Familie, case și migrație

Societatea românească a început să se instaleze și ea în mobilitate, dar încă păstrează cultul familiei. Statisticile indică faptul că aproximativ trei milioane de români sunt în momentul de față în alte țări, aproximativ un sfert dintre ei lăsând în țară copilul și/sau soțul/soția, trei sferturi având părinții acasă în România; pe de altă parte, sondajele confirmă faptul că „familia” rămâne cea mai importantă valoare pentru români. Dar cum arată această familie delocalizată, unită „în spirit”, dar despărțită în fapt?


Trebuie să începem prin a înscrie această problemă în durata lungă a gospodăriei țărănești din România. În acest sens, Henri Stahl observa în anii ’30 că „un veac întreg, sătenii n-au făcut altceva decât să răstălmăcească în duh devălmaş toate reformele statului şi, paradoxal, seria de împroprietăriri cari au urmat nu au dus la o întărire a spiritului de proprietate individuală” (H. Stahl, 1938: 575). Pe urmele sale, Paul Stahl conchidea mai târziu că „satele se compun la rândul lor din gospodării, nu din indivizi” (P. H. Stahl, 1973: 150). Mai recent, Adam Drazin constata şi el că, dacă „în Statele Unite, DeVault (1991: 85) poate să afirme că grupul domestic este format în America din grijă pentru indivizi şi nu pentru grupul colectiv”, dimpotrivă, „ideea românească de domesticitate postulează colectivitatea gospodăriei” (Drazin, 2001: 196). Acest relativ „colectivism” al unității domestice a funcționat totdeauna ca un soi de intermediar între individ și societate/stat, solidaritatea de neam putând fi activată, într-o formă sau alta, aproape totdeauna când unul sau altul dintre membrii familiei (sau întreaga familie) o cereau.

Este ceea ce s-a întâmplat sui generis și în perioada comunistă, o dată cu migrațiile interne legate de industrializare și urbanizare. Rezultatul global este faptul că ponderea populaţiei rurale scade de la peste 75% înainte de război la 45% la sfîrşitul anilor ’80. Aceste statistici nu iau în calcul, bineînţeles, categoria navetiştilor, care se adaugă astfel la acest proces de dislocare de populaţii. În majoritatea cazurilor, unitatea domestică se sparge astfel spațial, dând naştere unor „gospodării difuze”, cu o parte dintre membri rămânând acasă, iar cealaltă parte stabilindu-se în oraş, între cele două părţi continuând relaţii de schimburi de bunuri şi servicii care permit o redistribuire relativ egalitară a resurselor în cadrul acestor reţele domestice (Mihăilescu şi Nicolau, 1995, Mihăilescu, 2000). În perioada de penurie a anilor 1980, aceste rețele se amplifică, permițând redistribuirea resurselor rare între oraș și sat, dar și intensificarea relațiilor de suport afectiv între membrii gospodăriei difuze. Solidaritatea de neam își schimbă acum componența, rudenia devenind într-o anumită măsură selectivă: nu atât rudele se ajută între ele, cât cei care se ajută reciproc alcătuiesc „adevărata rudenie”.

Migrația este motivată în prezent ded către aproximativ jumătate din părinți prin dorința de a "oferi o viață mai bună copilului meu"

Migrația este motivată în prezent de către aproximativ jumătate din părinți prin dorința de a “oferi o viață mai bună copilului meu”

Migrația internațională din mediul rural își are rădăcinile mai ales în aceste gospodării difuze, care acumulaseră deja în comunism o anumită experiență a mobilității și a redistribuirii sarcinilor în familie, în funcție de deplasările unor sau altora dintre membrii acesteia. Pe de altă parte, mobilitatea nu mai este impusă, ci aleasă (chiar dacă, în ultimă instanță, mulți dintre migranți sînt practic constrânși la soluția migrației pentru muncă). În orice caz, migrația este percepută și practicată ca un mijloc de emancipare, ceea ce Dumitru Sandu numește „tranziţie socială prin migraţie” (Sandu, 2010: 35): o „modernizare” pe cont propriu, care merită toate eforturile și sacrificiile. Este faza eroică a unei versiuni transnaționale de gospodărie difuză, în care referința rămâne încă gospodăria și nu famila nucleară. Geografic, aceste gospodării difuze transnaționale au o geometrie variabilă, cu o parte a membrilor în localitățile de origine și o altă în străinătate, care se deplasează în funcție de oportunități mai degrabă în țările sudice ale Europei.

Cunoscând mai multe faze succesive, aceste prime valuri de migrație se exprimă simbolic prin construirea „caselor făloase”, tot atîtea probe ale acestei emancipări. Topografia locativă a familiei exprimă la rîndul ei schimbările care au loc în cadrul rudeniei: bărbatul, apoi și femeia, locuiesc „acolo”, de obicei în condiții precare, copiii rămân „aici”, casa făloasă rămâne nelocuită– dar destinată fantasmatic „familiei reunite”–, în timp ce bunicii rămân în gospodăria veche, țărănească și îngrijesc atât casa nouă, cât și nepoții. Între acolo și aici se construiesc fluxuri materiale și financiare predominant unilaterale, menite în primul rând să realizeze „casa de vis” (Moisa, 2010), la care femeia începe să aibă un cuvânt tot mai greu de spus – expresie a unei reale emancipări de gen. Despărțită, familia continuă să comunice însă cel puțin săptămânal, prin telefon în aproximativ 90% din cazuri și în aproximativ două treimi din cazuri pe Facebook.

Departe de a se fi încheiat în întregime, această fază face tot mai mult loc în ultimii ani unui nou val, generat parțial de criza economică, dar pentru care miza este, explicit sau implicit, mai degrabă identitară. Acesta se traduce prin eforturi tot mai sistematice de (re)localizare: risipită, familia începe să se adune pentru a-și (re)face o identitate a sa. O poate face „acolo”, mai ales în cazul migranților pe termen lung, cumpărându-și un apartament mai degrabă în țările nordice spre care s-au îndreptat tot mai mult fluxurile migraționale din ultimii ani. Încep să o facă și „aici”, mai ales migranții mai recenți și pe termen scurt sau cu migrație pendulatorie. Pentru aceștia din urmă, această relocalizare se exprimă simbolic prin „casa rustică”, „tradițională și modernă în același timp”, prin care „ne întoarcem la cum a fost pe vremuri”– după cum se exprimă unul dintre acești neo-rustici (Mihăilescu, 2011). Gospodăria transnațională se diferențiază astfel și se așează tot mai mult fie în „diaspora”, fie în „familii transnaționale” rezidente în România, dar practicând încă migrația pe termen scurt.

Relațiile între acolo și aici se păstrează însăși în acest caz, doar că încep să-și schimbe conținutul. Remitențele scad în volum și frecvență, comunicarea este mai redusă, iar schimburile trans-frontaliere își schimbă sensul și capătă tot mai mult un caracter afectiv și/sau simbolic: „pachetele de acasă”, mai ales cu produse „tradiționale”, circulă în toată Europa. Mai mult, cei stabiliți în străinătate încep să-și construiască un spațiu familiar, prin obiecte și chiar construcții „ca acasă” (de exemplu biserica românească de la Torino, în stil maramureșan, construită de meșteri maramureșeni și din lemn adus integral din Maramureș).

Această instalare în mobilitate are însăși efecte demografice masive care, la rândul lor, modifică substanțial structura familiei. Știm că din 1990 și pînă la recensămîntul din 2012, România a pierdut oficial 3,9 milioane de cetățeni, ceea ce s-a datorat în proporție de peste 70% emigrării. Mai important însă pentru cele de față este faptul că, în decurs de doar zece ani, rata totală de fertilitate a scăzut de la 2,4 în 1986 la 1,3 în 1995, iar ponderea maximă a fertilității s-a mutat de la grupa de vîrstă 20-24 de ani la vârstele mai mari de 25 de ani. Aceasta se datorează, bineînțeles, liberalizării avorturilor, dar este și un efect al migrației și al preluării rapide, inclusiv în mediul rural, a modelului de familie din țările dezvoltate. Ne apropiem astfel și la sat de ceea ce Marcel Gauchet numește „copilul dorinței”, unic, planificat și pentru care se fac toate sacrificiile (Gauchet, 2007). Încheind bucla, însăși migrația este motivată în prezent de către aproximativ jumătate din părinți prin dorința de a „oferi o viață mai bună copilului meu”.

Gospodăria difuză, născută din migrația internă din perioada comunistă, cunoaște o transformare de scală, dar mai puțin de natură, prin apariția gospodăriei transnaționale. Aceasta este mai mobilă, cu o geometrie mai variabilă în funcție de oportunitățile de muncă și repartiția de gen a migrației. Principala diferență structurală o constituie statutul copilului, care, chiar dacă rămîne cu bunicii ca pe vremuri, o face pe perioade mai lungi și cu sentimentul acut al distanței. La rândul său, această nouă condiție a copilului redefinește în primul rând „maternitatea transnațională”, dar și paternitatea, ambele investindu-se mai mult în asigurarea condițiilor de viață și a viitorului copiilor decât în relațiile afective prezente (Hondagneu-Sotelo şi Avila, 1997). Într-o societate încă dominată de modelul tradițional de familie, această redefinire a rolurilor și relațiilor în familie poate fi trăită însă negativ de către copil și blamată social: imaginea mediatică în România, de pildă, este aceea a „abandonului”copiilor de către mame. Această rudenie nomadă a gospodăriei transnaționale, deși încă dominantă, începe să se „sedentarizeze” tot mai mult, stabilindu-și o reședință de referință fie „acolo”, ca diasporă, fie „aici”, ca familie transnațională pe termen determinat. Modelul devine tot mai mult cel al familiei nucleare a clasei de mijloc din Occident, autonome și cu un singur copil. Relațiile la distanță cu restul rudeniei se păstrează însă, doar că, din materiale, acestea devin tot mai mult afective – chiar dacă această afectivitate circulă mai ales prin obiecte cu încărcătură sentimentală.

Se apropie sărbătorile. Acestea constituie în continuare spațiul și timpul rudeniei ceremoniale, care se reunește în același spațiu domestic pentru a pune în scenă– uneori cu și mai multă intensitate – unitatea familială. Adesea puternic încărcată emoțional, aceasta rămîne însă doar o punere în scenă…

Referințe bibliografice

Drazin, Adam (2001), “A Man will get Furnished: Wood and Domesticity in Urban Romania”, in Daniel Miller (ed.), Home possessions, Berg, Oxford and New York, 173-200; Gauchet, Marcel (2007), „L’enfant du désir”, L’Esprit du temps, 3, no. 47, 9-22 Hondagneu-Sotelo, Pierrette, Ernestine Avila (1997), „‚I’m Here, but I’m There’: The Meanings of Latina Transnational Motherhood”, Gender and Society, vol. 11, no. 5, 548-571. Moisa, Daniela (2010), Maisons de rêve au Pays d’Oaş. (Re)construction des identités sociales à travers le bâti dans la Roumanie socialiste et postsocialiste, Thèse présentée à la Faculté des études supérieures de l’Université Laval, Québec, 2010 Mihăilescu, Vintilă (2011), „Comment le rustique vint au village, Terrain 57, 95-113Stahl, Henri H. (1938). “Organizarea socialăa ţărănimii”, Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, 559-576; Stahl,Paul H. (1964), „Case noi ţărăneşti”, Studii şi cercetări de istoria artei, XI, 15-33;

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

14 + 12 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te