Familia azi

Stabilitate. Linişte. Un loc unde să nu fie riscuri, iar copiii să fie protejaţi. Acestea erau şi sunt principiile fundamentale ale structurării familiei.


Distribuie articolul

Lumea de azi descoperă că există şi altceva şi pune accentul pe individ, pe starea sa de bine, pe emoţiile sale. Redefineşte stabilitatea şi protecţia. Copiii sunt bine când părinţii sunt bine. Un cuplu care nu comunică suficient creează un mediu nociv pentru copii şi pentru parteneri în sine, indiferent cât de multă stabilitate ar resimţi el. Un cuplu în care unul dintre parteneri ştie că poate mai există şi altceva, iar celălalt nu poate afla asta încă, va genera probabil frustrări pentru ambii.

Între sentimente şi supravieţuire

Este ca în Platon, în Republica. Adică precum într-o poveste veche de mai mult de două milenii. Nişte oameni stăteau într-o peşteră, spre fundul acesteia. Focul din fundul peşterii le oferea căldură şi lumină. În spatele lor se întindeau umbre tenebroase, proiecţii ale propriilor temeri, ale propriilor trupuri. Ieşit din peşteră, unul dintre ei descoperă soarele. Pentru el nu mai este cale de întoarcere în peşteră. Încearcă însă să-i atragă şi pe ceilalţi afară. Nu este crezut. Este greu să ieşi din stabilitatea existentă, este greu să recunoşti acel altceva. Chiar şi cei ieşiţi din peşteră pot resimţi greutatea asumării riscului de a sta la soare. Peştera oferea un acoperiş sigur, stabil. Soarele presupune riscuri. Sclipirea sa este atractivă. Dar aduce alte responsabilităţi.

E ca şi cum ai avea de optat între siguranţa financiară – stabilă, dar fadă, şi un drum plin de dragoste, dar încă nesigur din punct de vedere material. Vechea dilemă a romanelor romantice, la urma urmei. Fără îndoială, ideal este să le ai pe ambele de la bun început.

Unicitatea familiei tradiţionale, ca normă societală, constă în asumarea nevoii de parteneriat economic ca fiind primordial şi determinând rezolvarea nevoilor emoţionale, care trec în plan secund. Societatea actuală descoperă însă că emoţiile, omul sunt cele care contează. Familia se poate baza în primul rând pe sentimente, iar banii vin apoi de la sine. Contrastul cu aranjamentele maritale premoderne este evident. Trecerea de la motivarea întemeierii familiei prin asigurarea stabilităţii materiale la cea a satisfacerii nevoilor emoţionale este un proces radical. El inversează complet logica familiei tradiţionale şi schimbă poziţia fiecărui partener în raport cu el însuşi sau ea însăşi. Pentru ca partenerii să poată considera însă un astfel de lucru posibil, trebuie mai întâi să îl cunoască, şi probabil mai ales să se cunoască fiecare pe el însuşi. E nevoie să simţi ce ţi se potriveşte mai mult – focul peşterii sau focul din sufletul tău.

Ieşirea din acceptarea familiei tradiţionale, ca unică formă de a asigura siguranţa materială, este un pas mare. Riscant. Dar pentru mulţi este plin de recompense, în planul dezvoltării personale mai ales, dar şi în cel material, care e determinat de stabilitatea emoţională. Asta face să poţi avea, raţional vorbind, o coexistenţă a tipurilor de familii. Cupluri care merg împreună de-a lungul vieţii, mână în mână, simţindu-se unul pe altul, având sau nu copii, comunicând emoţional. Părinţi singuri, care nu simt nevoia de convieţuire cu altul. Oameni singuri, fără copii, găsindu-şi mai bine exprimarea în propria lor individualitate. Ieşirea din paradigma familiei tipice este, de fapt, o simplă iluzie. Doar pentru a-şi asigura supravieţuirea într-un moment de criză profundă, societatea umană a definit familia şi stabilitatea ei ca pe un dat imuabil. Numai că azi lucrurile s-au schimbat substanţial, iar varietatea formelor luate de familie devine greu de cuprins pentru cineva trezit din criogenare după o sută de ani, spre exemplu. În 1918, familia aşa cum o vedem astăzi ar fi fost de neacceptat.

Sursa datelor: Eurostat

Norma societală şi schimbarea ei

Oamenii nu trăiesc izolat, în afara societăţii, ci în interiorul ei. Aceasta îi face să depindă de societate, de normele ei. Cine nu respectă normele ajunge la marginea colectivităţii. Cel care le respectă devine un pilon central în stabilitatea acesteia. Norma dominantă a societăţii tradiţionale era cea a căsătoriei din interes, în relaţii de putere disproporţionate, în care erau implicaţi femei şi bărbaţi, iar femeile erau dependente de bărbaţi. Dragostea putea da farmec vieţii, dar nu era precumpănitoare în deciziile esenţiale. Comunicarea dintre parteneri conta prea puţin. Sub presiunea normei, oamenii se căsătoreau din raţiuni pur materiale. Conservarea averii, posibilele alianţe, cumetriile deja existente erau precumpănitoare. Romantismul era într-atât de excepţional, încât merita descris în piesele lui Shakespeare, şi chiar şi acolo sfârşea, de fapt, destul de prost. Oamenii înţelegeau repede că este cazul să urmeze calea clasică, a conservării familiei tradiţionale şi aplicau această normă.

Lucrurile s-au schimbat odată cu apariţia bunăstării. Prosperitatea societăţilor moderne a fost însoţită de libertatea mai mare în alegerea partenerului, în toleranţa pentru căsătorii între clase sociale, în acceptarea unor pattern-uri uşor diferite. Totodată, alte procese sociale au jalonat altfel contextul în care se petreceau căsătoriile.

Primordial a fost probabil faptul că oamenii au început să meargă din ce în ce mai mult la şcoală. Mai întâi în lumea vestică, de care aparţinem, s-au generalizat studiile secundare (liceul, şcoala profesională). Pe la 1940 puţini făceau liceul. La finalul anilor 1980, mai toţi terminau aceste studii secundare. A apărut astfel un factor suplimentar ce a crescut vârsta la prima căsătorie: Cu alte cuvinte, cândva ieşeai din şcoală pe la 13-14 ani, iar azi vârsta e mai târzie, iar masificarea studiilor superioare o împinge şi mai sus. Mai mult, educaţia a devenit recurentă. Oamenii ies din educaţie, fac voluntariat, intră pe piaţa muncii sau iau pur şi simplu timp pentru ei, apoi revin la educaţie. Ies din nou, revin. Şi aşa mai departe. Fără îndoială, acesta nu este pattern-ul dominant în societate, ci aparent unul marginal, dar aţi putea să vă întrebaţi câţi din jurul vostru au urmat studii de master la 40 sau 50 de ani? O să observaţi că sunt destui. Încă şi mai mulţi îmbină aceste etape de succesiune şcoală – altceva când au între 20 şi 30 de ani. Adică vârsta la care, cândva, oamenii se căsătoreau şi făceau copii.

Vârsta la prima căsătorie a crescut în continuu, constituind un indicator implicit de modernizare culturală. Amânarea formării familiei oferă indivizilor şi cuplurilor oportunităţi de timp pentru a experimenta felurite relaţii, pentru a afla în ce fel de familie ar putea dori să se regăsească şi în ce condiţii.

Chiar şi aşa, alegerea nu este întotdeauna cea mai reuşită. Cândva nu conta cum te simţi în cuplu, familia era sacră. Astăzi ai libertate de alegere, aceasta este noua normă societală. Ea pune accent pe alegere individuală şi implicit pe capacitatea de a greşi. Familia iniţială nu mai este unică, nici ca model, nici ca stabilitate. În fapt, stabilitatea ei e dată tocmai de capacitatea de a-şi recunoaşte potenţiala instabilitate. De şansa de a o lua de la capăt dacă e cazul. Consecinţa este coexistenţa mai multor feluri de a construi familii, de a construi relaţii. Unii o vor face în mod tradiţional. Alţii vor căuta dezvoltarea personală. Unii vor menţine familia cu orice preţ. Alţii vor apela la disoluţia ei ca mod de a opri erodarea unei relaţii emoţionale inexistente.

Ajustarea

Cei familiari cu ceea ce am scris ca sociolog este posibil să fi observat absenţa din expunerea de mai sus a unei etape esenţiale. Am discutat până aici despre familia tradiţională, cu modelul său unic, şi despre pluralitatea de modele de astăzi, expresie a individualizării familiei ca instrument ce serveşte binelui persoanelor componente şi nu doar perpetuării speciei. Am sărit practic peste etapa familiei moderne, accentuând pattern-ul postmodern.

O fac tocmai pentru a sublinia discrepanţa dintre nevoile cărora le răspund cele două feluri de a imagina lumea. Nevoia de stabilitate materială şi nevoia de stabilitate emoţională. În fapt, cele două nu se exclud şi sunt subiectul ajustării permanente a partenerilor în construcţia relaţiei lor. Aici este, de fapt, locul unde normele societale de azi diferă de cele tradiţionale. Tradiţional, familia era imaginată ca un monolit, cu funcţionalităţi predominant materiale şi de leagăn al copilăriei şi nu presupunea ajustări. Norma socială era una tare şi impunea o astfel de instituţie clar reglementată, fără libertăţi individuale, şi fără oameni diferiţi între ei. Partenerii aveau roluri clare, predefinite, iar nevoile lor erau depersonalizate. Ei îşi asumau, de la bun început, traiul laolaltă şi nu aveau pretenţia de a avea alte dorinţe şi nevoi decât avea media societăţii. Evident, existau şi excepţii. Mă refer aici însă la norma puternică din societate. Iar aceasta spunea că te duci în familie şi o accepţi ca atare, indiferent ce ar fi. Te bate bărbatul, stai acolo, nu protestezi. Nu ai nevoie să comunici, nu ai nevoie să te înţelegi cu celălalt la un nivel superior. Rolul tău este de a creşte copii, atât. Şi de a perpetua averea familiei. De a asigura un sistem de alianţe prin înrudire, prin care neamurile să coopereze pentru producţia bunului public.

Atunci când oamenii au început să descopere că au nevoi personale şi că şi le pot îndeplini, lucrurile s-au schimbat radical. Familia, cuplul, presupune o ajustare permanentă. Te ajustezi pe de o parte la, paradoxal, exact nivelul de trai al celuilalt. În fapt, este o tatonare reciprocă între parteneri pentru a găsi echilibrul în acest sens. Iar diferenţele de venit sunt cele care reglează adesea rolurile domestice, împărţirea sarcinilor în cuplu. Aici, la ajustarea materială, un compromis prea mare face ajustarea imposibilă şi acumularea de frustrări, indiferent de calitatea comunicării din cuplu. Pe de altă parte, o acceptare tacită a unui status material mai bun, cu speranţa unor beneficii emoţionale viitoare, de regulă presupune un sacrificiu al prezentului ce probabil conduce la eşuarea relaţiei sau la un faliment şi mai accentuat al propriei personalităţi. Începi să îţi anulezi treptat dorinţa de dezvoltare personală, să o inhibi până la a o reduce la prea puţin. Aici intervine norma socială. Dacă ea defineşte în continuare familia în mod tradiţional, dacă cei din jurul tău pun accentul pe stabilitate, probabilitatea de a renunţa la propriile dorinţe se constituie într-un risc atât de accentuat, încât este greu de evitat. Şi nici nu este dezirabil să îl eviţi, dacă dorinţa principală este de a rămâne în mijlocul societăţii, nu la marginea ei. Anticipând un pic, acesta este pattern-ul Românei de azi, dar să lăsăm astfel de detalii în sarcina capitolului următor.

Momentan, să privim la o ipotetică societate în care norma dominantă este de accepta diversitatea. Aici probabilitatea opţiunii alegerii stabilităţii cu orice preţ este mică. Societatea va încuraja o pluralitate de modele familiale şi va tolera destrămarea cuplului, în cazul în care acesta nu asigură emoţional nevoile partenerilor. Va încuraja în mai mare măsură aranjamente în care ajustarea lentă la nevoile celorlalţi construieşte relaţii aparent atipice. Iar dacă norma a renunţat deja la unicitatea modelului familial, nu mai există nimic care să fie în fapt atipic.

Ajustarea emoţională este mult mai complicată. A te potrivi emoţiilor celuilalt, a rezona la sentimentele lui sau ei constituie rezultatul unui lung proces de încercări şi erori. Necesitatea lui a devenit clară la trecerea spre modernitate, când norma socială a insistat asupra nevoii de a avea sentimente înainte de începerea mariajului, dar şi asupra ritualurilor de urmat în interiorul cuplului, ritualuri menite a întreţine focul dragostei. Adesea, traume vechi, din copilărie, sau mai recente, fac comunicarea cu partenerul incertă. Societăţi mai tradiţionale inculcă membrilor lor neîncrederea, teama de a nu fi rănit. Adesea tocmai fuga de a nu fi rănit conduce la ignorarea propriilor emoţii şi duce la rănire. Ajustarea devine atunci dificilă, apare teama care te face să dai prioritate nevoilor materiale. Susţinerea dintre parteneri este atunci necesară. Ea poate rezulta ca amestec de empatie şi dragoste şi încredere în oameni, spre exemplu. Dar până acolo, este acest lung proces de învăţare, de interiorizare a unor experienţe de viaţă diferite, care să permită o altfel de înţelegere a lumii şi o capacitate de ajustare permanentă a propriului sine.

Familia de azi şi-a rezolvat parţial acest proces de ajustare prin accesul mai îndelungat la treceri dintr-o relaţie în alta, la tatonări, la experimentare. Vârsta mai înaintată la prima căsătorie oferă acest răgaz în care să înveţi să ajustezi propriile dorinţe la cele ale partenerului şi să afli cum poţi construi o relaţie. Acceptarea divorţului este o altă normă ce permite recunoaşterea propriilor erori şi oferă şanse atât ţie cât şi copiilor. În ambele cazuri ai o şansă de a înţelege ce vrei de la tine ca persoană, ce vrei de la viaţă.

Dar această întreagă poveste a ajustărilor elimină însăşi esenţa familiei tradiţionale. Monolitul acesteia era despre acceptarea necondiţionată a unor reguli impuse din exterior. În procesul de ajustare, partenerii sunt cei care construiesc propriile lor reguli şi găsesc prin comunicare calea spre a construi acea relaţie în care se vor regăsi împreună, pe o plajă confortabilă, îmbrăţişaţi şi senini şi la vârsta de o sută de ani, sărutându-se.

Pas cu pas, transformările despre care am vorbit pun familia într-o altfel de viziune. Dispare modelul familial unic. Fiecare cuplu, fiecare familie va fi altfel, construindu-se în funcţie de evoluţia membrilor şi centrându-se pe personalitatea acestora, nu pe familie în sine. Modele familiale diferite coexistă. Componenţa se schimbă, incluzând aici pattern-urile hetero – şi homosexuale, numărul de copii, vârsta de start a cuplului, modul în care interacţionează partenerii, felul în care comunică între ei, cât de mult se vor uita unul în ochii celuilalt înţelegându-se din priviri, ataşamentul faţă de copii, fie ei comuni sau nu.

România şi referendumul său despre familie

Am scris de atât de mule ori în viaţa mea că România este o societate pseudomodernă din punct de vedere cultural, încât îmi este greu să abordez subiectul fără a mi se părea că plictisesc cititorul. Când spun „cultural”, nu mă refer la artă, ci la felul în care normele sociale modelează modul nostru de a fi, de a acţiona şi de a gândi. Există o întreagă influenţă constantă a acestor norme sociale, pe care le interiorizăm şi le reflectăm apoi prin comportament şi atitudini.

În esenţă, România nu a ieşit pe deplin din tradiţionalism. Cu o încredere redusă în oameni, cu deschidere mică la schimbare, cu religiozitate crescută şi o toleranţă redusă la diversitatea de orice tip, societatea noastră seamănă adesea mai degrabă cu America de Sud sau chiar cu ţările arabe decât cu Europa. Ca tendinţă generală însă suntem mai aproape de Europa decât de alte părţi ale lumii.

În ce priveşte familia, trendurile pe care le-am discutat se întâmplă şi la noi. E adevărat că ritmul sau momentul în care suntem cu transformările despre care am vorbi este la un stagiu abea incipient. O incidenţă mai mare a mariajelor oficializate, în comparaţie cu aproape orice ţară europeană (6,3 mariaje la mia de locuitori) şi o rată mică a divorţialităţii (1,6 la mia de locuitori) sunt ilustrate în figurile ce însoţesc acest text. Coroborate şi cu vârsta redusă de începere a căsătoriei (30,2 de ani la bărbaţi, respectiv 26,8 la femei – cea mai mică din UE), cifrele vorbesc despre familii mai degrabă tradiţionale. Datele sondajelor valorilor (World Values Survey şi European Values Study, derulate în România de Grupul Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale) ne arată o ţară mai puţin interesată de dezvoltare personală şi mai atrasă de valori materialiste. Mai mult, în comparaţie cu alte societăţi europene, România se menţine mai puţin tolerantă, găseşte mai puţin justificat divorţul, este mai homofobă.

Sursa datelor: Eurostat

Poate de aceea şi partidele din mainstreamul politic au incorporat în discursul lor, încă din anii 1990, urmând de fapt calea PCR, un puternic filon tradiţionalist şi naţionalist. Aceasta a făcut ca, în anii 2000 şi 2010, partidele populiste (precum PP-DD) să nu aibă succesul din Italia, Ungaria, Grecia, Polonia, Austria, Marea Britanie, Spania, ca să dau doar câteva exemple.

În ciuda tendinţei de apropiere de un model non-tradiţional, sunt doar grupuri mici în societate care chiar dezvoltă pattern-uri familiale diferite de cel standard. Calul de bătaie al Coaliţiei pentru Familie (CpF), homosexualitatea, este puţin răspândită. În acest context, anacronicul referendum pentru familie este, de fapt, lipsit de obiect şi pare mai degrabă o cale pentru nişte agitatori de a îşi găsi un mijloc de a se simţi importanţi. Mişcarea nu apare însă din neant, ci este sincronă cu tendinţa globală a tradiţionaliştilor de a-şi agrega interesele şi de a căuta să oprească cursul actual al schimbărilor sociale. Referendumul propus nu chestionează în fapt uniunea homosexuală, ci are ca efect interogarea formei curente a familiei, propunând statuarea implicită a unei familii standard, lipsită de personalitate, centrată instituţional în jurul elementelor sale structurale, şi ignorând elementele emoţionale. O centrare pe elementele emoţionale ar putea conduce la acceptarea posibilităţii de a avea comunicare între oameni de acelaşi sex şi ar putea justifica legiferarea unui astfel de cuplu, aşa cum deja societăţile mai atente la indivizi decât la structuri deja au făcut-o.

Dezbaterea în sine poate conduce la întărirea normei societale de a promova familia tradiţională cu tipul ei de relaţii dintre parteneri. Oponenţii vizibili ai ideilor vehiculate de către CpF sunt de regulă destul de virulenţi, nu sunt deschişi la dialog cu tradiţionaliştii condamnându-le a priori stilul de viaţă. Această atitudine în sine este una tradiţionalistă, intolerantă şi îşi găseşte sursa în pseudo-modernitatea de care vorbeam mai sus. O opoziţie radicală la ideile CpF este cea care ar asigura succesul iniţiativei coaliţiei cu pricina de a strânge semnături. Am argumentat că românii sunt mai degrabă tradiţionalişti, ceea ce face ca opoziţia radicală la propunerea CpF să fi confirmat părţii conservatoare a societăţii că există un pericol, un risc, şi prin urmare e cazul să fie susţinuţi cei ce apără integritatea colectivităţii şi valorilor sale.

Biserica Ortodoxă Română poate fi actorul-cheie în această falsă dispută. Biserica Ortodoxă poate mobiliza rapid suficient de mulţi enoriaşi pentru ca referendumul să fie validat. Dar calculul BOR nu este deloc simplu. Cu sau fără referendum, România va merge oricum pe acelaşi drum. Mai devreme sau mai târziu, societatea noastră va adopta din ce în ce mai multe alte modele familiale, inclusiv pe cele homosexuale. O susţinere făţişă a modificării constituţionale va duce pe termen mediu şi lung la accelerarea pierderii de enoriaşi. Dar BOR deja implicat în strângerea de semnături prin preoţii săi…

Referendumul poate însă schimba scena politică de la noi. El poate conduce transforma unul dintre partidele existente într-unul explicit populist. Inconsistente doctrinar şi/sau girate de politicieni ambiţioşi, PSD, PNL, ALDE, USR şi PMP pot oricând găsi în populism un mod de expresie. O parte dintre aceste partide deja au experimentat populismul. Referendumul poate asigura contextul în care cel puţin unul dintre ele să facă o opţiune radicală. Cum toate aceste partide au arătat în ultimii ani că ar putea să se îndrepte pe calea respectivă pentru a îşi creşte baza electorală, un Referendum pentru Familie ar putea constitui pretextul (re)definirii în vederea alegerilor din 2020. Sau ar putea apărea un partid populist nou, eventual structurat din CpF. În ambele cazuri, nu ar fi imposibil să avem de a face cu o coalizare a partidelor mainstream şi formarea unui guvern de coaliţie major, sau la o guvernare sprijinită de populişti. Modelele europene în acest sens sunt extrem de variate.

Indiferent însă de consecinţele organizării unui referendum, ce este important în societate este starea familiei, nu manipularea sa în sens politic. Iar acolo mă aştept să avem în continuare un proces de schimbare efervescentă, care începe a se accelera. Expusă la influenţa altor societăţi, mai ales prin migraţia propriilor cetăţeni, România începe să înveţe din ce în ce mai multe moduri noi de a face. Creşterea economică pe care o experimentăm de deja multă vreme aduce stabilitatea materială pe care schimbarea se poate baza. Am explicat mai sus că schimbarea la nivelul familiei nu are mai nimic de a face cu focul de paie stârnit de CpF. Un partid inteligent ar şti să gestioneze momentul şi să reformuleze dezbaterea cu beneficii pe termen lung şi foarte lung pentru partidul în sine. Societatea în sine se poate testa pentru a afla cât de matură este şi dacă reuşeşte să dezbată tema cu care s-a trezit că îi este impusă, în aşa fel încât dezbaterea să îi fie utilă în devenirea sa.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

12 + 11 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te