Geert Hofstede: „Internetul ne transformă ca indivizi, dar nu ne schimbă din punct de vedere cultural”

Interviu realizat de Mihnea S. Stoica


Distribuie articolul

Era o zi neobişnuit de rece pentru Ţările de Jos, unde iernile sunt, aşa cum am avut şansa să le cunosc, ceva mai blânde decât în România. De îndată ce cobor din trenul care leagă, spre est, spectaculosul Amsterdam de micul orăşel Ede, aerul uscat de februarie îmi taie calea la intrarea de pe peron în gara prea puţin animată, dar a cărei parcare e tixită de maşini şi biciclete – semn al traficului intens de la primele ore ale dimineţii.

Franța, caracterizată de o puternică dimensiune de „evitare a incertitudinii”, l-a ales pe Emmanuel Macron. America a jucat la risc

Am ajuns cu aproape treizeci de minute înaintea momentului stabilit pentru întâlnire, însă situaţia n-a putut decât să mă liniştească. Nu concepeam că aş putea să-mi întâlnesc viitorul intervievat fără să mă pregătesc psihologic chiar la „locul faptei”, repetând în minte primele cuvinte pe care aveam să i le adresez. Mi-am reverificat ghiozdanul să mă asigur că aveam la mine cartea „Culturi şi organizaţii. Softul mental” – deşi eram mai mult decât sigur că n-o uitasem la Amsterdam. Încep s-o răsfoiesc, revăzându-mi câteva dintre însemnările făcute de-alungul anilor. În tot acest răstimp, văd cu coada ochiului o maşină mică, de culoare închisă, care se opreşte la intrarea în gară. Mai erau câteva minute bune până la întâlnire, aşa că nou-venitul nu îmi atrăgea atenţia – cu atât mai mult cu cât a rămas în maşină, distanţa făcându-i greu descifrabile trăsăturile feţei. În plus de asta, mă aşteptam ca persoana pe care aveam s-o întâlnesc să fie însoţită. Văzând, totuşi, că se apropie ora întâlnirii şi nici urmă de vreo altă mişcare, ies din gară şi mă apropii de autoturism, moment în care recunosc privirea blândă care mă scrutează din spatele ochelarilor cu rame subţiri, aurii. Privind prin geamul deschis, mă pomenesc la intrarea într-o maşină al cărui şofer este nimeni altul decât marele savant Geert Hofstede. „Intră şi spune-mi ce se întâmplă în România”, îmi spune Hofstede, spulberând astfel orice introducere pe care îmi imaginam că o voi pune în scenă. Aşa a debutat întâlnirea mea cu acest fascinant om, deschis spre dialog şi de o modestie incredibilă în raport cu importanţa contribuţiei sale ştiinţifice. Legătura noastră, stabilită atunci, s-a materializat în următorul interviu, pe care Geert Hofstede mi l-a acordat pentru SINTEZA.

 SINTEZA: Domnule profesor Hofstede, sunteţi, fără îndoială, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători contemporani. Studiile dumneavoastră au reuşit să prindă în reprezentări statistice un concept atât de fluid şi, în cele din urmă, atât de dificil de delimitat, cum este cultura. Îi fascinaţi, de câteva decenii, atât pe cercetătorii din ştiinţele socio-umane, cât şi pe simplii cititori, curioşi să înţeleagă ce îi desparte şi ce îi apropie de cei care fac parte din alte culturi. Cum vă simţiţi în această ipostază, ştiind că aţi revoluţionat modul în care înţelegem, azi, conceptul de cultură naţională?

Geert Hofstede: În ciuda aparenţelor, nu cred că sunt foarte mulţi savanţi care mă simpatizează cu adevărat. Mai cu seamă cei care lucrează, în studiile lor, cu cifre – şi care, verificând rezultatele studiilor mele, mă consideră depăşit. Însă, în esenţă, cultura este un concept care dăinuie peste secole şi care nu devine anacronic foarte uşor. Există schimbări, fără îndoială, dar acestea sunt superficiale. În profunzimea lor, oamenii rămân la fel. Nu suntem în situaţia în care să nu mai putem percepe diferenţele dintre un francez şi un german. Iar această realitate a fost identificată şi acum 500 de ani de către compatriotul meu Erasmus, care e un model pentru mine. Din scrierile lui cu privire la diferenţele dintre francezi şi germani, înţelegem că lucrurile stăteau şi atunci exact ca şi acum. Desigur, modul în care văd eu lucrurile ţine şi de pregătirea mea, care a fost una eclectică. La bază, eu sunt inginer. Însă nu la multă vreme după încheierea studiilor, am descoperit că mă interesează mai mult oamenii decât tehnologia. Aşa stând lucrurile, când aveam undeva la 35 de ani, şeful meu – o persoană foarte generoasă – mi-a promis că dacă îl ajut să-şi reorganizeze compania de textile pe care o conducea, mă va ajuta să fac un doctorat în psihologie socială. Ceea ce s-a şi întâmplat. Totuşi, am continuat să lucrez part time pentru compania respectivă, ceea ce era convenabil atât pentru mine, cât şi pentru ei, mai ales pentru că era o perioadă în care industria textilă nu o ducea tocmai bine. În acelaşi timp, am fost eligibil şi pentru o bursă guvernamentală. Am lucrat din greu pentru a câştiga suficient încât să-mi permit să-mi hrănesc familia crescândă. Aceasta este perioada în care am intrat în contact cu IBM, care m-au angajat pentru că le-a plăcut foarte mult ideea de a avea un inginer care a studiat psihologie socială. Însă până atunci nu am lucrat deloc pe marginea conceptului de cultură. Mult mai târziu, abia după ce am părăsit IBM, am descoperit că, în alte grupuri internaţionale, am putut identifica aceleaşi tipuri de diferenţe între culturi pe care le-am sesizat şi la IBM. În fine, aşa am început să scriu prima mea carte… Dar totuşi ţin foarte mult la dimensiunea practică a studiilor mele. Încă mai există psihologi care spun despre mine: „Acest individ e inginer, nu e psiholog!”, uitând că, de fapt, mi-am luat doctoratul în psihologie cu distincţia „cum laude”. Deci cred că munca mea este apreciată mai degrabă de cei care o folosesc în scopuri practice, şi mai puţin de cei din mediul academic. Dar asta nu mă deranjează prea tare. Dacă cineva mă pune în faţa unei noi teorii, prima întrebare pe care i-o ridic e: „La ce foloseşte din punct de vedere practic?”, motiv pentru care, din calitatea mea de profesor, am insistat la Universitatea din Maastricht ca studenţii mei să facă un stagiu de practică încă din prima perioadă a studiilor. Să petreacă măcar o vacanţă de vară în străinătate şi să lucreze acolo, pentru a fi puşi în situaţia de a-şi petrece timpul într-un context în care lucrurile se fac altfel decât sunt obişnuiţi la ei acasă. Însă motivele pentru care am cerut acest lucru nu au fost foarte evidente pentru toţi colegii mei din mediul academic. Unora le-a plăcut iniţiativa mea, altora nu.

SINTEZA: În cursul întâlnirii noastre precedente, mi-aţi mărturisit că aţi descoperit aproape întâmplător teoria care avea să vă definească opera ştiinţifică, punând laolată răspunsurile mai multor chestionare. Cum aţi ajuns, totuşi, să delimitaţi între ele dimensiunile culturii naţionale? De ce aţi ales „individualism vs. colectivism”, „feminitate vs. masculinitate”, „orientarea pe termen lung” etc. şi nu alte criterii de delimitare între culturi?

Geert Hofstede: Marea diferenţă dintre psihologie şi tehnologie este aceea că psihologia este mult mai complexă, dar în acelaşi timp şi mult mai puţin structurată. Ca atare, am căutat o metodă de a-mi organiza rezultatele şi de a face inteligibil modul în care funcţionează mintea umană. Am studiat literatura de specialitate, m-am uitat la datele mele şi apoi am ajuns la aceste dimensiuni. Abia la ceva vreme după ce am identificat aceste dimensiuni în datele mele am dat peste un articol publicat cu mult timp înainte, în 1954, de doi antropologi americani care au scris despre ceea ce ei numeau ”caracterul naţional”. Şi când am văzut rezultatele lor am realizat că şi eu am ajuns la aceleaşi concluzii. A fost o experienţă interesantă, pe care am relatat-o şi în cartea mea. Ceea ce le spun, însă, şi studenţilor mei este să reţină că, în cele din urmă, aceste dimensiuni nu există, ele nu sunt palpabile, ci sunt concepte, constructe, sunt modalităţi de înţelegere a realităţii. Deci dacă vine cineva şi îmi spune ”Hofstede, tu ai găsit iniţial patru dimensiuni, apoi cinci, apoi şase, dar eu am găsit şapte”, eu îi răspund: ”Bine, dar spune-mi ce poţi face cu aceste dimensiuni”. Dacă vine altcineva cu o nouă dimensiune, din punctul meu de vedere e în regulă atâta timp cât persoana respectivă îmi poate demonstra utilitatea ei. Asta pentru că eu, în studiile mele, arăt foarte clar ce pot face cu dimensiunile pe care le-am găsit. Pentru că aţi menţionat individualismul şi colectivismul, mi-am adus aminte că un prieten de-al meu mi-a zis că a găsit o sută de metode diferite de măsurare a acestei dimensiuni. Deci mi-e dat să întâlnesc adesea persoane care mă contestă într-un fel sau altul.

SINTEZA: Referitor la astfel de situaţii, Gallup a realizat o cercetare în două valuri după metodologia Dumneavoastră şi a obţinut alte rezultate, total diferite decât ale studiilor Dumnevoastră?

Geert Hofstede: Nu cunosc acest studiu în particular, dar cel mai probabil este unul din multele studii care, dacă aduce clarificări analizelor mele, nu are de ce să mă deranjeze. Am prieteni care corelează aceste studii paralele cu diferite aspecte practice, spre pildă date din zona de marketing – şi acestea foarte utile în reliefarea diferenţelor culturale. Probabil aceste studii paralele pot fi corelate cu tendinţele de consum. Oamenii cumpără şi consumă în funcţie de valorile lor. Deci am văzut multe studii de acest gen, dar sincer să fiu nu încerc să ţin pasul cu ele. Nu mai am, ca odinioară, ambiţia de a urmări materialele care se produc pe marginea studiilor mele. Încerc să aleg doar chestiunile care sunt realmente relevante pentru mine, dar generaţia tânără mă mai ţine la curent cu noutăţile, selectează materialele noi care apar şi mă îndeamnă să le citesc. Însă mă gândesc şi în felul următor: iată, aceasta a fost contribuţia mea, sper să fie utilă. Iar dacă există persoane care încă spun că munca mea e depăşită, cred că acestea n-au înţeles niciodată cu adevărat conceptul de cultură. Acest concept nu e desuet. Românul rămâne român! Desigur, românul de azi e diferit de cel de ieri, dar asta rămâne adevărat pentru toate celelalte culturi. Bazându-se pe datele World Value Survey, studiu care se repetă la fiecare cinci ani, un tânăr profesor pe care-l cunosc a comparat două generaţii, unde prima era formată din părinţii celei de-a doua. Iar rezultatele au arătat diferenţe între generaţii, dar acestea nu sunt specifice unei singure ţări. Există cauze care declanşează aceste diferenţe, cum ar fi introducerea noilor tehnologii în viaţa de zi cu zi. Lumea e astăzi dependentă de ele. Iar acest tânăr coleg al meu a descoperit că există trei modificări majore din punct de vedere cultural, care se resimt în întreaga lume. În primul rând, aşa cum sunt convins că aţi intuit, distanţa faţă de putere se diminuează. Totodată, individualismul se întăreşte. Nu în ultimul rând, tot mai multe persoane consideră că viaţa ar trebui trăită fără constrângeri. Cea mai fluctuntă dimensiune este cea pe care eu am numit-o „evitarea incertitudinii”. Aş lega apariţia populismului de acest fenomen, pentru că există o nevoie tot mai acută a oamenilor de a fi siguri de viitorul lor. Referitor la această dimensiune, mă simt nevoit să fac o clarificare. Tot mai mulţi vorbesc despre „evitarea incertitudinii” fără a-mi fi citit cartea, crezând că se referă la evitarea riscurilor. Cu toate acestea, eu explic clar în cartea mea că cele două nu sunt unul şi acelaşi lucru. E esenţială diferenţa. „Evitarea incertitudinii” înseamnă că urmăreşti să îţi structurezi viaţa de o aşa manieră încât să nu te confrunţi cu lucruri de care nu eşti pregătit. Motivele pentru evitarea incertitudii diferă de la individ la individ. Unii vor certitudine pentru că sunt emotivi, alţii vor să-şi vadă viaţa organizată în baza unor reguli stricte. Deci există o varietate din acest punct de vedere. Dar, mă rog, toate acestea sunt explicate în cartea mea.

SINTEZA: Se discută mult despre criza în care se află democraţia reprezentativă. Oamenii nu mai au încredere în cei care ar trebui, în mod normal, să îi reprezinte. Se caută formule alternative, cât mai apropiate ideii de democraţie directă. Indivizii vor să fie ei cei care iau deciziile în mod direct, nu printr-un reprezentant.

Geert Hofstede: Îmbrăţişarea ideii de democraţie directă este o manifestare, dusă la extrem, a micşorării distanţei faţă de putere. Cred că, totuşi, lucrurile merg puţin cam departe, pentru că trebuie să te gândeşti şi la faptul că o ţară trebuie ţinută laolaltă. Distanţa mică faţă de putere a fost întotdeauna o caracteristică a culturii americane. Acolo, guvernul a fost întotdeauna privit ca un diavol.

SINTEZA: Sunt actualii politicieni de pe scena internaţională rezultatul transformărilor culturale? Cum interpretaţi, spre pildă, victoria lui Donald Trump în SUA sau a lui Emmanuel Macron în Franţa?

Geert Hofstede: Cei doi sunt personalităţi complet diferite. Franţa – care este, în mod tradiţional, o ţară caracterizată de o puternică dimensiune de ”evitare a incertitudinii” – şi-a ales ca preşedinte o persoană liniştită şi modestă precum Macron. În SUA, situaţia este cel puţin ciudată. Dacă nu mă înşel, Donald Trump a cumulat cu aproape 3 milioane de voturi mai puţin decât Hillary Clinton, dar cu toate acestea, datorită sistemului electoral, a ajuns preşedinte. Nu ştiu în ce măsură îl putem considera reprezentativ. Toţi prietenii mei americani sunt şocaţi.

SINTEZA: S-a spus despre globalizare că va avea un efect de creuzet asupra culturilor naţionale. Mulţi se aşteptau ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, graniţele dintre culturi să dispară. De ce nu s-a împlinit această predicţie? Are globalizarea tocmai efectul invers, anume acela de a accentua aceste diferenţe?

Geert Hofstede: Să luăm ca exemplu Uniunea Europeană. Când încă eram la începuturi cu studiul meu, locuiam la Bruxelles şi chiar am fost chemat să le vorbesc angajaţilor din instituţiile europene. Dar, în ultimul moment, cineva din conducerea acestora a interzis desfăşurarea activităţii respective, fiind de părere că n-ar trebui să discutăm despre cultură într-un asemenea context. Era, aşadar, un tabu. Situaţia s-a schimbat între timp, dar n-au îmbrăţişat niciodată cu adevărat acest concept. Uniunea Europeană nu poate fi explicată pe deplin doar din punct de vedere cultural. Dar ai de-a face cu 27 de ţări, iar varietatea mare de culturi te obligă să ţii cont de existenţa lor. Desigur, nu înseamnă că, dacă facem parte din culturi diferite, nu putem coopera. Chiar din contră, lumea în care trăim e plină de astfel de exemple – persoane care colaborează foarte bine deşi sunt parte a unor culturi diferite. Dar dacă avem de-a face cu o structură de complexitatea Uniunii Europene, trebuie să luăm în considerare o multitudine de sensibilităţi. Şi cred că politicienii europeni nu sunt suficient de conştienţi de acest aspect, crezând că ceea ce e aplicabil într-o ţară poate fi aplicat în toate celelalte. Cu toate acestea, îmi pun mare speranţă în capacitatea omului de a învăţa. Am văzut, de exemplu, faptul că oamenii pot colabora foarte bine în afaceri şi cred că am putea învăţa şi din aceste experienţe. Dar, din păcate, nu toţi politicienii învaţă foarte repede. Am mare încredere, în schimb, în oamenii inteligenţi ai societăţii în care trăim.

SINTEZA: Cum interpretaţi influenţa internetului asupra culturilor naţionale? Ne transformă, ca indivizi, această nouă formă de comunicare?

Geert Hofstede: Internetul ne transformă ca indivizi, dar nu ne schimbă din punct de vedere cultural. Iar asta pentru că, oricât de diferite ar fi culturile, efectul este acelaşi. Spre exemplu, într-un mediu cu un grad ridicat de „individualism”, contul de Facebook va fi folosit în primul rând pentru lărgirea grupul de prieteni, indiferent cât de diferiţi sunt între ei membrii acestui grup. În schimb, un „colectivist” va fi atent să-şi lărgească acest grup de prieteni doar cu persoane care-i seamană. Deci, într-un fel, internetul doar transportă aceste diferenţe culturale. Manifestările pe care le generează sunt superficiale, deşi unora li se pot părea spectaculoase. Lucrurile adânc gravate în inimile noastre, pe care le purtăm cu noi toată viaţa, sunt învăţate până la vârsta de 10 ani. Eu sunt în fericita situaţie de a avea strănepoţi. Uitându-mă la ei văd cum, încetul cu încetul, devin parte a culturii în care cresc – aşa cum, de altfel, s-a întâmplat întotdeauna de-alungul timpului cu orice copil. Dar, totodată, cei de-acum ştiu o sumedenie de lucruri pe care copiii din trecut nu aveau cum să le cunoască. Când o văd pe strănepoata mea de doar un an cum ştie să butoneze orice, realizez cât de puţin ştiam eu la vârsta ei. Cu toate acestea, internetul, la fel ca orice alte invenţii de-alungul timpului, nu schimbă mintea umană – care, de altfel, a rămas la fel în ultimii 500 de ani.

SINTEZA: Aţi călătorit mult, aţi lucrat în diferite medii culturale. Care a fost lecţia cea mai de preţ pe care aţi luat-o cu Dumneavoastră înapoi acasă, în urma acestor „întâlniri interculturale”?

Geert Hofstede: Lecţia este că pot exista diferenţe chiar şi acolo unde ne aşteptăm cel mai puţin. Chiar la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce am absolvit şcoala tehnică, am fost angajat ca inginer pe un vas care călătorea dinspre Olanda către Indiile de Est Olandeze, ceea ce astăzi este Indonezia. Bineînţeles, acolo am întâlnit diferenţe culturale enorme. Dar nu am fost câtuşi de puţin surprins, pentru că mă aşteptam la asta. Dar apoi, când m-am întors acasă, am întâlnit o tânără englezoaică ce venise cu familia ei în vacanţă în Olanda şi, pentru un timp, am fost prieteni. Chiar a stat la noi acasă şi eu am stat la ei. Aşa am înţeles că există diferenţe şi între britanici şi olandezi, diferenţe la care nu m-aş fi aşteptat vreodată. Pot spune că atunci am descoperit, pentru prima dată, conceptul de cultură. Fenomenul pe care l-am experimentat şi eu atunci a fost „şocul cultural”. Pe unii oameni îi pot scoate din sărite tot felul de lucruri pe care alţii le consideră normale.

SINTEZA: Susţineţi că, în cele din urmă, cultura este o interacţiune a personalităţilor. Cât de mult se schimbă o persoană care are experienţa mai multor culturi? O persoană care studiază sau lucrează în străinătate mai mulţi ani asimilează parte a culturii-gazdă sau, din contră, ridică ziduri în jurul său?

Geert Hofstede: Cred că depinde mult şi de personalitate. De exemplu, ca să poţi funcţiona într-un mediu multicultural trebuie să manifeşti o toleranţă puternică pentru incertitudine. Trăieşti într-un context nou, dar modul în care filtrezi realitatea este cel pe care l-ai învăţat încă din copilărie. Sunt două căi de ieşire din această situaţie: fie îţi spui că e interesantă noua ipostază în care te găseşti, fie consideri că e groaznic ceea ce ţi se întâmplă. Deci reacţiile pot fi diametral opuse, în funcţie de persoană. Unii sunt mai capabili decât alţii să facă faţă varietăţii culturale.

SINTEZA: Nu pot să nu mă gândesc la cazul teroriştilor care au acţionat în Bruxelles. Ei s-au născut acolo, au crescut acolo, şi cu toate acestea, au recurs la astfel de gesturi. Majoritatea provin dintr-o cultură musulmană, dar au fost socializaţi în Belgia.

Geert Hofstede: Da, dar pentru a înţelege pe deplin acest fenomen ar trebui să ne uităm şi la familiile lor, la relaţiile dintre membrii acestora. Să vedem cum se raportau aceşti indivizi la tatăl lor, de exemplu. Cred că vom găsi diferenţe semnificative faţă de ceea ce suntem noi obinşnuiţi. Pentru mine, la fel ca şi pentru tine, e nebunească ideea de a ne arunca în aer în numele unor persoane sau a unor idei. A propos de asta, soţia mea s-a specializat în studii islamice. Ea e olandeză, dar a urmat cursuri de islamologie cât timp locuiam la Bruxelles. Una dintre concluziile acelor vremuri – şi mă refer aici la anii ‘70 – a fost aceea că dintre cele trei mari religii monoteiste, islamul era cea mai tolerantă. Şi toată lumea era de acord cu această idee! Eu m-am ocupat de training în management la IBM în diferite ţări islamice, întâlnind grupuri mixte de persoane, formate din şiiţi, suniţi, creştini şi au colaborat extraordinar de bine între ei. Deşi am fi tentaţi să ne gândim în primul rând la concepte precum „jihadul”, dacă citim Coranul realizăm că, de fapt, nu există nicio justificare pentru acţiunile teroriste. Un prieten de-al meu care studiază baza de date World Value Survey a analizat, la un moment dat, grupurile de creştini şi cele de musulmani din Egipt. Iar concluzia la care a ajuns a fost că diferenţele culturale dintre cele două grupuri este aproape inexistentă. Dar când a comparat musulmanii din Egipt cu musulmanii din Siria, a identificat diferenţe enorme. Aşadar, legătura dintre cultură şi religie e una mai degrabă slabă. Există alţi factori care joacă un rol important. Ca atare, motivul pentru care teroriştii aruncă în aer clădiri nu este islamul în sine, care a devenit doar un pretext. De altfel, am mulţi prieteni musulmani care îmi spun că într-adevăr ceea ce se întâmplă e vecin cu nonsensul.

SINTEZA: Care sunt cele mai spectaculoase aspecte pe care le-aţi observat cu privire la studiile Dumneavoastră de-alungul anilor?

Gert Hofstede: Mă surprinde popularitatea lor. Când a apărut cartea mea despre culturile naţionale, în 1980, nu eram convins că va exista vreun interes pentru ea. Era ceva prea nou. Chiar şi aşa, oricine scrie o carte se aşteaptă la reacţii, dar cel puţin pentru o perioadă de timp nimeni nu spune nimic despre ea. Iar când deja te-ai obişnuit cu gândul că lumea a uitat complet de studiul tău, se trezesc unii sau alţii care spun că ţi-au citit cartea. Oamenii au nevoie de timp să citească, să digere, pentru a vorbi despre o carte. Au trecut opt ani de la publicare până la momentul în care cartea mea a cunoscut popularitatea. Între timp, devenisem deja cadru didactic universitar la departamentul de business al universităţii şi am realizat că ceea ce scrisesem în carte era prea complex pentru studenţi. Ei erau oameni care vroiau să facă administrarea afacerilor. Aşa că am început să-mi rescriu cartea în termeni ceva mai simpli. Chiar i-am rugat pe studenţi să-mi spună ce au găsit dificil de înţeles la prima ediţie a cărţii. Deci ei m-au ajutat. De fapt, aceasta a doua carte e cea care a cunoscut faima. Prima carte, cea ştiinţifică, n-a fost tradusă decât într-o singură limbă străină, în japoneză. Şi oricum, japonezii traduc totul. Dar cartea mea pentru studenţi, pe care am publicat-o în 1991, a apărut în 21 de limbi străine, inclusiv în limba română. Chiar două ediţii în limba română.

SINTEZA: Pare că toate au fost deja cumpărate. Mi-a fost foarte greu să mai găsesc un exemplar al cărţii Dumneavoastră în limba română. O dovadă în plus că sunteţi citit intens şi în România.

Geert Hofstede: Da, deşi această carte, pe care am scris-o iniţial pentru studenţi, a ajuns să sufere de „obezitate”. Devenea tot mai groasă, pentru că pe măsură ce publicam o nouă ediţie, încercam să cuprindem în ea şi răspunsuri la cele mai recente comentarii cu privire la studiile mele. Dar, la un moment dat, am realizat că trebuia să găsim o cură pentru această „maladie”. Aşa că, recent, prin 2015, am hotărât să publicăm o ediţie în care ne axăm doar asupra elementelor practice. Iar pentru chestiunile teoretice, fac trimitere la cartea ştiinţifică. În câteva ţări s-a publicat deja această carte simplificată. Există o ediţie în italiană, una în olandeză, aşteptăm traducerea în germană şi în chineză. A fost, aşadar, o idee bună. Am oferit-o şi colegilor mei din Scandinavia, dar au refuzat ediţia simplificată. Poate, totuşi, într-o zi se vor răzgândi şi ei…

SINTEZA: Există anumite tendinţe cu privire la culturile naţionale? Care sunt caracteristicile generale ale Europei de Est? Vă puteţi referi, specific, la România?

Geert Hofstede: În ceea ce-i priveşte pe români, trebuie să recunosc faptul că am fost impresionat de schimbarea de regim politic pe care au realizat-o prin propriile forţe. Dar în Europa Răsăriteană există diferenţe semnificative între o ţară şi alta, diferenţe care, de altfel, nu reprezintă o noutate. Sunt câteva ţări pe care le cunosc foarte bine. Am o legătură bună cu ţările baltice; de la două din ele am primit chiar titlul Doctor Honoris Causa. Interesant este că, dacă ne uităm la cultura lor, aceste ţări sunt mult mai apropiate de ţările scandinave, deşi au fost sub ocupaţie rusească pentru o lungă perioadă de timp. Cu toate acestea, nu au dobândit mai nimic din cultura rusească. Totodată, există o istorie întreagă care leagă Olanda de aceste ţări, din punctul de vedere al comerţului. Limba estonă chiar are câteva cuvinte olandeze. A propos de asta, la Galaţi există un constructor de nave olandez, a cărui fabrică e într-un fel imaginea în oglindă a celei din Rotterdam. Una e la Marea Neagră, celaltă la Marea Nordului. În fine, când am fost la Galaţi, la o masă alăturată, am putut auzi diferiţi oameni vorbind olandeză. Cel mai probabil lucrează pentru această companie.

SINTEZA: Aţi colaborat cu fiul dumneavoastră, Gert Jan Hofstede, la câteva dintre cele mai recente studii. Cum aţi ajuns la această colaborare şi cum anume s-a concretizat ea?

Geert Hofstede: Băiatul meu e cadru didactic la Universitatea Agricolă şi lucrează cel mai adesea cu programe informatice. Când a absolvit biologia, nu existau locuri de muncă pentru biologi… acum e mare nevoie de profesori de gimnaziu care să predea biologia, dar atunci nu. Aşa că şi-a început activitatea profesională lucrând la o companie de software. Dată fiind această experienţă, acum mă ajută foarte mult cu prezenţa mea în online, are grijă de website-ul meu etc. Tot el e sfătuitorul meu cel mai apropiat cu privire la tehnicile de predare a teoriilor mele. E un foarte bun pedagog. E şi un actor foarte bun. Probabil ca să fii un bun pedagog, trebuie să fii şi un actor bun. De altfel, e membru al unui club de actorie. În fine, e un sprijin foarte valoros pentru mine. Acceptă ideile mele şi mă ajută să le „vând”. Când mi-am rescris cartea, l-am rugat să mă asiste, eu nemaiavând ore cu studenţii la momentul respectiv de peste zece ani. Deci aveam nevoie de ochiul critic al cuiva care-şi vede zilnic studenţii.

SINTEZA: Încotro ar trebui să se îndrepte studiile pe marginea culturii naţionale? Există anumite direcţii care, din punctul dumneavoastră de vedere, ar trebui luate în calcul?

Geert Hofstede: Aş putea da multe sfaturi, dar nu o voi face. Ce pot să spun, însă, este faptul că nu sunt foarte impresionat de cei care lucrează mult cu cifrele, deşi astăzi majoritatea jurnalelor ştiinţifice sunt pline de articole de genul acesta. Mulţi îmi critică munca, dar când vine vorba despre aspectele practice, mă întreb de fiecare dată care e relevanţa criticilor lor şi a rezultatelor la care ajung în studiile lor. Sunt minunate, dar care e relevanţa? Sigur că ceea ce am scris eu nu e infailibil, dar toate criticile pe care le aduc teoriilor mele trebuie să aibă o dimensiune practică. Scopul lucrărilor mele a fost acela de a ajuta indivizii în contexte culturale diverse. Când am ajuns la Universitatea din Maastricht am creat un nou departament, cel de business internaţional, care se ocupa cu studiul companiilor din alte ţări. La acea vreme, în 1985, era o noutate în Olanda. Ulterior a devenit foarte popular. Şi sigur, la un astfel de departament, noţiunile de cultură sunt foarte utile. Businessul internaţional ţine, în fond, de cultură.

SINTEZA: Care mai este astăzi, într-o epocă a post-adevărului, statutul savantului, al persoanei din mediul academic? Poate face faţă asaltului venind dinspre cei care se laudă că sunt deţinătorii adevărului absolut?

Geert Hofstede: Cei care nu cred în adevărul ştiinţific sunt, totuşi, o minoritate. Eu am fost învăţat că adevărul poate fi doar unul. La fel şi prietenii mei, şi copiii mei, şi nepoţii mei. Nu cred într-o lume a post-adevărului. Sigur, mass-media poate fi considerată, parţial, vinovată pentru actuala situaţie. Dar pe de cealaltă parte, mass-media – atât cât o cunosc eu – e şi foarte iscusită în a demasca minciunile. Văd multe articole de bună-credinţă care verifică în ce măsură e adevărat ce au declarat unii sau alţii. Îmi place asta. Deci cu atât mai mult cred că savanţii pot în continuare să convingă asupra adevărului ştiinţific. Savanţii nu sunt oameni proşti, totuşi.

SINTEZA: Există o reţetă anume a succesului în lumea dinamică de astăzi? Cu atât mai mult cu cât trebuie să interacţionăm, în activitatea noastră, cu persoane din alte culturi.

Geert Hofstede: Regula mea, când am de-a face cu oameni din alte ţări, este aceea de a pune mai degrabă întrebări decât de a veni cu certitudini. E, de fapt, una din regulile de bază ale comunicării interculturale: nu-ţi spune punctul de vedere decât după ce ai aflat răspunsul la întrebările pe care le-ai ridicat.

SINTEZA: Aţi confesat, într-un alt interviu, că urmează să vă scrieţi memoriile. Când ne vom putea bucura de primul volum în care cititorii să vă cunoască mai bine latura personală?

Geert Hofstede: Aşa este, dar le scriu în limba neerlandeză. Şi fac asta în primul rând pentru copii şi pentru nepoţii mei. Scriu despre lucruri pe care mie mi-ar fi plăcut foarte mult să le cunosc despre bunicul meu şi despre vremurile în care a trăit el. Prin aceste memorii, pot să le descriu copiilor mei cum arăta lumea înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Sper să le găsească interesante. Pentru mine e distractiv… mă simt bine săpând în amintiri. Dar scopul nu e acela de a le publica în altă limbă decât în neerlandeză.

 

Modelul culturii naționale

Între anii 1967 şi 1973, Profesorul Geert Hofstede a realizat o cercetare asupra diferenţelor de valori între angajaţii firmei IBM din peste 40 de ţări dorind să înţeleagă de ce unele organizatii IBM din ţări diferite erau mai productive decât altele, desi aveau o cultură organizaţională similară şi foloseau aceleaşi tehnici de recrutare, care ar fi putut induce comportamente similare. Ulterior, Hofstede şi-a lărgit studiul la 70 de ţări, introducând noi dimensiuni de analiză.

În urma studiului a ajuns la concluzia că fiecare naţiune poate fi descrisă din perspectiva locului pe care îl ocupă pe o scală de la 0 la 100 faţă de şase dimensiuni:

  • Indexul distanţei faţă de putere – PDI – Modul de percepţie a inegalităţii sociale, a puterii şi a autorităţii şi modul de relaţionare cu autoritatea;
  • Individualism – IDV – Modul de relaţionare între indivizi şi grupuri;
  • Masculinitate – MAS – Implicaţiile sociale şi emoţionale ale faptului de a fi născut de sex masculin sau feminin;
  • Indexul de evitare a incertitudinii – UAI – Modalităţi de a face faţă incertitudinilor şi situatiilor ambigue, controlul agresiunii şi exprimarea emoţiilor;
  • Orientare pe termen lung – LTO – Orientarea către viitor, spre deosebire de orientarea către trecut şi prezent;
  • Gradul de indulgenţă sau constrângere – IND  – societăţi care operează liber pentru a se bucura de viaţă şi a se distra şi societăţi care suprimă satisfacerea nevoilor apelând la norme sociale stricte

Concluzia studiului a fost aceea că angajaţii din organizaţii îşi vor însuşi “practicile” locale sau străine pe care le indică organizaţia, dar îşi vor păstra “valorile” culturii din care provin şi care ii caracterizează.

Studiul lui Hofstede s-a realizat şi la nivelul României, iar rezultatele sunt prezentate în figura de mai jos:

Cum interpretăm rezultatele?

Distanţa faţă de putere (PDI)

Această dimensiune se referă la faptul că nu toţi indivizii dintr-o societate sunt egali şi exprimă atitudinea culturii faţă de aceste inegalităţi. Distanţa faţă de putere este definită ca fiind măsura în care membrii mai puţin puternici / bogaţi din instituţiile şi organizaţiile unei ţări se aşteaptă şi acceptă că puterea este distribuită inegal.

România are un scor foarte ridicat (90) care indică acceptarea unei ordini ierarhice, în care toată lumea are locul său, ce nu necesită vreo justificare ulterioară. Ierarhia într-o organizaţie este privită ca reflectând nişte inegalităţile inerente, centralizarea este populară, subordonaţii aşteaptă să li se spună ce să facă şi şeful ideal este un autocrat binevoitor.

Ţările cu cel mai mic scor la acest indicator sunt: Austria, Israel, Danemarca, Noua Zeelandă, Irlanda; în timp ce Malaezia, Guatemala, Panama, Filipine, Rusia înregistrează scorul cel mai ridicat.

Individualismul

Problema fundamentală abordată de această dimensiune este gradul de interdependenţă pe care o societate o menţine între membrii săi. Ea are de a face cu felul în care oamenii îşi definesc imaginea de sine: prin “eu” sau “noi”. În societăţile individualiste, oamenii se presupune că ar trebui să aibă grijă directă doar de ei şi familia lor. În societăţile colectiviste oamenii aparţin unor grupuri în care membrii acestora au grijă unii de alţii în schimbul loialităţii. Un scor mare indică faptul că individul şi drepturile individuale sunt supreme în cadrul societăţii. În top sunt SUA, Australia, Marea Britanie, Olanda, Noua Zeelandă. Tările cu scorul cel mai scăzut: Guatemala, Ecuador, Panama, Venezuela, Columbia.

România, cu un scor de 30, este considerată o societate colectivistă. Acest lucru se manifestă printr-un angajament strâns, pe termen lung, fie că grupul este familia, familia extinsă sau relaţiile extinse. Loialitatea într-o cultură colectivistă este primordială, şi prevalează asupra majorităţii celorlalte norme sociale şi reglementări. Societatea încurajează relaţiile puternice în care toată lumea îşi asumă responsabilitatea pentru ceilalţi membri ai grupului lor. În societăţile colectiviste infracţiunea atrage ruşinea şi alterarea imaginii, relaţiile angajator/angajat sunt percepute în termeni morali (ca o legătură de familie), deciziile de angajare şi promovare ţin seama de grupul angajatului, managementul este unul de gestionare a grupurilor.

 

Masculinitate/Feminitate

Un scor ridicat (masculin) pe această dimensiune indică faptul că societatea va fi condusă de concurenţă, realizare şi succes, succesul fiind definit de către câştigător/cel mai bun în domeniu – un sistem de valori care este fondat din şcoală şi continuat pe tot parcursul profesional organizaţional.

Un scor scăzut (feminin), înseamnă că valorile dominante din societate sunt grija pentru alţii şi pentru calitatea vieţii. O societate feminină este una în care calitatea vieţii este semnul succesului şi nu ieşitul din rând/mulţime, care nu este de admirat. Problema fundamentală aici este ceea ce îi motivează pe oameni: să fie cei mai buni (masculin) sau să le placă ceea ce fac (feminin).

România, cu un scor de 42 la această dimensiune interculturală, este considerată o societate relativ feminină. În ţările feminine accentul este pus pe “muncim pentru a trăi”, managerii depun eforturi pentru consens, oamenii apreciază egalitatea, solidaritatea şi calitatea în viaţa lor profesională. Conflictele sunt rezolvate prin compromis şi negociere. Stimulentele, cum ar fi timpul liber şi flexibilitatea, sunt favorizate. Accentul este pus pe starea de bine (well-being), statutul nu este afişat. Un scor masculin ridicat indică un înalt nivel al diferenţierii şi al discriminării de gen. Campioanele sunt Japonia, Ungaria, Austria, Venezuela, Italia. Un scor masculin mic au Suedia, Norvegia, Danemarca, Costa Rica.

Evitarea incertitudinii

Acest parametru se referă la modul în care o societate se raportează la faptul că viitorul nu poate fi cunoscut: să încercăm să-l schimbăm sau să-l lăsăm pur şi simplu să se întâmple? Această chestiune induce anxietate şi diferitele culturi au învăţat să se descurce cu ea în moduri proprii. Măsura în care membrii unei culturi se simt ameninţaţi de situaţii ambigue sau necunoscute şi şi-au creat credinţe şi instituţii care încearcă să le evite, plasează România, cu scorul 90, între ţările cu o mare nevoie de certitudini.

Ţările care au un scor ridicat (Grecia, Portugalia, Guatemala, Uruguay, Belgia) menţin codurile rigide de credinţă şi conduită, sunt intolerante faţă de comportamente neortodoxe şi faţă de ideile noi. În aceste culturi este o nevoie emotionala de reguli (chiar daca acestea nu par a funcţiona vreodată), timpul înseamnă bani, oamenii au o nevoie interioara de a fi ocupaţi şi de a lucra din greu, precizia şi punctualitatea sunt norma, inovaţia poate fi respinsă, siguranţa este un element important în motivaţia individuală. Ţările cu scor mic – Singapore, Jamaica, Suedia, Hong Kong – au o mai mare toleranţă faţă de diversitatea de opinii.

Orientarea pe termen lung

Aceasta dimensiune nouă a fost adăugată în urma unui studiu făcut cu parteneri chinezi şi este legată strâns de învăţăturile lui Confucius. Ea măsoară gradul în care o societate îmbrăţişează sau nu valorile tradiţionale şi gândirea progresistă: în ce măsură o societate preferă o perspectivă pragmatică, orientată spre viitor, unui punct de vedere istoric convenţional pe termen scurt.

Această dimensiune descrie modul în care fiecare societate trebuie să menţină unele legături cu propriul trecut în timp ce se confruntă cu provocările prezentului şi viitorului, iar societăţile prioritizează aceste două obiective existenţiale în mod diferit. Societăţi normative. care înregistrează scăderea acestei dimensiuni, preferă, de exemplu, să menţină tradiţiile şi normele onorate în timp ce urmăresc schimbarea societăţii cu suspiciune. Cei care au o cultură care joacă un rol important, pe de altă parte, iau o abordare mai pragmatică: ele încurajează economia şi eforturile în educaţia modernă ca o modalitate de a se pregăti pentru viitor.

Ţările cu un scor mare preţuiesc tradiţiile şi angajamentele pe termen lung (China, Hong Kong, Taiwan, Japonia, Coreea de Sud), pe când în ţările cu scor mic (Sierra Leone, Nigeria, Ghana, Filipine, Norvegia), schimbarea se produce mai rapid, nefiind împiedicată de tradiţii. În opinia lui Hofstede, cultura vestică, spre deosebire de cea chineză, este orientată pe termen scurt. Vestul a folosit capacitatea de a iubi ca bază simbolică pentru relaţiile sociale, pe când poporul chinez foloseşte capacitatea de a munci, pentru că chinezii pun preţ pe ajutor mutual şi reciprocitate.

România are un scor mediu de 52 pe această dimensiune.

Studiul lui Hoffstede la nivelul României

Indulgenţa

O provocare care se confruntă omenirea, acum şi în trecut, este gradul în care copiii mici sunt socializaţi. Fără socializare nu devenim fiinţe umane, în integralitatea accepţiunii. Această dimensiune este definită ca măsura în care oamenii încearcă să-şi controleze dorinţele şi impulsurile, pe baza modului în care ele s-au format. Controlul relativ slab al acestora este numit “indulgenţă”, iar controlul relativ puternic se numeşte “constrângere”. Prin urmare, culturile pot fi descrise ca Indulgente sau Constrânse. Un scor mare la acest indicator are Suedia, Noua Zeelandă, Danemarca, Olanda, Regatul Unit al marii Britanii, Canada, Statele Unite ale Americii, Austria.

Cu un scor foarte mic de 20, cultura românească este una de constrângere. Societăţile cu un scor scăzut în această dimensiune au o tendinţă spre cinism şi pesimism. De asemenea, spre deosebire de societăţile indulgente, societăţile constrânse nu pun prea mult accentul pe timpul liber şi controlează satisfacţia dorinţelor lor. Oamenii cu această orientare au percepţia că acţiunile lor sunt constrânse de normele sociale şi simt că îngăduirea lor lor este oarecum greşită.

 

Geert Hofstede (născut la 2 octombrie 1928) este unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în psihologie socială din lume, renumit pentru studiile sale cu privire la culturile naţionale. Studiază la Universitatea Tehnică din Delft, devenind inginer mecanic (în 1955). În 1967 obţine diploma de doctor în ştiinţe sociale, pentru teza cu titlul ”Jocul controlului bugetar”. Între 1965 – 1971 lucrează la IBM, unde înfiinţează şi conduce departamentul de cercetare a personalului. Predă în Elveţia, iar apoi în Belgia şi Franţa. În 1980 pune bazele Institutului de Cercetări în Cooperarea Interculturală din Olanda. Predă la Universitatea din Maastricht, unde i se conferă titlul de Profesor Emerit. Lucrările sale sunt traduse în peste 20 de limbi. Cea mai recentă lucrare a sa este „Culturi şi organizaţii. Softul mental”, publicată în 2012 şi în limba română. În domeniul culturii organizaţionale, Geert Hofstede este un autor esenţial, căruia îi datorăm teoretizarea unor dimensiuni ale culturii organizaţionale şi studii referitoare la specificul culturilor organizaţionale la nivel naţional.

 

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

4 + 16 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te