Furtuni la orizont: prea puţină dreptate, prea mari inegalităţi!

Nu ştiu alţii ce cred, dar eu vă spun că liniştea socială de la noi e în prezent atât de profundă că îmi ţiue urechile. Se mai ceartă şi chiar se mai altoiesc unii pe la tv, dar văd mai ales cum oamenii muncitori au grijă de treburi numai de ei ştiute, lăsând liniştea în aparenta ei pace socială. Şi totuşi, dacă aş fi politician, nu aş ezita să întreb aşa, într-o doară şi în ciuda creşterii economice anunţată cu surle şi trâmbiţe, dacă asta nu-i cumva liniştea dinaintea furtunii. Ei, slavă Cerului!, nu m-a întrebat nimeni.


 

A venit însă îndemnul de a scrie acest articol şi atunci m-am hotărât să anunţ emfatic, chiar dacă mă animă speranţa de a mă înşela: pregătiţi-vă rapid, domnilor politicieni, se întrevăd furtuni sociale la orizontul nu prea îndepărtat!

Vă spun repede de ce: dreptatea socială, adică distribuţia echitabilă şi după merite a veniturilor, privilegiilor şi oportunităţilor, s-a micşorat atât de mult la noi că nu a mai rămas decât prin colţuri familiale şi cotloane comunitare ascunse, iar inegalităţile de venit şi avere, de acces la educaţie şi cultură au crescut şi cresc pe mai departe atât de mult că 1% cei mai bogaţi dispun de avuţii şi venituri de câteva ori mai mari decât ale tuturor celorlaţi 99% luaţi împreună. Mai mult, nu numai că distribuţia şi redistribuţia economică din societatea noastră ignoră reguli elementare ale dreptăţii sociale, ci se fac în aşa fel încât să asigure elitei guvernante o viaţă de rentieri nesătui, care nu ezită să-şi mărească rapid şi peste măsură salariile, să-şi asigure pensii speciale, să-şi sporească avuţiile prin eludarea prevederilor legale sau chiar prin adoptarea unor acte normative cu unicul scop de a-şi satisface interese personale, materializate prin reglementarea unor privilegii în creştere continuă. Sigur că au căzut firimituri da la masa îndestulării şi au chemat, măcar pe unii bugetari, să la adune, dar eu spun în modul cel mai răspicat şi cu jena care mi-a mai rămas faţă de ei că nu înţeleg de ce membrii elitei noastre politice au ales să se rupă complet de propriul popor uzurpat şi să facă toate astea într-o frăţietate fără limite şi în creştere continuă de la începutul anilor 1990. Să fie doar lăcomia căzută într-un hubris ce cheamă doar soluţii tragice, ca la grecii antici? Să fie ignoranţa politică şi socială care nu lasă loc decât conştientizării ultime a riscurilor induse de viclenia istoriei? Chiar nu vor să-şi imagineze cum ar fi să vină peste ei furtunile marilor pierderi şi conflicte sociale?

Din generozitatea care le-a mai rămas, îi invit să accepte a se strădui să afle câte ceva, dacă într-adevăr încă nu ar şti, despre dreptatea socială şi inegalităţile din lumea noastră românească recentă. Probabil că numai astfel cele spuse mai sus ar avea vreo relevanţă dincolo de eventuala preluare a avertizării.

E cazul să devenim conștienți și de altceva care afectează în masă viețile individuale: inegalitățile economice, sociale, educaționale sau culturale au crescut în mod accelerat.

Tăcerea e cea de dinaintea furtunii

Înainte de toate, întrucât aparţin profesional ştiinţelor sociale, vreau să menţionez că raţiunea practică generală cu privire la acte injuste sau la nedreptăţi peremptorii nu este deocamdată exersată cu insistenţă în lumea vieţii din societatea noastră, deşi sunt frecvente evenimentele asociate cu mari nedreptăţi, unele de-a dreptul revoltătoare. Unii chiar pactizează cu autorii nedreptăţilor, alţii ajung să îi susţină cu voturile lor pentru a-i ajuta să urce pe poziţii şi mai înalte în ierarhia nedreptăţilor sociale. Doar instanţele de judecată şi, cu precădere, parchetele întreţin cu asiduitate curiozitatea publică şi provoacă elitele guvernante sau legislative la amânări selective, contestări zgomotoase sau chiar eventuale revizuiri radicale ale instituţiilor dreptăţii sociale. În ciuda faptului că instanţele de judecată se mai străduiesc să pronunţe decizii care să provoace mai departe aşteptări sociale privind afirmarea normativă a dreptăţii, instituţiile sau principiile trăite ale dreptăţii sociale, practicile şi consecinţele nedreptăţilor multiplicate nu se ivesc în mod hotărât la suprafaţă. Trăim încă într-o perioadă a nemulţumirilor ascunse în latenţe, astfel că aparenta lipsă sau puţinătatea participării publice în susţinerea dreptăţii sunt proporţionale doar cu ponderea nedreptăţilor.

Să nu ne lăsăm însă deloc înşelaţi de aparenţe. Nici măcar să nu bănuim că nedreptăţile nu sunt cumva aduse la suprafaţă. Din contră. Iată spre ilustrare câteva din rezultatele sintetice şi comparative ale celui mai recent raport european de monitorizare a dreptăţii sociale în ţările membre al Uniunii Europene (Daniel Schrad-Tischler & Christof Schiller, Social Justice in the EU – Index Report 2016. Social Inclusion Monitor Europe, Berteslmann Stiftung, 2016).

Figura 1: Indexul Dreptăţii Sociale în ţările membre al Uniunii Europene (2016): scoruri medii ( de la 1 – mari nedreptăţi la 10 – dreptate socială)

Este vorba de date din Indexul European al Dreptăţii Sociale (Tabelul 1), care prezintă distribuţia medie a scorurilor pe ţări membre ale UE, ţinând cont de ponderile nedreptăţilor din şase arii sociale: echitatea în educaţie, prevenirea sărăciei, accesul la piaţa muncii, coeziunea socială şi nediscriminarea, sănătatea şi dreptatea intergeneraţională. Scorul mediu de 3,91 situiază România pe locul 27 din 28 state membre ale UE (2015). Scorurile cele mai mici sunt înregistrate pe domeniile sănătăţii şi prevenirii sărăciei. În 2015, circa 37,3% dintre români se aflau sub spectrul riscului de sărăcie sau al excluderii sociale. Dintre aceştia, 22,7 % sufereau de deprivare materială majoră sau 25,4% erau sărăci lipiţi (obţineau, inclusiv după considerarea transferurilor sociale, mai puţin de 60% din venitul median). Cei mai afectaţi erau copiii şi tinerii, 46,8% dintre aceştia trăind sub ameninţarea riscului sărăcirii. Nu mi se pare exagerat a spune că am ajuns să fim o ţară în care viitorul este ignorat cu insistenţă.

Nu numai că am neglijat realizarea celor mai elementare reguli ale dreptăţii în comunităţile noastre de viaţă. E cazul să devenim conştienţi şi de altceva care afectează în masă vieţile individuale: inegalităţile economice, sociale, educaţionale sau culturale au crescut în mod accelerat şi au devenit atât de cumulative că au creat o clasă socială nouă, a aşa-zişilor precarieni (persoane cu vieţi efectiv precare, nu numai săracii şi şomerii), care include mult mai mult decât o treime din populaţie. În estimarea mea, ar include circa jumătate din populaţie.

Eu spun în modul cel mai răspicat şi cu jena care mi-a mai rămas faţă de ei că nu înţeleg de ce membrii elitei noastre politice au ales să se rupă complet de propriul popor uzurpat şi să facă toate astea într-o frăţietate fără limite şi în creştere continuă de la începutul anilor 1990.

 

Iată ce ne spun datele cele mai eclatante

Raportul dintre veniturile salariale cele mai mici şi cele mai mari din sistemul bugetar este de circa 1:40. Când includem în evaluare şi salariaţi din unităţi ale sectorul public care îşi asigură venituri proprii în absenţa unor alocaţii bugetare (de genul Autorităţii de Supraveghere Financiară) raportul ajunge să fie de 1:100 sau chiar de 1:150. Unicitatea românească în context european vine şi din alte părţi: veniturile individuale medii din sectorul public le depăşesc pe cele din sectorul privat, care este de fapt sursa dominantă a tuturor veniturilor din societatea naţională, iar starea socială generală a veniturilor pensionarilor o depăşeşte pe a tinerilor sau a celor aflaţi în primii ani de muncă.

Cei mai săraci 10% din populaţie deţin circa 2% din venitul naţional pe când cei 10% cu veniturile cele mai mari deţin aproape 20% din venitul naţional (conform Eurostat: http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=1050&intPageId=1870&langId=en). Cei mai bogaţi 20% din populaţia României au venituri de 8,3 ori mai mari decât cei mai săraci 20%, în timp ce media europeană a acestui raport este de 5 ori. Cei bogaţi deţin şi puterea politică, pe care o folosesc pentru a-şi multiplica veniturile şi avuţia. Munca împreună cu capitalul intelectual au încetat aproape complet să mai fie cei mai importanţi predictori ai veniturilor şi avuţiei individuale. Factori cum ar fi capitalul social (adică relaţiile personale şi reţelele de influenţă şi putere) şi capitalul politic au ajuns să fie singurii predictori ai avuţiei şi veniturilor. Se poate spune că, în felul acesta, regimul politic românesc, în loc să persevereze spre consolidarea democraţiei liberale, a devenit un regim plutocratic al dominaţiei politice exclusive a bogaţilor.

Coeficientul Gini, care măsoară distribuţia statistică a inegalităţii veniturilor şi avuţiei la nivel naţional, a avut după 1990 o evoluţie sinusoidală. În 1990 societatea românească era puternic omogenizată. De atunci, inegalităţile au crescut continuu până în 2008, au scăzut în perioada 2008-2012 (conform Index Mundi: http://www.indexmundi.com/facts/romania/indicator/SI.POV.GINI) a marii recesiuni naţionale şi globale şi au ajuns apoi din nou să crească accelerat, mai ales după 2014. În timp ce valoarea medie a coeficientului Gini se situează în prezent în jurul valorii de 30 în Uniunea Europeană, societatea românească a ajuns la circa 38,0 în 2016, nivel al riscurilor sociale de conflicte şi revoltă care este comparativ cu cel din ţări latino-americane.

Campioni la inegalităţi

În cadrul Uniunii Europene am ajuns ca în prezent să fim una din societăţile cu cele mai mari inegalităţi individuale. Mai mult, inegalităţile individuale se cumulează cu inegalităţile dintre nivelul de dezvoltare economică a ţării şi media europeană sau cu disparităţile dintre regiunile naţionale de dezvoltare. Astfel, ca ţară membră a Uniunii Europene, România se află pe penultimul loc (ultima e, deocamdată, Bulgaria) în privinţa Produsului Intern Brut (PIB), inclusiv a PIB per capita controlând pentru puterea de cumpărare standard (PCS). Considerând nivelul mediu al PIB per capita la PCS pe Uniunea Europeană egal cu 100, în 2014 România realiza 55% din această valoare medie. În anul 2003 România era în urma Bulgariei şi ocupa ultimul loc în ierarhia Uniunii Europene în privinţa nivelului performanţelor economice. În 10 ani (2003-2014), însă, a recuperat circa 25% din decalajul faţă de PIB-ul mediu european. Dacă ar păstra acest ritm în viitor şi celelalte ţări şi-ar conserva doar nivelul actual de dezvoltare, în circa 20 de ani economia românească ar ajunge la nivelul mediu al PIB per capita al Uniunii Europene (Programul de convergenţă 2015-2018 al Guvernului României preconizează pentru ciclul 2015-2020 ritmul următor: convergenţa reală a României va ajunge în anul 2018 la circa 65%, existând perspectiva ca la orizontul anului 2020 produsul intern brut pe locuitor la PCS din România să reprezinte 71% din media europeană. Până la atingerea mediei europene ar mai fi încă mult timp şi destul de recuperat. Sursa: http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/cp2015_romania_ro.pdf, accesat: septembrie 2017). Această supoziţie este însă complet nerealistă, astfel că nu doar pe termen scurt, ci şi pe termen lung, dacă alte schimbări de amploare nu apar, sunt mari şanse ca România să persevereze pe penultimul loc în cadrul Uniunii Europene, producând ceva mai mult de jumătate din PIB-ul mediu european. Odată cu această poziţie, inegalităţile individuale din interiorul ţării s-ar cumula cu cele induse de disparităţile europene şi ar deveni şi mai mari. De exemplu, în timp ce preţurile celor mai multe bunuri vor tinde, ca şi până acum, să se alinieze sau, în orice caz, să ajungă la un nivel comparabil cu cele din ţările mai dezvoltate, salariile sau veniturile vor rămâne în medie de circa 3-4 ori mai mici. Consecinţa ar fi că, pe viitor, inegalităţile individuale dintre cetăţenii români şi alţi cetăţeni europeni nu numai că ar avea şanse să se menţină, dar şi să crească. Suntem şi vom rămâne săracii Europei pentru că elita noastră politică nu pare să se intereseze de altceva decât de propria bunăstare.

Am ajuns în lumea noastră românească de azi ca orice tip de egalitate umană din orice sector al lumii vieţii să fi dispărut definitiv şi nimănui să nu-i pese, ca dreptatea socială să fie suspendată în infernul diferenţelor nelegitime, ca tensiunile sociale să crească ameninţător, iar consecinţele sociale ale inegalităţilor să lase loc doar unei poveri a individualizării şi a responsabilităţilor individuale. Ce poţi face într-o astfel de lume? Raţiunea individuală a găsit două soluţii una mai tristă decât cealaltă: migraţia către alte lumi şi individualismul fără margini. Cum să scapi de nedreptăţi şi inegalităţi în creştere dacă nu fugind rupând pământul către alte zări? Am devenit ţara din lume care, în afara oricărui război sau a oricărui pericol de catastrofe iminente, se depopulează cu cel mai mare ritm. Până acum, în mai puţin de două decenii, au părăsit ţara circa patru milioane. Ce se va întâmpla dacă acest ritm va continua la fel şi în următoarele două decenii? Dacă nu se schimbă nimic cât mai rapid posibil iar elita guvernantă va persevera pe actuala traiectorie, toate orizonturile noastre de aşteptare ne apar ca întunecate de furtuni. Un uragan social pare să-şi pregătească vizita prin ţinuturile noastre …

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

17 + two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te