Filmul românesc ia din nou Drumul Mătăsii


După aproape două decenii, filmul românesc s-a întors în cinematografele din China. În răstimp, cu tot cu saltul înainte din anii 2000, cinematografia românească nu s-a schimbat fundamental. Filmul românesc a rămas, putem spune, în acelaşi film. China şi filmele sale în schimb, au păşit în science-fiction.

Regizorul clujean Nicolae Mărgineanu îşi aminteşte călătoria cu filmul „Faimosul paparazzo” în 1999 într-o Chină încă populară. „Faimosul paparazzo” este printre ultimele filme româneşti difuzate în cinematografele din China, film cu un nume parcă ales pentru a fi martor al unei lumi pierdute. „E impropriu spus că «Faimosul paparazzo» a rulat în cinematografe”, spune Mărgineanu. „Sălile din marile oraşe prin care am trecut aduceau cu fostele noastre cămine culturale. În public vedeai cete de pionieri în uniforme. Era un festival popular de film pompos, denumit internaţional. Filmele erau majoritatea din ţări prietene. Niciunul nu era american. Mă uit acum în jur şi văd ceva de neînchipuit atunci”.

Discut cu domnul Mărgineanu în holul unui multiplex futurist situat la etajul şase al Mercedes Benz Arena din Shanghai, fostul centru cultural al Expoziţiei Mondiale din 2010. E noiembrie 2016. Largi afişe anunţă cele cinci proiecţii incluse în cadrul festivalul filmului românesc. Niciunul din cei doi regizori n-ar fi probabil de acord, dar dacă e să luăm „Faimosul paparrozzo” din 1999 şi „Sierranevada”, filmul lui Cristi Puiu din 2016 prezent în festival, ele nu sunt foarte diferite. Împrejurările în care ele au întâlnit China se află însă la ani lumină.

Peisajul a suferit mutaţii halucinante. Mercedes Benz Arena şi mallul ultramodern de lângă complex se pierd în apele Fluviului Albastru. Dincolo de fluviu, vezi străpungând ceaţa gălbuie turnurile din bronz ale zgârie-norilor care au inspirat oraşele futuriste din Star Wars, The Force Awakness. Publicul este cu totul altul. Pionierii au dispărut. La porţile arenei e un flux uman luminiscent. Sunt tineri costumaţi electric sau ţinând în mâini dispozitive fluorescente care bulucesc la porţile arenei unde au cântat de-a lungul anilor Metallica, Rolling Stones, Iron Maiden, Jennifer Lopez. Acum au venit pentru un cântăreţ pop din Hong Kong. Tinerii oraşelor chineze de astăzi formează un public occidentalizat, crescut în atmosfera şlagărelor şi a blockbusterurilor americane. Pe ecranele alăturate rollerupurilor festivalului de film românesc urmăreşti reclame ale ultimelor filme ale lui Tom Cruise si Jason Statham, amândoi angrenaţi în urmăriri, salturi mortale, lupte corp la corp.

Tinerii oraşelor chineze de astăzi formează un public occidentalizat, crescut în atmosfera şlagărelor şi a blockbusterurilor americane

La concurenţă cu starul din Hong Kong, comediile romantice chinezeşti şi filmele americane de top, deschiderea festivalului românesc urmată de proiecţia filmului „Doar cu buletinul la Paris” nu are sală plină. Dar dai şi peste chinezi curioşi să întâlnească o cultură necunoscută, îndeosebi tinere fete. „Nu știu multe despre Romania, dar mie îmi place să călătoresc si sper să ajung si în România. De aceea am venit la film (e vorba despre „Doar cu buletinul la Paris”, n.r.)”, spune Chen Zie Tai thii. Şi ce-ai descoperit despre România în film, o întreb. „Am remarcat că în România este democraţie, e un alt sistem politic decât la noi”.

Cei care au văzut filmul spun că acesta le-a plăcut. „Am văzut un om puternic, care îndrăzneşte să-şi urmeze visul şi asta mi-a plăcut în acest film. Aş vrea să mai văd filme româneşti”, spune o altă fată.

În a doua zi de festival la Shanghai întrevezi o schimbare. Publicitatea răspândită în comunitatea românească, precum şi implicarea gazdelor aduc mai mult public în sală. Rulează „Carmen”, regizat de Doru Niţescu. Putem presupune că mulţi dintre tinerii prezenţi au fost, ca pe vremuri, convocaţi într-un mod oarecare. Sunt însă departe de mentalitatea vechilor pionieri. După film nu se opresc din întrebări. „E un film din care rămâi cu impresii adânci care nu sunt relaxante. Oare nu relaxarea ar trebui să urmărească un film? … Nu folosiţi aproape deloc muzică. De ce?… E adevărat că sistemul de sănătate din România are probleme, aşa cum îl descrieţi dumneavoastră în film?… La final introduceţi ideea de religie (e aprinsă o lumânare în camera băieţelului mort, n.r.) Cum vedeţi introducerea simbolurilor religioase în filme?”.

Transcriu câteva întrebări din sală care lămuresc deosebirile culturale şi sociale cărora trebuie să le facă faţă noul cinematograf românesc la întoarcerea în China. În perioada comunistă, cele două culturi se întâlneau prin ideologie. Acum diferenţele se văd. Răspunzând întrebărilor, regizorul Doru Niţescu insistă pentru virtuţile filmului de autor „adresat acelui public curajos, care trebuie să lupte cu sine însuşi ca să evolueze”. „Îmi plac filmele care îţi permit să vezi în interiorul tău”, vine o reacţie din sală. O alta voce însă întreabă şugubăţ dacă „vă plac fetele din Shanghai”.

Chiar dacă sunt rare într-o societate structurată prin tradiţie să subjuge sinele grupului şi guvernată de un regim puţin dispus să încurajeze individualismul (cum nu o face, de altfel, la modul real niciun guvern din lume), introspecţia şi sentimentul religios îşi fac loc în minţile tinerilor care contestă valorile ierarhice tradiţionale ale părinţilor lor. La final, Niţescu este asaltat pentru fotografii. Selfieurile cu vedete de cinema sunt foarte populare printre tineri. Spre deosebire de cei dinaintea lor noua generaţie este deconectată de informaţiile despre România.

Perioada când atât România cât şi China erau partenere în blocul comunist (ambele în animozitate cu Rusia) a fost una dinamică în schimburi culturale. Aproape că nu întâlneşti oficial chinez trecut de 50 de ani care să nu aibă nostalgia filmelor româneşti văzute în copilărie, printre puţinele producţii străine, alături de cele albaneze, care erau proiectate atunci. Îndeosebi muzicalul patriotic din 1973 „Ciprian Porumbescu” i-a vrăjit pe chinezi cu cadrele filmate în natură, imnurile şi marşurile sale. Criticul de film Yuan Qiao are un doctorat despre filmul românesc în China. El spune că, până 1994, au fost distribuite în cinematografe 72 de filme româneşti. Doar patru au mai spart zidul chinezesc de atunci încoace. Cele mai cunoscute, afirmă Yuan, rămân „Valurile Dunării”, despre care a amintit şi premierul Li Keqiang în Parlamentul României, seria „Mărgelatu”, filme de război gen „Stejar, extremă urgenţă”. „Unele din aceste filme de război mai sunt şi astăzi difuzate la televizor, spune Qiao care se amuză când este numit cel mai bun critic chinez de film românesc. „Sunt cel mai bun pentru că sunt singurul. Ştiu că, pe vremuri, filmul românesc era foarte popular în China. Dar eu privesc şi scriu despre noul film românesc, care îmi pare foarte bun şi pe care chinezii nu-l cunosc. Preferatul meu e Porumboiu”.

La finalul proiecţiei, Doru Niţescu este asaltat pentru fotografii. Selfieurile cu vedete de cinema sunt foarte populare printre tineri

Miza Festivalului de film românesc e intrarea pe cea mai mare piaţă de film după cea din America de Nord, o piaţă aflată, după chiar spusele oficialilor chinezi, departe de potenţialul maxim. În oraşele din China sunt 39.000 de ecrane, toate digitalizate, 88 la sută dintre ele compatibile 3 D, care adună anual 125 de milioane de spectatori. Sute de milioane de chinezi din mediul rural nu au, deocamdată, însă ocazia să întâlnească filmul decât o dată pe lună prin intermediul unui program guvernamental. Dar viitorul în China soseşte mai în viteză decât în alte ţări. Nu va trece mult până se vor alătura şi ei tagmei consumatorilor.

Cinematografia din China, parţial controlată de temuta Administraţie de Stat pentru Presă, Publicaţii, Radio, Film şi Televiziune (de curând a cenzurat şi traducerea în chineză a cărţii preşedintelui Iohannis) este într-o expansiune comparabilă cu China însăşi, ţară care se pregăteşte să preia întâietatea economică mondială. Anul trecut au fost lansate 700 de filme cu încasări totale de 680 de milioane de dolari. Cinematografele sunt utilate la standardele cele mai înalte, peste 700 fiind dotate cu tehnologia C Max care concurează I Max la jumătate de preţ. Studioul de film din Beijing, de stat, este cel mai mare din Asia. Ambiţiile transcend continentul. Patronul celei mai mari companii de shipping din lume are în plan să construiască, la malul mării, în Qindao, fostă aşezare germană vestită pentru berea cu acelaşi nume, cel mai mare studio de film de pe planetă.

Ca toate în China, cinematografia are şi o componentă politică. Este de neînţeles cum România a întrerupt relaţiile culturale cu o ţară care integrează cultura în viaţa cotidiană, mai mult şi mai de demult decât oricare alta. Abia anul trecut, în vară, s-a deschis filiala de la Beijing a Institutului Cultural Român, instituţie care a reuşit în cele din urmă să intermedieze detaliile organizatorice complicate ale unui asemenea festival de film, primul, după decenii de absenţă a filmului românesc. Directorul ICR Beijing este reputatul sinolog Constantin Lupeanu, fost ambasador în China şi Singapore, un cunoscător empatic al sufletului chinez.

Filmul este în China şi un agent de omogenizare a unei societăţi diversificate. Toate filmele sunt traduse şi subtitrate, odată pentru a fi înţelese, şi apoi pentru a răspândi în ţinuturile locuite de minorităţi etnice şi lingvistice chineza vorbită standard şi scrierea bazată pe dialectul mandarin. Mircea Chinezul, cum este alintat un domn simpatic discret în privinţa ocupaţiei sale şi nelipsit lângă delegaţiile româneşti care vizitează Shanghaiul, îşi exprimă disponibilitatea de a a dubla şi titra filmele româneşti astfel încât să fie accesibile unui public deprins cu aşa ceva. Cu abilitatea şi prudenţa necesare tuturor celor care supravieţuiesc în preajma complicatului aparat de putere chinez, domnul Mircea recomandă părţii române să propună filme pentru tineret, comedii, filme poliţiste sau istorice, care rezonează cu publicul actual.

Înainte de a se lansa în atmosfera evanescentă a Shanghaiului, filmul românesc a făcut un prim pas peste zidul chinezesc în măreţia încremenită a capitalei. Nimic nu este despărţit de politică în China şi retragerea diplomatică a României din peisajul chinez devine de neînţeles constatând deschiderea încă existentă în antecamerele puterii din Beijing. Nu mai este desigur bunăvoinţa din 1999 când preşedinte era Jiang Zemin, un prieten al României care ne vorbea limba şi care a inclus româna, alături de engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, rusă, japoneză şi arabă, între cele mai importate limbi la nivel mondial, în cadrul lucrării „Manualul de limbi străine pentru cadrele de conducere”. Fereastra aceea de oportunitate s-a închis. Cu toate astea, delegaţia română a avut întrevederi ceremoniale cu persoane din vârful industriei cinematografice şi de film de televiziune, funcţionari de rang înalt în Administraţia de Stat pentru Presă, Publicaţii, Radio, Film şi Televiziune.

Dan Piţa (pelicula „Kyra Kyralina”): „filmele româneşti trăiesc o seară, cea a premierei, apoi intră într-un malaxor de săli unde, dacă nu sunt bine promovate, nu au public.”

Toţi aveau amintiri legate de filme româneşti. Domnul Zhang Hongsen, amabilul director al China Film Bureau, a dat asigurări că va fi prelungit memorandumul privind organizarea anuală a festivalului de film chinezesc în România şi a celui românesc în China.

Întâlnirile cu oficialii chinezi au devoalat în parte mecanismul care pune în mişcare impresionanta producţie chinezească de film, fără să îndepărteze ambiguităţile care caracterizează, pentru un occidental, sistemul politic, economic şi social din Beijing. Într-una din rarele ocazii când ceremonialul primirii de oaspeţi nu s-a rezumat la tradiţionalele schimburi de declaraţii protocolare, preşedintele China Film Group, uşor enervat de insistenţa întrebărilor şefei delegaţiei române, a oferit câteva indicii despre sistem. Pe piaţa chineză, arată domnul Jiang Hongsen, concurează companiile private de producţie cu cele de stat. Dar şi scenariile selectate de companiile de stat sunt finanţate de entităţi private; cine sunt acestea nu a vrut să spună. Dintre filmele chinezeşti produse în 2015, cam o sută şi-au recuperat investiţia, cifrată în medie, când vorbim de bugete mici şi medii la 1,6 milioane de dolari. Statul chinez încurajează şi dirijează producţia de film autohton inclusiv prin limitarea numărului de pelicule americane, însă în multe privinţe industria de producţie şi distribuţie este guvernată de piaţă. „Astfel – spune Jiang Hongsen – noi suntem dispuşi la nivel guvernamental să sprijinim promovarea filmelor româneşti. Cum vor fi ele primite în piaţă e altceva”.

Modelul chinez reproduce în cinematografie tiparul de succes al dezvoltării economice. Actorul Dorel Vişan constată funcţionalitatea unei astfel de abordări în industria de cinema. „Iată că în China se face încă film istoric, există superproducţii, genuri care în România au dispărut. Pe de altă parte, uitaţi-vă câte filme sunt produse. În România avem acum o generaţie de actori talentaţi, dar ei nu pot progresa dacă nu joacă pentru că nu sunt filme”, afirmă amar interpretul principal din „Doar cu buletinul la Paris”.

Cu atât mai inabilă a fost perseverenţa cu care, în absenţa unor cifre măgulitoare privind numărul de filme sau de săli, unii membri ai delegaţiei române au subliniat faptul că industria filmului din România este în întregime privată. Adevărul este că în România statul finanţează indirect filme prin Consiliul Naţional al Cinematografiei şi uneori producătorii de film recurg la procedee necinstite pentru a obţine finanţare. Un număr stabilit de producţii sunt selecţionate anual şi primesc de la CNC fonduri care acoperă până la 50 la sută din buget. Restul banilor ar trebui atraşi din surse private, ceea ce se întâmplă rar. Banii de la CNC se duc în cheltuielile de producţie, unde nu se prea pot face economii. Se reduc în schimb bugetele pentru plata actorilor şi promovare. Asta conduce la ceea ce spunea regizorul Dan Piţa, prezent în festival cu pelicula „Kyra Kyralina”: filmele româneşti trăiesc o seară, cea a premierei, apoi intră într-un malaxor de săli unde, dacă nu sunt bine promovate, nu au public.

În absenţa unei pieţe de „acasă” funcţionale, intrarea pe piaţa cinematografică din China le poate da o gură de oxigen cineaştilor români. Ar fi aproape de o premieră, filmul românesc având o prezenţă relativ consistentă pe o singură piaţă externă, în Polonia, după cum spune Carmen Tripăduş, directoarea Cinemagix, firmă de distribuţie. Regizorul Cătălin Mitulescu al cărui film „Dincolo de calea ferată” a rulat în festival, se vede regizând în China. „M-aş imagina producând un film istoric despre perioada anilor 80, când conducerea comunistă chineză a demarat proiectul de liberalizare a ţării. Noi am făcut-o abia un deceniu mai târziu şi diferenţele sunt vizibile”, spune el.
Mitulescu nici nu este atât de departe de o astfel de posibilă aventură. În prezent, unul din agenţii peliculei „Dincolo de calea ferată” negociază difuzarea ei în China. Şi pe Ada Condeescu, vedeta strălucitoare din ultimele filme, ca şi din viaţă, a lui Mitulescu, China a fermecat-o şi spune că ar fi încântată să joace într-un film produs în studiourile din Shanghai.

Dacă e să se apropie de performanţa chinezească în vreun domeniu al cinemtografiei, România o face doar în ce priveşte studiourile de film. Bogdan Moncea, director Castel Film, spune că studiourile din Beijing şi Shanghai sunt „cu ceva mai mari” decât cel din apropierea Bucureştiului. În schimb sunt comparabile ca dotări. Moncea a fost de altfel singurul din delegaţia filmului românesc care nu a venit în China cu „marfă de export”. El a căutat contacte care să-i înlesnească „importul” a 200 de chinezi în România, ei urmând să facă figuraţie într-o producţie americană ce se va turna la Castel Film.

Miza Festivalului de film românesc e intrarea pe cea mai mare piaţă de film după cea din America de Nord. În imagine, cineaşti români cucerind Marele Zid

Din Shanghai, caravana filmului românesc a pornit spre Xian, vechea capitală imperială, oraş din care pleacă şi unde se întoarce anticul Drum al Mătăsii. Despre Xian scrie Colin Thubron într-o frumoasă carte de călătorie. În 18 ani, din capitală de provincie în ruine, Xian s-a metamorfozat într-o „procesiune agitată de mall-uri supraaglomerate, restaurante şi suburbii industriale high-tech”. La fel ca majoritatea delegaţiei române n-am urmat filmul în oraşul tăcutei Armate de Teracotă. În schimb am fost invitatul savurosului Mircea Chinezul la o demonstraţie de Thai Chi, celebrul box chinezesc cu umbra. Reprezentaţia era prilejuită de deschiderea unui club futurist de Thai Chi pe malul fluviului. Cum eram doar o mână de străini, i-am stârnit o curiozitate amicală lui Phobius, practicant amator de Thai Chi şi fotograf. A surâs larg sub ochelari când a aflat că suntem din România. „Mă bucur, a spus Phobius. Acum 20 de ani eram foarte buni prieteni, chinezii şi românii. Îmi plăceau mult filmele româneşti. Acum nu mai am unde să le văd. Mi-e dor de ele”.

L-am îndrumat să le caute în sălile Mercedez Arena unde continua festivalul de film. A zis că va încerca să ajungă.

Se reface o punte care a fost puţin lăsată în urmă

dialog cu Cristina Liberis, secretar general adjunct al Institutului Cultural Român

În luna noiembrie a avut loc în trei oraşe din China prima ediţie a Festivalului de film românesc.  Cum a pornit această inițiativă, cum s-a născut ideea?

Acest eveniment a fost organizat datorită existenței protocolului deja semnat între Centrul Național al Cinematografiei din România și Agenția de Stat pentru Presă, Televiziune, Radio și Edituri din China. A fost semnat în 2014 și, în baza lui, cele două țări au hotărât să organizeze în fiecare an un festival al filmului chinezesc, în România, și românesc în China. La ora respectivă nu exista reprezentanța ICR la Beijing. Anul acesta Centrul Național al Cinematografiei și compania Cinemagix ne-au propus să ne alăturăm acestui protocol pentru a organiza împreună festivalul și așa am pornit la drum în luna aprilie pentru a pune pe picioare tot acest proiect care nu a fost deloc simplu. Erau mulți parteneri români, în același timp, mulți organizatori din partea chineză. În fine, după 20 de ani, filmul românesc revine în China. De fapt e impropriu spus, pentru că, timp de 20 de ani, au fost difuzate în China 17 filme românești, dar până în 89 România a avut o foarte bună relație cu cinematografia chineză și cu piața cinematografiei din China prin toate filmele difuzate atât în cinematografe cât și la televiziune. Chinezii au filme-reper pentru ei. Generația de peste 50 de ani își aduce cu maximă plăcere de filme precum „Ciprian Porumbescu”, seria „Mărgelatul”, „Zile fierbinți”, filme de care pur și simplu s-au îndrăgostit la vremea respectivă și își doresc să le revadă și să vadă ce se mai întâmplă cu cinematografia românească. Acum practic se reia o punte care a fost lăsată puțin în urmă. Cred că este un pas bun acest prim eveniment care s-a desfășurat în trei orașe, la Beijing, Shnaghai și Xinan, cu cinci producții românești, selectate de organizatorii chinezi din cele 15 înscrise: „Kira Kiralina” a lui Dan Pița, „Dincolo de calea ferată” a lui Cătălin Mitulescu , „Sierra Nevada” a lui Cristi Puiu, „Carmen” a lui Doru Nițulescu şi „Doar cu buletinul la Paris” al lui Şerban Marinescu. Acestea au fost producțiile pe care publicul chinez a avut ocazia să le vadă în China.

Festivalul a fost un început. Cum credeți că își va găsi filmul românesc drum pe piața Chinei?

Filmul românesc își va găsi cu siguranță drumul în această piață extraordinară cu peste un miliard de spectatori, pentru că ei sunt dornici să realizeze coproducții cu partea română. În același timp și cineaștii români sunt interesați de astfel de coproducții. În concluzie, cum vor intra aceste producții, fie de autor fie comerciale, pe această piață imensă care, dacă ne referim doar la cinematografe, are peste 39.000 de săli, încasări de peste 700 de milioane de dolari și așa mai departe. Este o piață cu o capacitate de absorbție imensă. Cum se vor concretiza colaborările? Primii pași au fost făcuți prin aceste întâlniri. Ei vor să vină în România, să viziteze câteva case de producție, să se întâlnească cu regizori și scenariști români, să ia contactul cu firme de casting, astfel încât să poată să înceapă coproducția și să participe la festivalurile internaționale din România. Au cerut filme românești care să intre în competiții și în secțiunile din festivalurile de la Shanghai și de la Beijing.

La Beijing au fost semnate acorduri cu partea chineză. Implementarea lor depinde acum mult şi de implicarea Institutului Cultural. Cum intenționați să ajutați cineaștii să mențină contactul cu partea chineză?

În primul rând prin reprezentanța noastră de la Beijing vor fi intermediate, așa cum a fost și până acum, în ultimul an, diverse schimburi între regizori, vor fi mobilități ale regizorilor români la festivaluri din China și mă refer aici pentru început la Corneliu Porumboiu și Cristian Mungiu. Vor fi prezentări ale filmelor lor în festivaluri și mai concret de atât, dincolo de prezența filmului, a regizorului sau a unui actor la un festival de genul acesta, implicarea ICR va fi prin urmărirea aplicării tuturor discuțiilor avute în aceste zile. De exemplu, o delegație de producători, distribuitori și regizori chinezi deja vor să vină în luna martie pentru a vizita o casă de producție și ne-au cerut să le facilităm întâlnirea cu regizori și scenariști români. Practic, misiunea noastră este îndeplinită prin promovarea valorilor culturii românești în străinătate.


Cinci filme au fost selecţionate în prima ediţiei a Festivalului de film românesc din China: „Doar cu buletinul la Paris”, în regia lui Şerban Marinescu, „Carmen”, de Doru Niţescu, „Dincolo de calea ferată”, Cătălin Mitulescu, „Sieranevada”, Cristi Puiu, „Kira Kiralina”, Dan Piţa.


O dezbatere care ar trebui să să nască în urma vizitei priveşte felul în care implicarea statului influențează dezvoltarea filmului. În China, sistemul funcţionează. În România, practic singurul ajutor de stat pentru promovarea filmului se derulează prin ICR. Aveţi un buget suficient pentru a susţine o promovare eficientă a filmului românesc în străinătate?

ICR, în acești ani de funcționare, prin reprezenanțe și organism central, a avut multe inițiative. Să amintim Festivalul de la New York, în paranteză, când doamna Corina Șuteu a plecat de la ICR, a plecat cu tot cu festival, Festivalul de Film European ajuns la a 10-a ediție, care se derulează și crește în fiecare an, acum având o vizbilitate foarte bună. Noi sprijinim tot ceea ce înseamnă festivaluri în România. Participăm la TIFF, suntem parteneri la Festivalul Astra, dar și la toate evenimentele cineaștilor români de peste hotare, fie că este vorba despre Berlin sau Veneţia. Acum suntem parteneri pentru promovarea filmului Sierra Nevada în cursa pentru Oscar. Practic, ICR se implică foarte mult în susținerea cineaștilor. Da, într-adevăr ar trebui un buget mai mare alocat pentru acest capitol și nu numai. Ar trebui ca ICR să aibă un buget mai mare dar asta nu depinde noi, ci de guvern.

Promovându-şi cultura în exteriorul ţării, China stabileşte punţi pe care să păşească apoi oamenii politici şi de afaceri.

China a găsit o modalitate foarte bună de a se promova prin cultură şi a arăta deschiderea ei pentru ce înseamnă cultură vestică. De câțiva ani, mai precis de șase ani, a început colaborări extrem de strânse cu țările Europei Centrale și de Sud-Est, cu fiecare în parte, pe cinci domenii: artă vizuală, dans, muzică, teatru și teatru pentru copii. Pe toate cele cinci domenii au existat schimburi de creatori între China și fiecare țară în parte, iar anul acesta, în mai, a existat un forum la care au fost reunite toate cele 16 țări, plus China, și la care au participat din partea chineză 120 de reprezentanți ai celor mai mari instituții de cultură din țară. Au fost directori de muzee naționale, de la universități au fost profesori, artiști de renume, directori de festivaluri și o desfășurare extraordinară din partea chineză pentru a veni în fața europenilor cu această dorință de a arăta că vor să existe colaborare și deschidere. Anul viitor, China organizează „Sezonul Cultural”, iar în a doua a jumătate a lui 2017 și România este implicată prin ICR. Am făcut propuneri acceptate pe cele cinci domenii. Aceasta a fost concluzia celor prezenți la forumul din mai: China are o nișă în acest moment prin promovarea prin cultură.

Sunteţi un pasionat cinefil şi aţi vizitat China în câteva rânduri. Credeți că pot chinezii rezona cu modalitatea românească de a transmite emoție prin film, în pofida diferenţelor culturale care ne separă?

Cu siguranță, da. Limbajul imaginii și al filmului este unul comun, iar emoția pe care cineaștii o transmit prin filmele lor cu siguranță ajunge acolo unde trebuie în sufletele lor. Asta s-a văzut și din întâlnirile avute cu publicul chinez în cadrul festivalului, dar și în discuțiile cu ceilalți cineaști din China care rezonează cu filmele noastre.

Vă mulţumesc.

Fotografii: Iulian Cazacu

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

5 − three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te