Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Sunt socotiți hoți, murdari, necivilizați, niște proscriși. Fără Dumnezeu, fără nume, buletin sau adăpost, orbi în fața literelor și surzi la predici. Țiganii. Oameni ai nimănui, curg peste lume, greu de scos din apele lor. Rămân neabsorbiți, neînțeleși, neiubiți. La periferie. De sute de ani stau la ușă. Dar ce se întâmplă când nu așa se întâmplă?


Era primăvară, nu mai era mult până la Paști. Ieșiseră mieii pe câmpuri și se dezmorțise pământul. Nu mai știu cine a dat primul vestea. Dar când au urcat dealul, mai mult în fugă, biserica evanghelică avea ușile deschise la perete. Li s-au întunecat privirile: „Doamne, nu ne lăsa!”, au zis și cu sfială au intrat să vadă ce s-a întâmplat. „Era totul murdărit și spart”, povestește cu amărăciune, pe șoptite, Tuți baci, în timp ce urcăm din nou dealul, împreună cu satul, la slujba de duminică. Vorbește încet, ca să nu le mai amintească și să-i tulbure din nou pe ai lui. Un cioban beat intrase peste noapte cu turma în biserică, spărsese, murdărise, pângărise. „Am curățit noi, ce era de curățit și de îndreptat, dar mai greu a fost cu lampile că acelea erau făcute anume de meșterii de altădată, am căutat mult ca să le facem cum au fost și ne-a mai ajutat părintele Reiner din Austria.”

„Când m-au chemat, erau disperați”, povestește părintele Krauss din Bistrița. „Urma să merg la ei duminica ce venea, pentru slujbă și le-am promis că nu zăbovesc și mă duc, să fie liniștiți, că voi ajunge la ei. Îmi cereau să le resfințesc biserica după ce o devastase un cioban beat, cu turma lui, intrase peste noapte, spărsese și murdărise pe acolo. Când am ajuns la ei, mi s-a rupt inima, plângeau ca niște copii. Ei o curățiseră, o spălaseră, ușile, băncile, podelele, au reparat ce s-a putut și-mi cereau să-i ajut, să le-o resfințesc. Biserica era a lor de la o vreme, o considerau a lor. Fusese a sașilor, biserică evanghelică ridicată cu câteva sute de ani înainte de sașii de acolo, din Uila. Dar după plecarea lor, cu consințământul episcopiei noastre și a comunității sașilor plecați, țiganilor li s-a îngăduit să primească ei biserica, s-o folosească în pace. În duminica aceea, m-am îmbrăcat cu veșmântul preoțesc și am pornit cu ei să resfințim locul. Țiganii noștri erau atât de emoționați, munciseră s-o primenească, o spălaseră și o împodobiseră. Ca paharul de curată era, nici fir de praf. Biserica mirosea a flori proaspete. Am intrat și când m-am uitat în urmă, ei veneau după mine, dar cu picioarele goale, și-au lăsat încălțămintea afară, în fața ușii. Pantofii lor stăteau rânduiți pe iarbă, iar ei pâș-pâș, intrau desculți după mine. M-au trecut lacrimile.”

170 de suflete numără astăzi comunitatea evanghelică din Uila, majoritatea romi

 

Tuți baci

„De când sunteți pe aci, Tuți baci?”, îl întreb în timp ce urcăm dealul pe lespezile de piatră spre biserica evanghelică din Deal, biserică ridicată de sași. Lăsăm în vale satul și el până de curând de sași, cu case mici, viu colorate, cu grădini și vii în spate. „Da cine mai știe? Eu aici m-am născut și aici s-au născut și părinții mei. Ce se întâmplă, noi suntem țigani, recunoaștem asta și nu ne e rușine. Și noi avem inima tot în partea stângă, și noi suntem de-ai Domnului”. „Și dacă ați avea-o în dreapta, tot ai Lui ați fi”, se aude o voce, parcă a preotului…

„Mai demult”, continuă Tuți baci în ritmul pașilor, „ai noștri stăteau mai la vale, la marginea satului, dar lucrau și munceau împreună cu sașii. Nu era treabă la care să nu ne pricepem după ce lucram pe lângă ei. Bătrânii noștri slujeau în curțile sașilor. Toți copiii noștri erau botezați la biserica sașilor, cununiile și confirmările noastre tot aici se făceau. A fost mare înțelegere între noi. Niciodată certuri sau ceva neplăceri. În timpul comunismului, ne-am angajat toți la Gostat, unde tot cu sașii lucram și mai mult sub îndrumarea lor. Ei se pricepeau la vie, la câmp, la toate. Dar apoi au început să plece și ne-am trezit singuri. Ce era să facem? L-am întrebat pe părintele Reiner, care era în Germania, ce să facem, noi am vrea să păstrăm biserica. Și părintele, împreună cu fiul dumnealui, ne-au îndrumat să facem o scrisoare în care să spunem cine suntem și ce vrem. Noi am scris că suntem țiganii din Uila, 219 la număr, câți eram atunci, cu lista de nume alăturea și că vrem să grijim și să urmăm rânduiala săsească, căci noi așa ne-am pomenit, pe lângă ei, asemenea ca obiceiu cu ei. Noi altceva nu știm. Scrisoarea a mers în Austria și-n Germania, apoi a fost dusă de părintele Reiner cel tânăr la Sibiu și episcopul nostru o fost bun cu noi și ne-o îngăduit cererea. Bun, zicem noi atunci, mulțămim mult, dar preot? Și preoții săsești or zis: «Venim, cum să nu venim?» Au venit, la început părintele Krauss de la Brașov, apoi de la Reghin, părintele Zey, ca un suflet mare, nu ne-a lăsat. Iar noi am grijit biserica, de două ori am renovat-o. Și-i în ochii noștri zi de zi, de dimineața până seara.”

„Nu cred că sașii s-au purtat mult mai bine cu țiganii decât alții, tot o categorie inferioară îi considerau, dar faptul că i-au acceptat în casele lor, în biserica lor, asta le-a oferit un model. Dacă ar fi fost ținuți dincolo de uși, n-ar fi fost așa și n-ar fi avut astăzi cine să le continue tradițiile”, Friedrich Philippi, profesor și curator național al Bisericii Evanghelice

Metamorfoza

Urcăm și soarele urcă o dată cu noi, ca o minune a acestei ierni prea geroase, multe zile la rând cu minus 25 de grade. Oamenii șoptesc: ce întâmplare să vină soarele azi, în ziua de slujbă, să ne îngăduie să urcăm la biserică. Ajung și se rânduiesc în ușă zgribuliți, mici și mari la un loc, să prindă un pic de soare. Luca are patru ani și nu vrea să vorbească. E frumos, obraz ca bulgărele de zăpadă și ochi negri. A venit cu tatăl lui și cu cizmulițele cele frumoase, își ascunde capul în pulpana tatălui. „Poate într-o zi o să faci o fermă, o podgorie și o să continui tradiția sașilor în facerea vinului, cum o să-i spui?”, îl întreb în ușa bisericii, zăbovind la soare. Poate fără să fi pătruns pe deplin întrebarea, copilul șoptește: Luca. Martha are zece ani, e frumoasă, are păr lung și ochi verzulii. Are palton albastru cu blăniță albă, de iepure, cântă frumos și învață slovele pe nemțește. Doamna Elvira s-a alăturat și ea grupului, mulțumită să-i vadă împreună, după atâtea zile de iarnă și singurătate. Are 75 de ani, după ce i-a murit soțul stă singură în casa părintească. Are doi băieți plecați în Anglia și o fată la Brașov. Când era copilă, a făcut școala, ca mulți alți copii din sat, alături de copiii sașilor, la școala germană, de lângă turn, „pe nemțește”. „Aveam un învățător exigent, își amintește doamna Elvira, pe domnul Hosch Erwin. Tare neiertător cu leneșii mai era, dar ne-a prins bine, ce am învățat atunci n-am mai uitat. După ce n-au mai fost ei, noi am putut să ne învățăm acasă copiii pe nemțește. Feciorii noștri capătă de lucru în străinătate mai ușor, pentru că știu limba. După școală, povestește ea mai departe, după ora două, mergeam la casele sașilor și grijam de copiii lor. Îmi plăcea. Vedeam la ei în casă cum se poartă, cum rânduiesc gospodăria, cum fac mâncarea. Ne-am legat de copiii lor, cu unii am rămas prieteni.” Și acum, doamna Elvira din Uila le scrie regulat prietenelor ei din copilărie, Helga și Ingrid, în Germania. În limba lor. Are ceva de vorbit cu părintele Zey și începe să turuie săsește cu preotul. Nimic nu pare să-i despartă.

Farkas Bela (Tuţi baci), liderul romilor din Uila, cel care i-a îndrumat după ce saşii i-au părăsit plecând în Germania

 

Cocoșul însângerat

Ultimul născut din sași și rămas în Uila este bătrânul Georg Moser. Îl dor picioarele, azi n-a putut urca, dar se uită din pridvor, drept în ușa bisericii de pe Deal. Eh, sigur că-i plac țiganii lor, au grijă de biserică, au lucrat mult la ea, au lucrat mult la câmp, la Gostat apoi, sunt harnici și săritori. Aproape că nu mai sunt țigani. Țin obiceiurile și sărbătorile exact ca sașii și cozonacul, pâinea de casă, vinul, le fac așa cum le făceau sașii, nu altfel. Dacă sunt sărbători uitate, ele s-au uitat demult. Își amintește de Împușcatul Cocoșului la Paști. Obiceiul ăsta a dispărut, țiganii n-au avut cum să-l mai țină, ei n-au nici azi puști. Se adunau bărbații, aruncau cu săgețile după cocoș, îl nimereau, care-l nimerea, dar apoi rămâneau vânătorii și trăgeau cu pușca, ăl de-l împușca, ăla dădea de băut. Mai erau și întrecerile călare de la Rusalii. Călărețul care ieșea primul, dădea de băut.

Căsătorit cu românca Veronica, bătrânul Moser a rămas în Uila pentru că pe dosarul lui s-a scris „Respins”. Nu corespundea. Dar nu s-a supărat. Copiii lui sunt în Germania, iar ograda lui în fața casei, chiar aici. „Nu regret că n-am plecat”, spune el, „poate că acolo aș fi plâns de dor de acasă, cum fac mulți, dar îmi pare rău că nu mai sunt vremurile de altădată. Nu mai sunt viile, livezile și tinerii. Acum satul e plin de bătrâni, și copiii țiganilor pleacă la muncă în străinătate. Nu mai e bai de nație, cum te-ai născut, ci cum facem, cum să facem să ne descurcăm cu traiul. Țiganii au învățat de la noi multe, le-am botezat copiii în biserica noastră, în cristelnița noastră, acolo s-au cununat și acolo s-au confirmat. Am crezut că omul așa o să trăiască mai bine, în bună înțelegere, și dacă muncește mai bine.  Nu ducem grija noastră, că aici n-o fost ceartă niciodată, dar ducem grija copiilor, să fie pace pe unde umblă ei. Noi am avut răbdare și timp să lucrăm unii cu alții, pe acolo ei or avea?”.

Când afară e ger, biserica din Deal se răcește și mai tare. E biserică de zid pe piatră, înconjurată de nuci bătrâni și de cimitir. Acolo s-au îngropat din vechime sașii și țiganii. Pietrele de mormânt, înclinate sub greutatea timpului purtând nume germane seculare stau alături de cruci mai noi și morminte mai proaspete. Pomii își aruncă umbrele scheletice la fel, peste toate. Biserica miroase a vopsea proaspătă, i-au fost curățate și lăcuite toate băncile, a fost vopsită balustrada, curățate podelele, pusă scară nouă din lemn curat. Orga e în bună stare, la fel ca altădată, iar în sacristie țiganii au rânduit bine lucrurile, chiar și sfeșnicele împodobite cu flori de hârtie acum 30-40-50 de ani stau acolo așteptând cuminți să fie iar folosite. Cristelnița pentru botez e aceeași de sute de ani, frumos colorată, acoperită cu un șervet alb ca zăpada. Altarul putrezise, iar Tuți baci împreună cu ajutoare au pus bucată cu bucată de lemn putred pe podea până când au refăcut exact modelul, iar un sculptor bun a meșteșugit lucrarea la fel cum era înainte s-o roadă cariile de-au lăsat mormane de făină de lemn în spate. Pe grinda de sub orgă stau scriși anii de renovare. Ridicată în 1736, biserica a fost renovată de trei ori, în două rânduri de romi, ajutați de preoții din Germania.

„Am ținut cursuri biblice la Brașov cu tinerii romi. Mulți nu știau să citească, dar îi vedeam cum stau cu privirile agățate de buzele mele și-mi sorbeau cuvintele. Ce se întâmplă: dacă le vorbești cu dragoste și te vor asculta” Johann Dieter Krauss, preot evanghelic

 

Mai sași decât sașii

Într-o zi de toamnă, în 2012, a fost mare sărbătoare la Uila. Profesorul sibian Friedrich Philippi, curatorul național al Bisericii Evanghelice, nu poate să uite ziua aceea. Domnia sa și alți preoți au fost chemați la sfințirea Bisericii Evanghelice din sat după ce fusese renovată. Trecuseră 25 de ani de când episcopul Reinhart Guib nu mai fusese în Uila. Când au ajuns la hotarele satului, acolo îi așteptau localnicii. Îmbrăcați frumos, cu steaguri, călare pe cai mândri. Întâmpinarea călare era un obicei atât de vechi, chiar și de sași abandonat. Episcopul și preoții invitați au coborât din mașini și au fost urcați într-o caleașcă albastră, frumos împodobită, în spatele ei fluturau steagurile Uniunii Europene, al României și al Germaniei. „Cu alaiul acesta străvechi pe care nu-l mai revăzusem practicat niciunde în altă parte, am ajuns în mijlocul satului și apoi am mers la biserică. Biserica era renovată și frumos împodobită, o bucurie să o vezi plină de credincioși”, povestește profesorul Philippi. „Apoi”, continuă profesorul amintirile despre Uila, „am mai fost acolo împreună cu preoţii Bruno Fröhlich şi Zoran Kezdi în vizită la curatorul Farkas Bela (Tuţi baci). Era 5 noiembrie 2009, ziua în care Tuţi baci împlinea 70 de ani. Era şi ziua mea de naştere, dar am ţinut să-l vizitez și am sărbătorit aniversarea noastră împreună, la aceeași masă.”

Îngrijesc biserica, ştiu să vorbească şi să scrie nemţeşte, sunt ceea ce vor să fie

Pâine, cozonac, hancliș…

Livia a spălat rufe, și pridvorul casei parohiale e plin de albituri întinse la soare. Sub șopron stau lemnele frumos aranjate, iar casa strălucește de curățenie. Acolo, înainte să se așeze familia ei, a curatorului Barna, a stat directorul școlii germane. Într-o încăpere mare din această casă, de curând au amenajat o sală de rugăciune,  pentru că bătrânii nu mai puteau urca dealul la biserică în iernile reci, pe zăpadă. Așa că, se adună aci unde au o sobă bună, călduroasă. Preotul Zey se îmbracă în straiele preoțești în bucătăria Liviei unde miroase a cafea și cozonac proaspăt. Deapănă amintiri împreună și Livia pomenește de  pâinea de casă și plăcintele pe care a învățat să le facă de la sași. „Și hanclișul, zice preotul, mie hanclișul îmi place.” „Da, da, confirmă Livia, facem, tot așa îi zicem, nu avem alt nume, așa l-am pomenit, se bagă în cuptor după pâine.”

De ce n-ați plecat părinte, cu toți ceilalți, întreb în timp ce preotul Zey își rânduiește cărțile pentru liturghie. „Am plecat, cum să nu, dar m-am întors. Am plecat copil, acolo am făcut școala, dar apoi am venit la Sibiu să-mi termin studiile teologice și la Sibiu am întâlnit-o pe soția mea. Ne-am căsătorit și aici am rămas. Asta a fost! Dar nu-mi pare rău, aici e nevoie de mine și așa a fost să fie.” Astăzi va ține liturghia în limba germană și cântările în limba română.

„La început, la noi în sat, n-au fost străini ci numai noi și țiganii. Apoi or venit românii și ungurii, acum sunt trei biserici, fiecare cu a lui. Și peste toți e pace”, Georg Moser, ultimul neamț din Uila

Existau căsătorii între țigani și sași? întreb eu cu oarecare fereală. „Cum nu? și pe față și pe ascuns! răspunde Livia. Țigăncile noastre erau frumoase!” „Și sașii, sașii nu?” intervine preotul. „Ba da, cum nu? Mai ales că erau blonzi și înalți!” Și amândoi izbucnesc în râs. O să vedeți, printre ei, destui blonzi …

Slujba religioasă evanghelică din Uila este ceva ce rar îți e dat să vezi. Cuminți, fiecare pe scaunul lui, romii cântă nemțește și se roagă nemțește, apoi românește, apoi iar nemțește, după cum le vorbește preotul, urmând indicații precise. Copiii fac la fel. Și ruga romilor din Uila în limba lui Goethe este urmată de ruga în limba românilor, iar Dumnezeu aruncă o ploaie de lumină pe ferestre, se împletește cu sunetele de orgă și pocnetul focului din sobă. Sala e plină de suflare omenească ce cântă într-o singură limbă, cea dumnezeiască.

Preotul sas Zey şi doamna Elvira vorbind săseşte în mijlocul satului

 

Antropologul Mirel Bănică, specialist în studiul religiilor, consideră că fenomenul de la Uila este unul foarte interesant în primul rând pentru că sparge tiparele, contrazice stereotipurile, contrariază dar și pentru că este un fenomen interesant din punct de vedere antropologic și ar merita un studiu din acest punct de vedere. „Întâlnim forme insolite de «reconversie a sacrului» și a încărcăturii sacrale a unui lăcaș de cult, explică Mirel Bănică. Cu atât mai mult cu cât se știe foarte puțin despre faptul religios Rroma, aproape că nu cunoaștem nimic din specificul religiozității lor. De fapt, toată istoria Transilvaniei este condensată în cazul Uila. Vedem cum o conjunctură precisă, migrația în masă a sașilor și depopularea regiunii, conduce la  situația de “independența” de facto economică și spirituală, dincolo de jurisdicția canonică existentă, a unei populații până acum percepută ca „secundară” sau de-a dreptul ignorată. Fără a mai vorbi de încercările, conștiente sau nu, de ștergere a stigmatului etnic de care a suferit această populație de-a lungul vremii. In fine, avem de-a face și cu un fenomen de aculturare, nu numai religioasă, de la sași la rromi, dar și de la rromi către sași, urmate de mutații de ordin stilistic, acomodări și sincretisme diverse în cult și peisajul religios din zonă. Situația de la Uila, a comunității religioase de acolo, ar merita un studiu socio-antropologic aparte, prin importanța sa deosebită” (Mirel Banică, CS, Academia Română, Institutul de Istorie a Religiilor, București)

„Într-unul dintre cele mai cunoscute studii dedicate Rromilor din Romania, avându-l ca autor pe Ion Chelcea, apărut într-o perioadă, să-i zicem, sensibilă a istoriei naţionale şi tratamentului la care aceştia au fost supuşi (anii 1940), sunt remarcate relaţiile de subordonare economică şi convenienţă socială dintre rromi şi saşi, aceştia din urmă fiind percepuţi ca „protectori”, termen consacrat în partea locului. Or, toate acestea lasă urme de neşters în comportamentul religios şi social, chiar dacă a trecut multă vreme de atunci”, Mirel Bănică

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five × three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te