FAKE NEWS sau FAKE CONCEPT?

Uneori, privind societatea contemporană, tot mai desprinsă de carte și de cultura scrisă, am tot mai acut senzația că este o societate fără memorie. O societate candidă, care se miră, parcă, în fiecare zi, bucurându-se sau oripilându-se de foarte multe lucruri care sunt vechi de sute, dacă nu chiar de mii de ani. Privit în mod grosier, ar fi vorba despre „știri false”, adică minciuni ordinare, invenții prin care presa intoxică opinia publică de la începuturile ei. Totuși, marii teoreticieni ai fake news ne avertizează, prin zeci de studii recente, savant construite sau doar superficiale, că este un concept destul de complicat, că are multe fațete. Înțelegem, a apărut în campania electorală americană, deci va avea, cu siguranță, folosințe ideologice sau chiar propagandistice.


Invenția fake news

Acceptând convenția, fake news nu e știre falsă, e un fel de înșelăciune complexă (hoax, în engleză), o montură mincinoasă de mare difuziune publică, cu scopul de a induce în eroare, de a păcăli oamenii în legătură cu acțiuni, intenții sau programe politice. Politicienii și-au creat un cuvânt nou pentru a defini minciuna îndreptată împotriva lor, dar nu au definit cu niciun cuvânt nou fake news-urile, industriile de manipulare sau fabricile de minciună pe care le revarsă ei asupra populațiilor direct din instituțiile guvernamentale, din sediile partidelor sau din concernele mediatice care le sunt apropiate.

Fake news-urile apar pe fondul marii crize a presei din ultimii ani, spun cei mai mulți, referindu-se în primul rând la criza economică și la sutele de mii de locuri de muncă dispărute din industria media[1]. Nu este doar asta, cu siguranță. Este vorba despre o mutație tehnică, în primul rând. Generalizarea posibilității de inserție în spațiul virtual a oricărui cetățean, jurnalist sau nu, a dat naștere posibilității de apariție a conținuturilor generate de utilizatori (user-generated content – UGC), considerate ca fiind o mare democratizare sau revoluție media. Aceste conținuturi (bloguri, wiki-uri, forumuri de discuții, mesaje, chat-uri, tweet-uri, podcast-uri, imagini digitale, video, fișiere audio, reclame de mass-media) care au fost create de utilizatorii unui sistem sau serviciu online au fost, după 2005, considerate ca fiind o mare deschidere a mass-media, o dispariție a cenzurii și debutul unei epoci de aur pentru opinia liberă și exprimarea independentă. S-au bucurat mult la început cei care au vrut să scape de plățile de publicitate și cei care au generat strategii de marketing de o mare subtilitate cu ajutorul acestei libertăți de intrare în sistem.

 

Marea problemă care a frământat presa mainstream după Brexit și victoria lui Trump a fost faptul că aceasta a pierdut bătălia cu rețelele sociale, acuzate acum de ceea ce este mai rău. Este clar că politicienii, laolaltă cu sateliții mediatici, au pierdut bătălia încrederii publicului în ultimele decenii, nu acum, odată cu ipotetica apariție a FN (fake news). Mass-media a considerat nerelevante codurile deontologice în ultimii ani, respingând chiar și discuțiile despre autoreglementare, cu toată insistența organizațiilor neguvernamentale care, fără mare putere de impact, au insistat pe demisiile deontologice. Am auzit și în România, în ultimele decenii, patroni de presă amenințând candidați la Președinție sau la alte funcții în stat: aveți grijă, noi suntem fabrica de președinți.

Este adevărat, nu ajunge să fii corect pentru ca să ai audiență, nici doar bun profesionist, s-a spus tot mai insistent în ultimele două decenii. Trebuie să inventezi povești, să emoționezi, indiferent de adevăr sau de corectitudine. Audiența a devenit lucrul cel mai important. Marile trusturi au văzut, cu siguranță, cum scade încrederea în mass-media, dar nimic nu a contat în fața creșterii audienței, chiar și fără credibilitate. Dacă cineva critica un jurnalist pentru minciună sau trădarea principiilor deontologice, toate trusturile se repezeau să elimine din start orice contestare, linșajul mediatic fiind o metodă des uzitată față de cei care aveau curajul de a contesta un jurnalist. Oricine intra în politică era avertizat că nu trebuie să te bați cu cineva care cumpără cerneala cu cisterna și hârtia cu vagonul sau mai populară era o butadă care spunea că nimeni nu a câștigat războiul cu presa.

Populismul a devenit o regulă a producerii de content pe tot cuprinsul spațiului social. Studiile de psihologie socială aplicate receptării au arătat că oamenii vor să-și valideze opiniile și credințele, iar asta a dus la marea ipocrizie: nu avem cum să ne contrazicem publicul, chiar dacă se hrănește cu iluzii sau are porniri violente ori iraționale. În această perioadă a jurnalismului sălbatic de piață, mulți dintre foștii mei studenți de la jurnalistică au părăsit instituțiile media trimițându-mi mesaje în care spuneau că nu mai pot suporta „prostituția din media”.

 

 

Nu aș neglija o cauză importantă: după consolidarea ideologiei neoliberale în toate domeniile socialului, mass-media nu se mai împovărează cu vreun sistem de responsabilități sociale. Într-o societate a liberului schimb și a acerbei concurențe de piață, a subordonării activității de presă profitului, dispar marile exigențe morale ale presei începuturilor modernității. O demisie morală care va lăsa urme serioase și care se văd acum. Clauzele de conștiință ale contractului profesional al jurnaliștilor sunt călcate în picioare de nevoia de profit sau de bătălia pentru viteza știrii sau pentru senzațional. Până și cursurile de etică și deontologie de la facultățile de jurnalism devin tot mai subțiri sau „tot mai anacronice” cum îmi spunea un distins profesor de la o facultate de profil.

Doar Brexitul și alegerea lui Trump ne-au trezit că avem o problemă cu mass-media? Și, culmea, a fost revigorat conceptul de fake news cu referire la niște băieți care au construit site-uri cu știri false în Macedonia sau România și care au învins marile corporații, uzinele de știri precum CNN sau BBC.

FN și Post-adevăr sunt doar niște fake concepte. Inventarea FN este o invenție a gândirii editoriale, pentru care, pentru a fi justificată, s-a recurs la readucerea în atenția opiniei publice a unui concept la fel de fals și de ideologic: conceptul de post-adevăr. Marile minți editorialistice au justificat înfrângerile sistemului media prin inventarea unei noi ere istorice sau prin nașterea unei noi realități, o realitate a minciunii și a politicii bazate pe orice altceva decât pe adevăr.

Jurnaliștii americani sau englezi au pierdut bătălia influențării politice nu pentru că nu au fost credibili, au spus ei, ci din cauza unei mutații istorice globale, în care adevărul nu mai este criteriu și valoare respectată de public si cetățeni. Au trecut însă sub tăcere datele legate de minciunile pe care marile trusturi le-au orchestrat împotriva lui Trump sau împotriva celor care au propovăduit Brexitul.

Editorialiștii inventatori ai erei post-adevăr au ascuns, prin aceasta, posibilitatea ca reacția alegătorilor să fi fost generată chiar de dezgustul sau de saturația față de mașinațiunile și manipulările complexului mediatico-politic care i-a mințit constant în ultimele decenii.

Marii ideologi ai erei post-adevărului au găsit țapul ispășitor perfect: rețelele sociale sunt de vină, au public captiv și pot filtra informații, iar prin acest fapt au adus marile manipulări în sfera publică.

Dincolo de asta însă, toate aceste încercări sunt profund ideologice caută să ascundă și să acopere o realitate a funcționării pieței mediatice prin chiar faptul că au proclamat tot mai insistent „sfârșitul ideologiilor” sau „refuzul ideologiilor”, dar militează, vom vedea puțin mai încolo, pentru reducerea presei la o factualitate vidată de viață sau chiar la cenzură. Era post-adevăr este, în fond, un construct ideologic, un lagăr de concentrare pentru ideile despre viitor, de exemplu. Propunând metode de reducere a realității doar la date cuantificabile sau cifre, se propune o trunchiere a lumii posibile, propunerea fact-chekingului, a stigmatizării și a ștampilării știrilor, ucide tocmai elementul esențial al politicului: crearea diferenței prin includerea unei viziuni de viitor, a dorinței de schimbare în numele unor valori umaniste.

 

False concepte, false pericole, false remedii

Gândirea editorialiștilor ideologi ai neschimbării lumii a produs o soluție miracol, de care încă multă lume (credulă) este entuziasmată: vânătoarea de FN. De fapt, încă de prin anul 2000 se naște în SUA o practică jurnalistică, apoi un gen jurnalistic și chiar profesie: fact-checkingul.  Fact-checkingul este o practică de verificare a veridicității discursurilor politicienilor, dar și o modalitate de a verifica alte conținuturi, mai ales cele de pe rețelele sociale. Unele dintre cele mai mari companii de media și-au creat departamente dedicate și chiar au specializat fact-checkeri. În Franta, Libérations și Le Monde au primele platforme de fact-checking intitulate „Desintox” și „Les Décodeurs”.

Denunțarea știrilor false este o iluzie și poate fi folosită chiar împotriva scopului deontologic pentru care a fost inventat acest procedeu. Vânătoarea de FN poate deveni un fel de vânătoare de pokemoni, în care vânătorul este „condus” pe un traseu pe care manipulatorul îl dorește și care este plin de capcane. Rezultatele primelor platforme au fost folosite în propaganda politică din Franța, prin care partidele s-au acuzat reciproc, selecționând doar argumentele care îl defavorizau pe adversar.

O mare problemă este legată de posibilitățile practice de verificare. Este adevărat, se pot verifica cifrele, unele evenimente sau documente, dar, de cele mai multe ori, manipularea se face prin cadraj, prin interpretare și prin comentariu. Faptele și datele interpretate primesc deja altă viață, se raportează la alte măsuri de veridicitate.

Mai recent, pornind de la aceste experimente, a fost lansat și conceptul de „datajournalism” ca un alt mod de a face anchete: jurnaliștii nu mai interoghează cu precădere subiecții, ci interoghează faptele, bazele de date, statisticile, documentele.

Analizele de impact pentru aceste experimente de fact-checking au arătat un impact limitat de audiență: politicienii continuă să mintă, iar alegătorii continuă să-i aleagă pe mincinoși chiar și atunci când i-au prins pe aceștia cu minciuna. Pornind de aici, s-a spus că ar fi nevoie de fast-checking, adică de un fel de fact-checking în timp real, iar Washington Post a construit chiar un dispozitiv pentru asta (Truth Teller), un fel de detector automat de minciuni.

 

Degradarea intelectuală a jurnalismului din ultimele decenii nu mai poate fi ascunsă, mai ales în condițiile în care s-a dovedit că oamenii nu mai „ascultă” de marile corporații. Inventarea erei post-adevăr pentru a motiva lipsa de impact a media asupra electoratului este o explicație slabă, atât timp cât pierderea încrederii în oamenii politici și în complexul mediatico-politic, cu structurare oligarhică, este destul de veche și s-a produs treptat. Cum să credem că vânătoarea de FN este una făcută cu corectitudine, în condițiile în care campaniile electorale sunt adevărate războaie informaționale în care totul este permis și care au acreditat deja practici nedeontologice cum ar fi campania negativă sau storytellingul „black”, cel producător de frică și teamă față de un candidat sau altul. Dacă doi fact-checkeri indexează o informație ca fiind falsă, pe ce considerente să-i credem, când știm că partidele organizează formații de postaci care fac tot felul de lucruri murdare în spațiul virtual. Deci, cine-i verifică pe verificatori?

 

Recomandările fact-checkerilor pot deveni puțin credibile și chiar pot fi viciate de interese. Varianta acțională este chiar mai absurdă. De fapt, ce ni se propune în epoca post-adevăr este o discretă reintroducere a cenzurii. Cu siguranță, cenzura nu este o soluție, mai ales că avem următoarea înfundătură logică: vrem să cenzurăm social media, dar ca efect așteptăm să crească încrederea în mass-media din mainstream.

 

Soluții? Reconectarea la realitate și izgonirea falselor concepte.

Să presupunem că acceptăm că trăim în epoca post-adevăr, iar adevărul nu mai este valoare de referință, dar putem accepta pasivi că în dezbaterea publică a câștigat emoția sau predispoziția oamenilor de a crede în orice tâmpenii? Nu cred că este normal.

Mai întâi trebuie să vedem ce ar trebui să facă jurnalistul în epoca aceasta nouă, care mai este misiunea lui sau ea se reduce la vânătoarea de FN?

Nu pot crede că oamenii au renunțat la valoarea de adevăr a știrilor sau informațiilor, chiar dacă nu au cele mai bune instrumente pentru a deosebi adevărul de fals. Dacă oamenii și-au pierdut încrederea în media din mainstream, nu cred că soluția este să umblăm bezmetici după fapte sau date, desenând o realitate vidată de viață și de idei, ci să căutăm să recâștigăm încrederea oamenilor.

Dacă nu milităm pentru realizarea unor valori, nimeni nu va crede în gogorița neutralității jurnalistului. Jurnaliștii trebuie să se întrebe cum au ajuns aici, nu cumva prin șiruri lungi de demisii deontologice? Dacă oamenii nu îi mai „ascultă” și votează cum doresc, înseamnă că au și ei o contribuție la asta. Unii ar spune mai tranșant: dar de ce să îi asculte pe jurnaliști, atât timp cât chiar ei le spun că adevărul nu mai contează și că trăim în epoca emoției.

Cum restabilim încrederea în mass-media și în jurnaliști, asta ar trebui să fie întrebarea cea mai importantă pe care trebuie să ne-o punem, nu să inventăm etichete pentru epoca în care trăim. Recâștigarea încrederii oamenilor poate deveni un proiect important, chiar dacă nu este simplu de realizat în epoca jurnalismului de piață de azi. Este poate nevoie de a eticheta știrile false și de a denunța înșelătoria. Dar oare ajunge?

Nu cumva ar trebui să denunțăm și ceea ce este în spatele acestor întreprinderi ale minciunii? Celebrul FN nu este un bastard al bloggerilor, cred mai degrabă că este o întreprindere organizată, are de multe ori în spate structuri de putere, nu este doar un joc făcut de amatori pe rețele sociale. Oricum nu trebuie să uitam că verificarea acurateții știrilor este o sarcină veche, nu trebuie să o reinventăm acum, chiar daca acum verificăm mai degrabă potențialul emoțional sau viral al știrii.

Recâștigarea încrederii în presă trebuie să înceapă prin reconectarea jurnalismului la lumea reală (nu doar la cea definită sau definibilă prin cifre și fapte), la cea care conține și „date” subiective, adică visele și speranțele oamenilor, suferințele lor, dezamăgirile și revoltele lor. Doar mimând detașarea și realismul, este greu să ne apropiem, ca jurnaliști, din nou, de oameni. Să nu uitam că binele, adevărul, dreptatea sau frumosul, solidaritatea sau compasiunea, sunt valori cu un mare potențial emoțional, cu infinite valențe pentru un storytelling puternic, dacă nu putem să scăpăm de soarele orbitor al lumii post-adevăr.

Ordin pe unitate: băgați FN în duba jandarmeriei!

 

https://www.bls.gov/opub/ted/2016/employment-trends-in-newspaper-publishing-and-other-media-1990-2016.htm

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

4 × 4 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te