Fețele singurătății


Deși suntem tot mai mulți, se pare că suntem tot mai singuri. O serie de studii (Berguno et al., 2004, Weeks, 1994) au arătat că cel puțin 80% dintre respondenții sub 18 ani și 40% dintre adulții peste 65 de ani se simt adesea singuri. Un alt studiu influent, publicat în 2006 în American Sociological Review, arată că, spre deosebire de 1985, când americanii aveau, în medie, trei prieteni de încredere, în 2004 aveau doar două persoane apropiate cu care să poată discuta chestiuni personale relevante (McPherson et. al., 2006). Încă de acum 100 de ani, Durkheim ne atrăgea atenția că am trecut de la societăți organice la societăți anomice, în care calitatea relațiilor interumane e puternic deteriorată. Trăim în aglomerări urbane tot mai mari, dar ne simțim tot mai singuri în aceste mari mulțimi de oameni. Existențialismul a consacrat singurătatea ca stare definitorie a ființei umane: suntem singuri, într-un univers care n-are sens, nu știm de unde venim și nici încotro mergem. Oare ce se întâmplă cu singurătatea noastră? Încerc aici un răspuns în doi timpi – unul științific, experimental, altul personal, reflexiv.

I.
1. Ce este singurătatea? Singurătatea este costul colateral al nevoii noastre naturale de afiliere. Suntem condamnați de codul nostru genetic să stăm împreună. Fără interacțiuni cu un co-specific de sex opus, genele noastre nu se pot replica, iar creșterea unui pui de om (care are o copilărie mult mai lungă decât la orice altă specie) e o sarcină extrem de dificilă, dacă nu suntem ajutați de semenii noștri. Interacțiunile sociale fac posibilă reciprocitatea și cooperarea, adică jocuri de tip win-win, în care ambele părți aflate în interacțiune au de câștigat, niciuna nu pierde. De-a lungul filogenezei umane, asocierea în grupuri s-a dovedit infinit mai adaptativă decât izolarea socială, decât indivizii singuratici.
Singurătatea rezultă din diferența dintre cantitatea și, mai ales, calitatea dorită a interacțiunilor și realitatea acestora. Nu e o situație obiectivă, ci o stare subiectivă. Pot să mă simt singur în mijlocul unei mulțimi, într-o relație maritală sau la locul de muncă, deoarece calitatea interacțiunilor e mult sub așteptările mele; ceilalți nu mă înțeleg și nu le pasă de mine. După cum pot să trăiesc într-un ținut izolat, dar să nu mă simt singur, pentru că îl am cu mine pe Dumnezeu. Chiar și o mare iubire ține mai degrabă de cât de mult te gândești la celălalt când el nu e lângă tine, decât de câte interacțiuni ai cu el în fiecare zi.

2. Ce ne predispune la singurătate? Cercetările recente (asistăm la un boom al investigațiilor științifice asupra singurătății după 1980) au identificat antecedentele sau factorii cei mai importanți care predispun la singurătate. Ei se pot grupa în mai multe categorii:

a) factori genetici: aproximativ 37% din nivelul singurătății noastre ar putea fi explicat prin mecanisme genetice, arată un studiu efectuat pe 8.683 de gemeni, publicat în Behavioral Genetic în 2010. Ca să fim mai preciși: nu moștenim singurătatea, ci cât de mult suferim de pe urma ei. Fiecare dintre noi are setat genetic un fel de termostat, care stabilește până la ce prag poate tolera singurătatea și de unde ea devine dureroasă (Howkley & Cacioppo, 2010).

b) factori ce țin de contextul de viață. Separarea fizică (de exemplu, faptul că tot mai mulți oameni locuiesc singuri, că mobilitatea socială îi face să schimbe mereu locurile și colegii de muncă), schimbările de statut social (de exemplu, pensionarea, șomajul, ascensiunea rapidă sau prăbușirea carierei personale), terminarea unei relații interpersonale importante (de exemplu, divorțul, plecarea copiilor, văduvia) sunt întâmplări de viață care au un rol major în a ne induce singurătatea.

c) factori ce țin de personalitatea noastră. Timiditatea, capacitatea redusă de a-ți asuma riscuri în relațiile interpersonale, stima de sine scăzută, anxietatea socială, depresia favorizează instalarea singurătății.
Cum anume acești factori interacționează pentru a produce singurătatea ne este deocamdată necunoscut. Foarte probabil, ecuația personală a fiecărui individ este mai relevantă explicativ decât invarianții statistici. Abordarea nomotetică ar trebui, aici, să lase locul celei ideografice.

Citiţi articolul integral în varianta print a revistei

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five × 4 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te