populațiilor respective: sunt cetățeni francez, belgieni, germani, olandezi, etc., deci nu sunt veniți din altă parte…

Ce răspuns adecvat ar trebui să ofere Vestul?

Răspunsurile nu sunt prea multe. Pe de o parte, intensificarea acțiunilor polițienești și de servicii speciale, iar în al doilea rând distrugerea Statului Islamic – sper să se realizeze asta în curând – evident, aici nu s-a investit suficient, nu s-au investit forțe suficiente. Europa a investit extrem de puțin în acest domeniu. Ea a lăsat treaba pe seama americanilor și rușilor. Țineți minte că, după atentatul de la Bataclan, francezii au trimis un mare portavion, Charles de Gaulle, în apele Mediteranei de Est. Ați mai auzit ceva de el de atunci? N-ați auzit, pentru că nu face nimic. Stă, probabil, acolo, face manevre, dar nu inițiază atacuri. În schimb, auzim tot timpul despre atacuri rusești sau americane. Deci există un deficit de angajament al Europei în această situație, iar Europa trebuie să decidă, în fond, ce vrea. Sigur că cetățenii europeni nu vor să cheltuiască prea mulți bani pentru apărare. Mi-e teamă că n-au de ales. Soluția asta e, până la urmă. În condițiile modernității noastre, metodele astea sunt. Sigur, se adaugă o serie de acțiuni care vizează fondurile acestor organizații, transferurile de bani, dar toate astea țin, în fond, de o anumită infrastructură de informații și militară. Poate ar merita spus, dat fiind că mulți vorbesc despre ce-i de făcut într-un discurs „umanitarist”, despre bieții oameni și copiii care sunt marginalizați… E adevărat că sunt unii care sunt marginalizați, însă trebuie spus că, dintre sute de mii de copii și adolescenți musulmani se întlnesc, până la urmă, doar câteva zeci sau sute – la limită o mie sau două – care se radicalizează. Până la urmă, soluția nu e să intervii în fiecare caz în care cineva e marginalizat, căci așa, oricine poate să justifice orice. Soluția e, zic eu, de natură militară și de informații.

Credeți că există un „naționalism bun”, „sănătos”? Care e granița dintre naționalismul dezirabil din punct de vedere democratic și cel populist?

Naționalismul bun e naționalismul în care crezi tu. Naționalismul rău e naționalimul în care crede adversarul tău.

Deci e ceva relativ?

Da, e răspunsul cel mai aproape. Cam așa stau lucrurile, după cum ne arată istoria. Putem să decelăm, până la un punct, naționalismul „imperialist”, cum a fost cazul pan-germanismului, al pan-slavismului, care, în ideea măreției națiunii, acaparează teritorii străine. Dar, la un moment dat, devine greu de făcut distincția între naționalismul bun și naționalismul rău. Până la urmă, orice naționalism devine rău dacă depășește o anumită limită, dacă își permite să devină prea egoist, închis în carapacea lui naționalistă și în viziunea lui îngustă pentru care cerul e albastru numai în țara acelei națiuni.

 

Note

[1] Apocalipsa europeană nu va avea loc, în: “Revista 22”, 12 aprilie 2016 (n. red.)

  1. Răspunsuri bine chibzuite.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

twelve − 11 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te