A fost odată o ţară…

… care se numea Cehoslovacia. A văzut lumina zilei, pe harta Europei Centrale, târziu de tot, la 28 octombrie 1918, când independenţa sa a fost proclamată la Praga, pe ruinele fumegânde ale Imperiului Austro-Ungar.


Distribuie articolul

A avut o primă viaţă de doar 20 de ani, destul de prosperă şi plină de speranţe democratice, prevestite de ursitoarele sale, Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie, până în data de 15 martie 1939, când Hitler a şters-o de pe faţa pământului. A renăscut în 1945, luând înfăţişarea unui stat comunist până în decembrie 1989 şi a unuia democratic de atunci şi până la sfârşitul lui 1992. A trăit episodul eroic al Primăverii de la Praga, din 1968, şi revoluţia de catifea de la finalul lui ’89. Dar se pare că democraţia nu i-a priit prea mult tinerei prinţese republicane şi federale, înveşmântată în mantie de velur. La 1 ianuarie 1993, Cehoslovacia s-a stins pentru totdeauna, divizându-se paşnic şi de bunăvoie în Republica Cehă şi Republica Slovacă. Un divorţ, tot de catifea, terminat cu o înmormântare, la care nu a venit şi nu a plâns aproape nimeni. Cehoslovacia a trăit, cu totul, doar 74 de ani. Cât o viaţă de om!

În secolul al XIX-lea şi la începutul celui următor, ţări cum ar fi regatul Neapolelui, Bavaria sau Austro-Ungaria, multe dintre ele cu o istorie
de sute de ani în urmă, au dispărut definitiv de pe faţa pământului

De ce moare o ţară?

„Bila jednom jedna zemlja”: odată ca niciodată a fost o ţară… Aşa începe şi se subintitulează „Underground”, filmul superb şi răscolitor dedicat de Emir Kusturica dramei istorice care a dus la dispariţia tragică a Iugoslaviei. O ţară pe care regizorul căruia noi îi putem spune sârb sau bosniac, dar care se consideră şi astăzi iugoslav, a iubit-o şi a ipostaziat-o cu o dragoste sfâşietoare. O patimă care l-a condus, astăzi, până la porţile Kremlinului, unde a fost decorat de Vladimir Putin.

Dar jalea artistului născut musulman şi botezat ortodox nu este, pentru mulţi dintre noi, doar o poveste oarecare de pe internet, ci se poate transforma într-o angoasă de natură geopolitică. Dintre cei trei aliaţi care au întemeiat Mica Înţelegere, alianţa antirevizionistă încheiată în anul 1921 între Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, noi suntem singurii care am supravieţuit, ca stat unitar, sărbătorind în acest an centenar „primii o sută de ani împreună”. „Împreună” cu noi înşine şi, eventual, cu fraţii maghiari de dincoace şi dincolo de Nădlac, care comemorează şi ei, în curând şi tot alături de noi, Tratatul de la Trianon (pentru ei ciumă şi pentru noi mumă). Ceilalţi doi muşchetari au fost răpuşi. Iar această dispariţie a doi dintre vecinii noştri cei mai neproblematici – Cehoslovacia, cu care aveam o frontieră de vreo două sute de kilometri şi de la care ne cumpăram armamentul, şi Iugoslavia, cu ai cărei suverani s-au încuscrit regii noştri – i-a cutremurat pe mulţi români cu preocupări geostrategice, cunoştinţe istorice şi gândire naţionalistă, mai ales în primul deceniu de după 1989. În subtext, această temere a furnizat şi unul dintre temeiurile prin care şi-a legitimat guvernarea preşedintele Iliescu, care a sugerat mereu că doar politica sa înţeleaptă a salvat România şi i-a permis să supravieţuiască întreagă pe harta Europei, spre deosebire de vecinii noştri care nu au avut norocul să fie conduşi de lideri de talia sa. În mod paradoxal, discursul său semăna destul de bine cu cel al lui Vladimír Mečiar, artizanul autoritar al secesionismului slovac, ori al lui Slobodan Milošević, groparul funest al Iugoslaviei.

Putem fi de acord că scenariul alarmist evocat mai sus a fost exagerat şi utilizat într-un mod manipulator de către regimul postcomunist din România. Cu toate acestea, e limpede că ţările şi naţiunile pe care cântecele lor naţionale le consideră eterne („În veci s-or naşte pui de lei!”, cum zice Neniţescu al nostru) mai şi mor, uneori. Iar altele se nasc, de obicei pe ruinele celor defuncte.

Dar de ce se întâmplă acest lucru? Pentru că, aidoma oamenilor care le construiesc, ţările sunt nişte alcătuiri teribil de imperfecte, sunt schimbătoare, au o dinamică şi o viaţă a lor, plină de suişuri şi coborâşuri. Sunt muritoare. Desigur, majoritatea ţărilor trăiesc mai mult decât Cehoslovacia. Nu 70 de ani, ci 700. China, care pare cea mai veche ţară cu o existenţă cât de cât continuă, se poate lăuda cu vreo 4.000 de ani, maximum. Dacă îl considerăm pe mareşalul El-Sisi un urmaş al faraonului Menes, am putea ajunge, în cazul Egiptului, până pe la 5.000 de ani, iar dacă îl vedem pe Burebista ca pe un predecesor glorios al statului paralel şi al lui Iohannis, ne-am putea duce şi noi la vreo două milenii.

Aceste ultime două exemple ne arată însă că, la fel ca babelor octogenare de la ţară, ţărilor şi naţiunilor le place să se laude cu vârsta lor înaintată, de cele mai multe ori în mod nejustificat. În realitate, marea majoritate a ţărilor au origini foarte recente şi nu avem de unde să ştim cât vor trăi, chiar dacă astăzi, har Domnului, cele mai multe o duc foarte bine. De dragul stabilităţii politice internaţionale, transformată, pe bună dreptate, într-o dogmă a dreptului internaţional după cel de-al Doilea Război Mondial, putem să le dorim şi viaţă veşnică. Numai că acest lucru ar fi în contradicţie cu tot ceea ce ştim despre natura şi evoluţia societăţii omeneşti.

Durch Eisen und Blut

În secolul al XIX-lea şi la începutul celui următor, ţări cum ar fi regatul Neapolelui, Bavaria sau Austro-Ungaria, multe dintre ele cu o istorie de sute de ani în urmă, au dispărut definitiv de pe faţa pământului. Mai aproape de zilele noastre, Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia sau Yemenul de Sud le-au urmat exemplul. În schimb, Eritreea sau Sudanul de Sud tocmai au luat fiinţă şi şi-au ocupat cu mândrie locul la ONU. Kosovo a făcut aproape acelaşi lucru, fiind recunoscut însă „doar” de 112 state membre ale Naţiunilor Unite şi nerecunoscut de 81 dintre virtualii săi colegi.

Unii ar putea spune, repetând clişeele din manualele noastre şcolare, dar şi anumite fraze uneori complet inaplicabile din dreptul internaţional, că statele dispar sau se nasc în funcţie de adecvarea lor la principiul naţional, care spune că fiecare naţiune trebuie să aibă un stat propriu. În această optică, au murit, în mod legitim, fie ţările sau imperiile multinaţionale, sfârtecate de-a lungul liniilor de falie care despărţeau naţiunile ce le compuneau, fie ţările care erau de fapt componente ale unor naţiuni mai mari, cum au fost regatul Würtemberg, Statele Papale ori principatele Moldova şi Ţara Românească. Totul ar fi perfect, dacă nu ar exista şi exemple care contrazic această logică. San Marino sau Republica Moldova nu respectă, nici astăzi, principiul potrivit căruia ar trebui să îşi dizolve statalitatea în cadrul unei unităţi naţionale italiene sau româneşti. Să zicem că acestea sunt nişte cazuri mai speciale, fie prin dimensiune, fie prin diversiune. Dar germanofonii din Elveţia, Austria sau Alsacia de ce nu se integrează nici ei, nici în rândurile naţiunii germane, nici în cadrele statului german, deşi ultimele două grupuri au făcut acest lucru în anumite perioade ale istoriei lor, cu mai mult sau mai puţin entuziasm?

Ce să mai spunem despre scoţieni, care au avut o lungă istorie marcată de conflicte cu Anglia, o etnicitate şi un Braveheart, o Biserică naţională şi un sistem juridic şi legal dintotdeauna separate de cele engleze, dar care de la 1707 s-au trezit încorporaţi într-o Mare Britanie, iar mai târziu chiar într-o naţiune britanică, în care s-au simţit multă vreme destul de confortabil? Astăzi, indiferent dacă tendinţele secesioniste ale naţionaliştilor scoţieni sunt dorite sau nu, ele sunt considerate legale, iar Marea Britanie se defineşte ca un stat compozit, alcătuit din mai multe ţări (fără a fi federal!) şi în care coexistă, de asemenea, mai multe identităţi naţionale, engleză, scoţiană, galeză sau irlandeză. În mod evident, pot exista, inclusiv din punctul de vedere al dreptului internaţional, state multinaţionale, cum sunt la ora actuală Afganistanul, Africa de Sud, Bosnia şi Herţegovina, Canada, China, Etiopia, India, Indonezia, Marea Britanie, Nigeria, Pakistanul, Rusia, Spania sau Turcia. În anumite privinţe, şi Uniunea Europeană poate fi considerată un stat (sau cel puţin un supra-stat) multinaţional.

La fel după cum într-un stat pot coexista mai multe naţiuni, o naţiune poate trăi în mai multe state, şi nu neapărat cu statutul unei minorităţi naţionale. China şi Taiwanul, chiar dacă nu se recunosc reciproc, sunt două state chinezeşti, la fel după cum Coreea de Nord şi Coreea de Sud sunt două state coreene. Mongolia Interioară, aflată la frontiera cu statul eponim, nu este decât o regiune autonomă a Republicii Populare Chineze şi nu se pune deloc problema unirii sale cu vreo patrie-mamă alta decât Regatul de Mijloc, în Iran trăiesc de vreo două ori mai mulţi azeri decât în Azerbaidjanul vecin, în statul New Mexico, hispanicii alcătuiesc majoritatea populaţiei, kurzii şi-au construit două stătuleţe independente de facto, în Irak şi în Siria, în timp ce în Turcia, unde trăiesc cei mai mulţi dintre ei, le sunt închişi până şi deputaţii aleşi în mod legal în parlamentul de la Ankara… şi aşa mai departe.

Nu doar dezideratul naţionalist care cere să fim conduşi de către cei care vorbesc aceeaşi limbă cu noi nu poate atins, nici pe departe, decât prin genocid şi purificare etnică, dar nici cerinţa la prima vedere mai modestă ca fiecare naţiune să se regăsească între graniţele unui stat propriu nu este, de multe ori, decât o utopie socială, ce nu poate fi transpusă în realitate decât prin fier şi sânge, după exemplul lui Bismarck.

Back to Czechoslovakia

Toate aceste generalităţi sunt ilustrate foarte bine de cazul particular al Cehoslovaciei. Până în 1918 nu a existat niciodată vreo ţară cu acest nume sau vreo istorie comună a cehilor şi slovacilor, la fel după cum nici românii din Ţara Românească, Moldova sau Imperiul Habsburgic nu au făcut parte nicicând din aceeaşi ţară, iar numele României nu a fost folosit nici el, în accepţiunea de astăzi, decât de vreo două sute de ani. Istoricii naţionalişti din secolul al XIX-lea, care, în pofida acestor realităţi, au încercat să sublinieze momentele de unitate din istoria celor două părţi ale viitorului popor cehoslovac, au scos în evidenţă faptul că prin secolul al IX-lea a existat un stat numit Moravia Mare, care se întindea atât în Cehia, cât şi în Slovacia. Dar legătura acestuia cu Cehoslovacia modernă seamănă cu cea dintre regatul lui Burebista şi România lui Ceauşescu: era o simplă proiecţie în trecut a unor realităţi contemporane.

Cehii şi slovacii vorbesc două limbi extrem de asemănătoare, care, cu puţin efort, ar putea fi unificate într-una singură; teritoriile pe care le locuiesc se învecinează, iar o mare parte a istoriei lor au trăit, deopotrivă, între marginile Imperiului Habsburgic. Cu toate acestea, din punct de vedere politic, administrativ, social sau economic, ei au făcut parte din lumi diferite, care nu comunicau decât prea puţin între ele. Slovacii erau o populaţie predominant ţărănească, încadrată de elite firave şi au vieţuit aproape toată istoria lor în cadrul regatului Ungariei, chiar şi atunci când coroana Sfântului Ştefan a ajuns să fie purtată de dinastia de Habsburg. Nu au avut niciodată, până în anul 1939, vreun stat sau vreo alcătuire politică proprie. Destinul şi profilul lor istoric au semănat destul de bine cu cel al românilor ardeleni. Nu este de mirare, aşadar, că deputaţii români şi cei slovaci aleşi în legislativul de la Budapesta, la începutul secolului XX, se vor alia, împreună cu sârbii, într-un grup parlamentar al naţionalităţilor din Ungaria dualistă.

Cehii, în schimb, trăiau într-o regiune mult mai dezvoltată din punct de vedere economic, aveau o nobilime puternică şi au dat naştere regatului Boemiei, un stat important al Europei, din componenţa Sfântului Imperiu Roman-German. Deşi, mai ales după anul 1620, împăraţii habsburgi au anulat autonomia politică de care se bucuraseră în trecut cehii, Boemia va rămâne însă o entitate distinctă a imperiului, o piesă esenţială în arhitectura părţii vestice, austriece, a acestuia.

Chiar şi după 1867, anul încheierii pactului dualist austro-ungar, la fel ca mai toate popoarele monarhiei, cehii, slovacii sau românii nu au crezut că imperiul condus de Franz Joseph, aflat în plină dezvoltare economică şi socială, s-ar putea prăbuşi. Ca urmare, mişcările lor naţionale, care au prins aripi în această perioadă, nu doreau altceva decât asigurarea unor drepturi politice depline pentru conaţionalii lor şi dobândirea unei autonomii naţionale cât mai largi, în cadrul monarhiei.

Când imperiul s-a prăbuşit însă, la sfârşitul Primului Război Mondial, iar popoarele componente ale acestuia s-au văzut în situaţia de a-şi construi un viitor politic pe cont propriu, conducătorii politici ai cehilor şi slovacilor, ţinând cont de afinităţile existente între cele două popoare înrudite, au ales să edifice, laolaltă, un stat şi o naţiune ceho-slovacă. Adevărul este că iniţiativa le-a aparţinut liderilor cehi, cum au fost Tomáš Masarik sau Edvard Beneš, care aveau o poziţie incomparabil mai bună, în comparaţie cu fraţii lor de peste Morava. Cehii erau mult mai numeroşi, mai puternici, mai bogaţi şi mai educaţi decât slovacii. Ca urmare, de la început, slovacii au fost obligaţi de împrejurări să joace rolul rudei sărace, chiar dacă, în principiu, cele două componente ale naţiunii cehoslovace împărtăşeau în mod egal identitatea politică a statului lor.

Cehoslovacia interbelică a evidenţiat perfect caracterul utopic al proiectelor naţionale. Austro-Ungaria fusese un imperiu multinaţional, pe care mulţi îl considerau o închisoare a popoarelor. Dar deşi noile state succesoare ar fi trebuit să fie cu totul altceva, adevărul este că structura lor etnică şi naţională nu reuşea nici ea să satisfacă mult mai bine principiul naţionalităţilor. În mod ironic, Cehoslovacia interbelică a fost comparată cu o Austro-Ungarie în miniatură, în care cehii, elementul etnic dominant, reprezentau circa 51% din totalul populaţiei, germanii veneau pe locul al doilea, cu 22%, slovacii erau abia pe locul trei, cu vreo 16 procente, la care se adăugau minorităţi importante şi compacte de ruteni (în Ucraina Subcarpatică), maghiari (în Slovacia), evrei, polonezi, ba chiar şi o mână de români prin satele din Maramureşul de la nord de Tisa.

Nu este de mirare că un asemenea stat compozit, în pofida industriei sale dezvoltate şi a unui regim politic foarte liberal pentru standardele vremii şi ale locului, a fost o pradă atât de uşoară pentru Hitler, care a folosit tocmai principiul naţionalităţilor, chestiunea drepturilor germanilor sudeţi, pentru a îngenunchea Cehoslovacia fără să tragă un singur foc de armă. Hitler a fost, într-un fel, şi creatorul primului stat slovac, impulsionându-i pe liderii slovaci să se desprindă de restul Cehoslovaciei şi să îşi proclame independenţa, în anul 1939.

După război, Cehoslovacia s-a refăcut, dar cu un preţ foarte mare. Sub raport teritorial, ea a pierdut Ucraina Subcarpatică, regiune care a intrat în componenţa Ucrainei sovietice. Un act expansionist al unei puteri cuceritoare punea din nou în aplicare principiul naţional, deoarece teritoriile respective erau locuite majoritar şi compact de ruteni. În Cehia, aproape întreaga populaţie germană, aproximativ două milioane de persoane, a fost expulzată în Germania, fiind acuzată, în mod colectiv, de colaborare cu naziştii. Proprietăţile germanilor au fost confiscate, iar Cehoslovacia s-a văzut „purificată” de un element etnic considerat periculos. Principiul naţionalităţilor triumfa încă o dată, într-una dintre formele sale cele mai crude.

În 1968, după înăbuşirea Primăverii de la Praga, regimul comunist a reorganizat ţara într-o formulă federală, cu două guverne şi parlamente distincte, pentru Cehia şi pentru Slovacia. Dar aceste instituţii nu aveau nicio autoritate reală, iar partidul comunist cehoslovac, adevăratul deţinător al puterii, şi-a păstrat structura monolitică. Atât Alexander Dubček, liderul comunist reformist, cât şi succesorul său conservator şi prosovietic, Gustáv Husák, au fost slovaci. Ca şi în alte părţi ale lumii, regimul comunist nu a reuşit însă decât „să îngheţe” disputele naţionale, şi nu să le aplaneze cu adevărat, amânându-le deznodământul până la prăbuşirea sa.

La trei ani de la căderea comunismului, Cehoslovacia se dezmembra, în primul rând datorită politicienilor separatişti slovaci, care au manipulat sentimentele naţionaliste ale populaţiei pentru a se menţine la putere. Separatismul etnic a fost alimentat şi de un clivaj politic, în condiţiile în care majoritatea cehilor erau de dreapta, doreau o reformă economică rapidă şi erau orientaţi spre Occident, în timp ce ideologia slovacilor conduşi de Mečiar propunea „a treia cale”, nici comunistă, dar nici capitalistă, combinând populismul de stânga, naţionalismul şi simpatiile faţă de Rusia, la fel ca Iliescu al nostru. În aceste condiţii, politicienii cehi, în frunte cu premierul Václav Klaus, au avut înţelepciunea să nu se opună secesionismului slovac, evitând astfel riscul de a arunca ţara într-un război civil sângeros, cum era cel din Iugoslavia. Deşi preşedintele Václav Havel, animat de sentimente liberale şi adversar al tendinţelor naţionaliste, ar fi dorit ca ţara pe care a condus-o să rămână unificată, el nu va reuşi să îi convingă pe liderii cehi şi slovaci să menţină federaţia. Certificatul de deces al Cehoslovaciei era pecetluit cu sigiliul principiului naţional, acelaşi principiu care, în mod paradoxal, îi parafase şi actul de naştere.

La ce folosesc stupul şi haita?

A fost bine şi corect ca statul cehoslovac, cândva o poveste de succes a Europei Centrale, să se rupă în două? Dar catalanii de astăzi: este bine şi corect ca ei să se rupă de Spania? Dacă sunt o naţiune, aşa cum i-a recunoscut guvernul Zapatero, atunci de ce să nu aibă dreptul la o ţară a lor, în pofida opiniei contrare a guvernului spaniol, a Uniunii Europene şi chiar a autorului acestor rânduri? Catalanii îşi revendică independenţa în baza aceluiaşi principiu care le-a permis românilor ardeleni să se desprindă de Austro-Ungaria, coloniilor engleze din America de Nord de Marea Britanie, Cehiei şi Slovaciei de Cehoslovacia, Republicii Kosovo de Serbia, Crimeei de Ucraina. După cum poate confirma, cred, oricare cititor al acestor rânduri, indiferent de opţiunile sale particulare într-un caz sau altul, pentru unii e bine, iar pentru alţii e rău, unii au voie, iar alţii nu, quod licet Iovi, non licet bovi. Principiul autodeterminării naţionale poate intra oricând într-un conflict de nesoluţionat cu principiul suveranităţii şi integrităţii teritoriale a oricărui stat independent, ambele fiind considerate, astăzi, precepte de nezdruncinat ale dreptului internaţional. Este unul dintre exemplele cele mai flagrante, care arată că, uneori, principiile nu se pot acomoda în ruptul capului cu realităţile pe care pretind să le normeze.

Nu este cazul însă să fim prea relativişti cu principiile, pornind de la această situaţie. Este vorba doar despre nişte norme ale dreptului internaţional, izvorâte dintr-o anumită experienţă istorică, avându-şi limitele sale, şi nu despre principii morale cu aplicabilitate universală. Echitatea socială, libertatea şi prosperitatea indivizilor ar trebui să fie asigurate oriunde, în Kosovo sau în Serbia, în China sau în Taiwan, în Caşmir sau în Gilgit-Baltistan, în Israel sau în Palestina. Atâta doar că mulţi dintre cei care trăiesc pe meleagurile amintite sau în altele similare îşi doresc, cu ardoare, împlinirea altor năzuinţe; de multe ori, ei leagă chiar şi satisfacerea nevoilor lor primordiale de configuraţia frontierelor politice ale locului particular în care trăiesc sau de numele pe care îl poartă acesta. Aşa au apărut principiile care legitimează dreptul nostru de a ne uni sau de a ne despărţi, de a da naştere unor state sau de a lichida altele.

Dacă am chestiona o fiinţă raţională, venită de pe altă planetă, cu privire la aceste aspecte, probabil că ea le-ar considera nişte aberaţii de neînţeles. Ne-ar spune că oamenii pot trăi la fel de bine şi într-o ţară, şi într-alta, iar dacă statele şi naţiunile provoacă atâtea complicaţii şi probleme, poate că ar fi mai bine să le desfiinţăm. Adevărul este însă că noi, oamenii, ne dorim să trăim în interiorul acestor forme de organizare socială, tot aşa după cum albinele îşi doresc să trăiască în stupi, iar lupii în haite. Nu putem altfel. Statele şi naţiunile sunt stupii şi haitele noastre, sunt croite pe măsura noastră, a limitelor, imperfecţiunilor şi pasiunilor speciei noastre.

Dar oricât le-am reifica şi le-am idolatriza, oricât de multă nobleţe le-am conferi în universul valorilor noastre, nu trebuie să uităm că ţările şi naţiunile nu sunt nişte scopuri în sine, ci doar nişte mijloace. Obiectivele ultime pe care le urmărim sunt apărarea vieţii, a libertăţii şi a năzuinţei spre fericire, de care trebuie să se bucure fiecare individ. Ţările şi naţiunile sunt doar mijloace prin intermediul cărora societatea omenească urmăreşte atingerea acestor ţeluri supreme. Menirea Cehoslovaciei nu a fost aceea de a asigura fericirea statului cehoslovac sau a naţiunii cehoslovace, ci a cehilor şi slovacilor concreţi, dar şi a germanilor, rutenilor, maghiarilor sau evreilor care o locuiau. De aceea nu merită să o jelim, ci să o apreciem pentru ceea ce a reuşit ea să facă în această direcţie, mai bine sau mai rău, pentru locuitorii săi, timp de 74 de ani. Şi să învăţăm să ne punem şi noi ţara să facă mai multe pentru oamenii ei reali, şi nu pentru idealurile sale sforăitoare, ca să nu ajungă cândva să merite soarta Cehoslovaciei.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te