„Fake news”: în așteptarea unui răspuns adevărat la banalizarea minciunii


Text de Ciprian Rus

Să o spunem repede, câtă vreme adevărul mai are ceva relevanță: democrațiile funcționale nu pot fi imaginate decât ca fundamentate pe adevăr. Atacând frontal însuși principiul adevărului, după care lumea noastră a încercat să se așeze cumva de la Iluminism încoace, fenomenul „fake news” este, în esență, un atac la democrație. Încercând să ilustreze asta, unii analiști americani dau exemplul lumilor distopice, imaginate de scriitori atât de în vogă azi: în toate, fără excepție, oligarhii viitorului sapă de zor tocmai la temelia adevărului ca o condiție „sine qua non” a succesului lor.

Amintiri din „Epoca de Aur”

Numai că ceea ce în America era o poveste despre viitor, la noi era o poveste despre prezent. Fondată pe mitul fals al supremației economice (și etice) asupra capitalismului, România socialistă a fost hrănită, decenii la rând (o vreme, în lipsa bunurilor de larg consum, consecință tocmai unei realități aflată la ani-lumină de propagandă), cu știri false, exact ca în distopiile futuriste ale Vestului. Conceptul de „fake news”, uimitorul oximoron inventat de epoca post-adevărului, o fi părând ceva nou, dar, pentru cei care au trăit obsedantul deceniu 9, cu două ore de emisie TV pe zi, din care o oră jumătate de fake news, alte 20 de propagandă culturală și vreo 10 minute de desene animate, știrile false au fost parte integrantă a banalului cotidian comunist.

„Fake-ul” urmărea pas cu pas desele „vizitele de lucru” ale secretarului-general al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu prin țară. Vitrinele goale se umpleau brusc de produse, blocurile se fațadizau, clădiri și parcuri apăreau sau dispăreau, după cum dădea bine în scenariul edulcorat care trebuia servit, întâi de toate, „iubitului președinte”, iar apoi, seara la „Jurnal”, întregii țări. Aflat în ultimii ani de conducere în plin „elan socialist” pentru plata datoriei externe, Ceaușescu și regimul său inventează un diabolic plan de „raționalizare a hranei pe baze științifice”. Ia până și alimentele de bază și le dă la export, iar pentru a-și susține minciuna pe plan extern pune la punct un aparat de raportări „fake” ale producțiilor agricole. Producțiile de grâu, de porumb sau de floarea soarelui sunt dublate sau triplate din burtă pentru a lăsa impresia că statul are de unde exporta, iar toate aceste minciuni umplu ecranul televizoarelor „alb-negru” sub formă de „fake news”.

Când preşedintele american Donald Trump numeşte „fake news” un post de televiziune cu reputaţia CNN, nu face decât să adâncească şi mai mult această banalizare a minciunii. Cine mai spune adevărul şi cine nu?

How to fake a news

Fiecare specialist din comunism știa bine că producțiile erau umflate, că erau pierderi, că aici se trăgea chiulul, că dincolo se fura, chiar și un copil de generală era la curent cu faptul că se mințea pe rupte, dar iată că mitul agriculturii centralizate și al industriei socialiste i-a supraviețuit lui Ceaușescu trei decenii deja. Avem azi nu doar cifrele reci ale eșecului economic al socialismului românesc, avem experiența traumatizantă a atâtor generații, avem tomuri întregi scrise despre ororile comunismului și, cu toate astea, dacă urci pe un site de „alternative news” o însăilare despre vreo „realizare a epocii de aur” faci din ea, garantat, un articol viral. Ingredientele se știu: puțină mândrie locale („românul atoateștiutor”), un pic de autoglorificare („dom’le, ce industrie aveam odată!”), dacă nu (și) un dram de victimizare („străinii care ne-au furat fabricile și uite unde am ajuns”) totul musai asezonat cu niscai conspiraționism („evreii”, „oculta globalizantă”, „multinaționalele”) etc, temele predilecte și universal valabile ale unui „fake news” de calitate.

„Fake Romania”

„Ceea ce e cu adevărat terifiant în legătură cu «fake news» e că, departe de a manipula un public-victimă, lipsit de suspiciune, știrile false sunt acceptate cu mare larghețe de către consumatorii de presă. Practic, cititorii sunt uneltele propriei lor dezinformări”, scria, la finele anului trecut, Neal Gabler, într-o tăioasă analiză despre „Cine e de vină pentru știrile false”, pe care a postat-o, ca invitat, pe billmoyers.com.

Dar dacă apetența pentru „fake news” a publicului american e (încă) o surpriză pentru mulți analiști de peste și de dincoace de Ocean, pentru noi n-ar trebui să fie decât o simplă constatare, câtă vreme, după 50 de ani de fals, postcomunismul românesc s-a fondat tot pe rețeta de succes, verificată, a minciunii. „Teroriștii” lui decembrie ’89, „drogații” din Piața Universității 1990, „străinii” care voiau să ne fure țara în anii tulburi ai tranziției sunt doar câteva dintre personajele colective ale unei “fake Romania” prin care mișunau, creații (mai mult sau mai puțin nevinovate) ale „fonfleurilor” de presă la modă la începutul anilor 2000, tot felul de criminali în serie, prostituate cu picioare de lemn și găini care nasc pui vii. Amestecate cu articole și anchete serioase, într-o presă ea însăși amestecată, cum a fost în primii ani de după Revoluție, știrile false au produs ceea ce e considerat a fi un alt efect pervers: banalizarea falsului. Altfel spus, au erodat încă și mai mult firavul simț critic al unui cititor care nu a fost niciodată educat să aibă un aparat de detectare a știrilor false de cele adevărate. Căci marea surpriză a viralizării unor „fake news” e că el ajunge să fie distribuit și popularizat de oameni dintre cei mai respectabili, pe care îi știi drept onești, muncitori, cu capul pe umeri și/sau cu frica lui Dumnezeu, oameni care sunt primii, de altfel, care dau “share” și celor mai riguroase materiale pe care le scrii tu sau colegii tăi de breaslă. Mai gravă decât priza publicului pentru știri false e tocmai lipsa totală de repere a acestuia. În lipsa acestor repere minimale, știrile adevărate riscă să treacă, într-un viitor previzibil, drept știri false…

Când președintele american Donald Trump numește “fake news” un post de televiziune cu reputația CNN, nu face decât să adâncească și mai mult această banalizare a minciunii. Cine mai spune adevărul și cine nu? Și ce-i de făcut pentru ca lucrurile să nu degenereze spre un “point of no return”?

„Real news” despre „fake news”

În vreme ce giganții industriei IT, Uniunea Europeană și mai multe state puternice caută deja răspunsuri practice la provocarea “fake news”, răspunsul ar putea veni cât de repede din Statele Unite. Și în cel mai pur stil american: la tribunal.

Jay Seaton, publisher-ul lui „Grand Junction Daily Sentinel” din Colorado, a anunțat într-un editorial că îl va da în judecată pe senatorul republican Ray Scott, după ce acesta i-a taxat ziarul cu eticheta „fake news”. În momentul când va ajunge în fața curții, procesul „Seaton versus Scott” va provoca, inevitabil, sistemul juridic american să răspundă la întrebarea: „Care e definiția legală pentru «fake news»?”. De răspunsul la această întrebare ar putea depinde mai mult decât întărirea credibilității presei care încă se mai ocupă de săpatul după adevăr în epoca „post-adevăr”.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

19 − four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te