Generalul şi lumea excelent dezorganizată

I se va spune că e „mai român decât românii”. Soldaţii îl vor iubi ca pe un tată bun, camarazii îl vor stima pentru că e un comandant priceput. Casa Regală îl va respecta şi se va bizui pe el. România îl va avea ca mare susţinător al ei, oamenii de rând îl vor plânge ca pe unul de-al lor. Dar ce va rămâne din toate astea peste o sută de ani? Cum arată acum moştenirea lui Henri Berthelot?


Distribuie articolul

Pe scurt, povestea lui: Henri Mathias Berthelot s-a născut la 7 decembrie 1861, în Feur, Franţa. Familia sa a locuit multă vreme la Nervieux, tatăl său fiind jandarm. Henri urmează liceul la Lyon şi şcoala militară la Saint Cyr. Se spune că a fost un elev strălucit. În Primul Război Mondial a fost şef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe frontul de Vest, mareşalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, pe la mijlocul lunii octombrie 1916, soseşte în România ca şef al Misiunii Militare Franceze. Misiunea cuprindea 277 de ofiţeri, 88 de medici, farmacişti şi veterinari, 37 de piloţi şi observatori, ofiţeri de marină, ofiţeri de intervenţii, 1.150 de grade inferioare şi soldaţi… şi un stol de infirmiere, după cum scrie presa vremii.

Generalul venea să ajute la reorganizarea armatei române, slăbită şi demoralizată, mai ales după înfrângerea de la Turtucaia. De altfel, după sosirea sa şi o scurtă inspecţie va constata că armata noastră era „excelent dezorganizată”. El îi va trimite pe membrii misiunii în toate regimentele să trăiască alături de soldaţii români. El însuşi, petrecându-şi timpul printre ei, va afla câtă foame îndurau şi cât de prost îmbrăcaţi erau, cum îi chinuiau păduchii şi tifosul. Şi mai ales că n-aveau arme. Va fi întristat şi revoltat de ce vede. Va cere arme, carne şi haine pentru armată, el însuşi se va zbate să obţină vagoane întregi de pânză şi vite. Va fi descumpănit de faptul că politicienii români şi negustorii locului erau capabili să-şi vândă avutul şi recoltele oricui dădea un ban bun, fără a se îngriji ce mănâncă sau cum trăiesc soldaţii români.

Generalul Berthelot, felicitând ostașii români, la Oituz (1917)

Generalul va scrie într-o scrisoare din 16 iunie 1917: „Încerc să atrag atenţia celor de la putere pentru a remedia situaţia prin rechiziţionarea de vite, dar mă lovesc de indiferenţă sau de interese personale. Proprietarii preferă să câştige bani vânzându-şi bunurile celor care le oferă un preţ mai bun. Astfel se ajunge la discrepanţe absolut evidente între, pe de o parte, soldaţii ruşi rotunjori, rumeni, plini de slănină, şi de cealaltă parte, scheletele din armate română. Şi toate astea din pricina indiferenţei unei clici politice, ale cărei interese personale sunt considerate intangibile. În plus, rufăria lipseşte cu desăvârşire. Am găsit totuşi la Odessa în jur de 30 de vagoane cu pânză şi aţă de bumbac şi începe transformarea lor în cămăşi şi izmene”.

Berthelot va pune pe picioare armata română, atât cât era posibil, va coordona acţiunile militare în colaborare cu generalii români, iar armata noastră va obţine victorii şi va intra strategic în război, astfel încât să participe la tratativele de pace şi să se reîntregească ţara. Generalul francez se va ataşa de România, o va iubi, va fi un partener de nădejde şi un prieten al familiei regale. Regina Maria îl va preţui mult, iar regele Ferdinad îl va avea drept consilier militar pe toată perioada războiului.

„Taica Burtălău”

Niciunui general român nu i s-a mai spus „taica”, doar lui. „Taica Burtălău” sau „papa Bertălău”, cum îi spuneau mai franţuzit moldovenii. Cu atât mai ciudat că i s-a spus unui general străin. Care mai era şi un tip impunător prin statură, vorbea o altă limbă, purta haine de general… te întrebi cum a reuşit să pătrundă în sufletul oamenilor şi să le trezească un astfel de ataşament? Ce a avut el şi n-au avut ceilalţi?

„Vedeţi”, explică Georgeta Filitti, istoric, „generalul, deşi era un tip cu un înalt grad militar, avea de coordonat frontul de Est, discuta cu comandanţii armatei ruse, stătea la masă cu regele şi regina, discuta direct cu premierul Franţei, fiind un personaj de prim rang, el avea şi darul apropierii de oameni. Se simţea responsabil faţă de ei. Era un om educat şi, în ciuda staturii lui impunătoare – avea peste 125 de kilograme -, era şi un ins foarte sensibil. Dacă răsfoiţi memoriile reginei Maria şi alte consemnări ale vremii, dar şi memoriile lui, veţi vedea cu câtă grijă urmărea ce mănâncă soldaţii, câtă carne au în gamele, dacă au sau nu rufărie curată, dacă au doctori sau spitale de campanie. Dacă au sau nu curaj. Înclin să cred şi, să mă ierte Dumnezeu dacă greşesc, că generalul Berthelot, prin comportamentul său i-a ruşinat şi pe câţiva români care au pus umărul la a ajuta şi a face muncă de caritate în timpul acela de război şi mare foamete. El a cutreierat ţara, a făcut turnee prin Banat, Caraş, a fost la Târgu-Jiu, la Timişoara, la Braşov… faptul că se ducea să vadă cu ochii lui ţara asta a fost pentru românii de rând o dovadă că era interesat de viaţa şi de soarta lor. Păi, dacă vedeţi cum scriau ziarele când l-au însoţit la gară, la plecare, cum plângea mulţimea şi cânta Marseillaise, vedeţi ce înseamnă să fii iubit, francez, român sau ce-oi fi. Faptele au vorbit pentru generalul acesta, nu altceva. Poate că a fost popular şi pentru că era gras, părea un bunic mai blând, mai bun. Dar în primul rând, oamenii au văzut la el că-i pasă, aşa cum unui tată îi pasă de familia lui.”

De altfel, la parada militară de la Paris, în 1919, când au apărut militarii români la defilare, generalul emoţionat i-a zis colegului său, generalul Foch: „Salută-i, Foch! Sunt familia!”.

Generalul a condus două misiuni în România, în 1916-1918 şi în 1918-1919. Misiunea din timpul războiului i-a adus multă popularitate. O perioadă a stat la Iaşi, unde se retrăsese toată conducerea ţării şi sumedenie de bucureşteni. Acolo era văzut zilnic pe străzile Iaşiului, cu „brişca” lui, o maşină zgomotoasă care urca şi cobora dealul Copoului, cu furie sau mai domol, după cum erau veştile de pe front.

„Când aliaţii erau victorioşi, «brişca» mergea liniştită, iar generalul răspundea vesel în dreapta şi-n stânga, făcând semne prietenoase. În zilele cernite, când staţiile T.F.F. (Telegrafie Fără Fir) ale armatei şi ale Legaţiei aduceau veşti triste de pe fronturi, ochii săi nu mai vedeau pe nimeni, iar automobilul fugea ca un zălud. Nopţile tulburate de nelinişte, griji şi insuccesele militare şi le petrecea aplecat deasupra biroului cu hărţi, crochiuri şi comunicate sau în faţa pianului. Atunci, pe ferestrele locuinţei doctorului George Bogdan, din strada 40 de Sfinţi în care-şi avea reşedinţa, zburau peste oraş, ca nişte suspine, notele grave şi acordurile îndurerate”, consemnau ziarele din amintirile ieşenilor.

„Sângele eroilor căzuţi în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o frumoasă Românie, sămânţă de noi virtuţi, în aşa fel încât copiii tăi să fie mereu demni de părinţii lor şi gata să-ţi apere pământul sacru”, Generalul Berthelot, discurs la 1 Decembrie 1918

Acum, strada îi poartă numele, iar „casa Berthelot” de la nr. 18 are mare nevoie de reparaţii. Va intra în renovări în primăvară, în acest an, 2018, când se sărbătoresc 100 de ani de la sfârşitul Marelui Război şi Centenarul Marii Uniri.

Iubire şi război

Istoricul Glenn E. Torrey aprecia că, sub conducerea generalului Henri Mathias Berthelot, „divizii întregi au fost rapid aduse înapoi la ordinea de luptă. În timpul lunilor de iarnă şi de primăvară, un inventar enorm de arme a ajuns în România prin intermediul liniilor de cale ferată din Rusia”. Din documentele franceze reiese faptul că, în pofida condiţiilor foarte îngrijorătoare, la jumătatea lunii martie, armata română avea 492.403 cadre militare şi, deşi numărul efectivelor nu era foarte mare, acestea au fost bine instruite şi organizate în două corpuri de armată cu şase respectiv nouă divizii.

Henri M. Berthelot remarca, într-un raport adresat superiorilor săi, progresele armatei române şi faptele de vitejie ale soldatului român. Iată cum scria „soldatul este bun, foarte puternic, foarte rezistent, mărşăluitor, nu se plânge niciodată. Românului nu îi este frică de gloanţe. Atacă plin de vitejie în profida mitralierelor şi salvei de focuri a inamicului, cât despre ofiţeri, cu câteva excepţii, au dat dovadă de curaj şi devotament, mai ales ofiţerii militari”.
Munca generalului, de organizare şi instruire a armatei române, s-a văzut în timpul bătăliilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti, unul dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei ţării noastre.

Drept recunoştinţă, românii îi vor ridica la Mărăşeşti un bust generalului şi tot acolo, mult mai târziu, va funcţiona un restaurant cu numele său. Alegerea numelui Berthelot pentru un restaurant fiind destul de potrivită, se ştie că generalului îi plăcea să mănânce bine. Mâncarea era slăbiciunea şi viciul său.

O plecare de neuitat

După încheierea primei misiuni, în seara zilei de 10 martie 1918, generalul a trebuit să părăsească România pentru o vreme. Se despărţea cu greu de familia doctorului Bogdan, care lăcrima împreună cu mulţimea ieşenilor, venită să-şi ia „la revedere“. Ziarele aveau să reconstituie din amintirile ieşenilor acele momente: „Urcându-se emoţionat în maşină, ca niciodată, a cerut şoferului să meargă încet spre gara Socola, de unde, la miezul nopţii, misiunea pleca spre patrie, prin sudul Rusiei, privind întristat micile case cu coşurile îngheţate şi ferestrele oarbe prin care pâlpâia ici-colo geana de lumină a unei lumânări sau a unei candele muribunde. Încă de ziuă, când începuse plecarea primelor trenuri cu ostaşii şi ofiţerii deschizători de drumuri, prin teritoriul rus cuprins de flăcările Revoluţiei, şesul Socolei răsuna de imnuri şi urale. Fanfara cânta Marseilleza, iar mulţimile de ostaşi şi ieşeni strigau necontenit:
«Au revoir! Au revoir!».

Bustul generalului, în parcul mausoleului de la Mărășești

Aproape de ora 5, plecase grupul ofiţerilor de legătură italieni, englezi, americani şi vreo 40 de soldaţi sârbi, câţi mai rămăseseră din unităţile sosite în ajutor, pe frontul Dobrogei. După al patrulea transport de la ora 9, în noaptea târzie, pe la 11, au început să sosească miniştrii, ambasadorii şi conducătorii ţării, regele Ferdinand şi regina Maria. Cu torţe în mâini, cu lacrimi în ochi şi cuvintele «Vive la France!» pe buze, mii de tineri şi ostaşi români veniseră să se despartă de generalul Berthelot şi de membrii misiunii care plecau cu ultimul tren, la miezul nopţii.”

Un timp al răsplatei

Pentru serviciile sale, în 4 iunie 1917, generalul Berthelot a fost declarat cetăţean de onoare al României de către Senat şi Camera Deputaţilor, iar în octombrie 1922, în baza unei legi speciale votate de parlament, guvernul i-a donat 70 de hectare de teren agricol, livadă şi pădure şi un conac în localitatea hunedoreană Fărcădinul de Jos.

După un an, locuitorii comunei au decis să dea acesteia numele generalului, în semn de recunoştinţă pentru sprijinul dat României în timpul războiului de reîntregire. Până când s-a stins din viaţă, Henri Berthelot a venit aproape în fiecare an la conacul din localitatea care-i purta numele, aducând întotdeauna cu el daruri sătenilor.

Şi-a donat proprietatea prin testament Academiei Române, al cărei membru de onoare devenise la 5 iunie 1926, pentru ca, din veniturile obţinute, să fie oferite burse tinerilor care urmau şcoala militară şi doreau să-şi continue studiile la Academia Militară din Nancy.

Când a murit, la 29 ianuarie 1931, de artrită, a fost înmormântat la Nervieux, iar Nicolae Iorga a mers la înmormântarea lui. În ţară, drapelele au fost coborâte în bernă şi, în prezenţa regelui şi a cavalerilor Ordinului Militar „Mihai Viteazul”, s-a ţinut o slujbă de pomenire. Ministrul instrucţiei publice a hotărât ca, în toate şcolile din România, să se ţină o oră de curs consacrată memoriei regretatului general.

Ziarul „Viitorul” a publicat următorul text: „L-am iubit mult. L-am venerat. Era al Franţei, dar era şi al nostru. Icoana sa va rămâne neuitată în cronica românismului, în timp ce memoria sa va trece peste generaţii ca o moştenire glorioasă a naţiunii.”

Pe 6 februarie 1931 s-a citit testamentul generalului Henri-Mathias Berthelot, care, spre „a mulţumi naţiei româneşti pentru toate mărturiile de recunoştinţă şi de dragoste ce mi-au fost arătate”, a lăsat Academiei Române domeniul din comuna Fărcădinul de Jos (acum este din nou numită General Berthelot), sumele de la Banca „Marmorosch-Blank” sau în sucursalele ei din România, pentru a fi folosite la întreţinerea unor tineri spre a-şi completa studiile într-o şcoală franceză, civilă sau militară.

Comuna Berthelot azi

Conacul şi terenul care-i fuseseră dăruite de România generalului Berthelot în comuna Fărcădinul de Jos, din regiunea Haţeg, aparţinuseră familiei baronului Nopcea. Urmaşul său, Franz Nopcea, a avut o viaţă mai tumultuoasă, sfârşind prin a se sinucide la Viena. Neavând urmaşi, conacul şi moşia au rămas în proprietatea statului. După terminarea războiului şi încheierea păcii, statul român îi donează, drept recompensă, conacul şi terenul de 70 ha, cu păduri, vie şi livezi, generalului francez.

Generalul, deja cetăţean de onoare al României, devine şi cetăţean al comunei Fărcădinul de Jos. Primeşte emoţionat noul lui loc din sat şi pleacă să-l viziteze. Prefectul a dat ordin să se repare drumul în mare grabă.

Generalul este întâmpinat cu alai „acasă”. Fărcădinenii ridicaseră un arc de triumf împletit din flori şi ramuri verzi, pe sub care au trecut generalul şi suita lui. Cu mic cu mare, sătenii s-au strâns în jurul lui, îmbrăcaţi frumos, în costume tradiţionale.

S-au întins mese pentru tot satul, s-au încins hore şi s-au ţinut discursuri. „Străbunicul meu spunea că generalul i-a uimit pe fărcădineni atunci, pentru că la masa acolo ar fi mâncat singur o gâscă grasă! Auziţi, o gâscă întreagă singur!”, se miră sincer şi acum Gabi Popescu, un locuitor din sat, pasionat de istorie. Conacul şi domeniul au mers bine şi, câţiva ani la rând, Henri Berthelot a venit regulat să-l vadă. Pozele vremii ni-l arată pe păşune, la moară, la plimbare prin împrejurimi sau stând de vorbă cu ţăranii. „Domeniul era bine îngrijit”, continuă istoricul autodidact, „avea vie, se făcea vin, era depozitat în pivniţele conacului, avea livadă cu pomi, pădure. Înăuntru era mobilă solidă, ca din timpurile acelea, tablouri cu regele şi regina, erau de toate acolo.”

Fotografiile de la acea întâlnire, cu generalul în mijlocul întregului sat, se păstrează şi astăzi, înrămate, pe pereţii conacului.

Ziua intrării în posesia domeniului de la Fărcădinul de Jos. „Tata Berthelot” în faţa conacului său, în mijlocul ţăranilor comunei şi oamenilor lui de casă. Lângă generalul Berthelot, cu baston, ministrul Al. Constantinescu

Un an mai târziu, sătenii iau hotărârea ca localitatea lor să poarte chiar numele generalului şi aşa apare pe harta acestei ţări o comună cu un nume mai ciudat: General Berthelot.

Când îşi face testamentul, generalul decide să doneze domeniul Academiei Române al cărei membru de onoare era. Academia îi este recunoscătoare şi, o scurtă perioadă de timp, lucrurile merg bine.

În 1948 însă, odată cu avântul comunist, săteni şi mineri din Valea Jiului intră şi ocupă conacul devastând locul. „N-a mai rămas nimic”, spune istoricul local, „au spart şi au luat ce au găsit, au călcat în picioare totul. Apoi, la castel s-a instalat un IAS, au adus piese de tractoare, aveau magazii, ateliere… Satul a fost denumit de comunişti Unirea.”

Şi aşa se ştergeau urmele lui Berthelot în satul care-l adoptase.

După căderea comunismului, clădirile arătau rău, leii din faţa castelului dispăruseră, mobila şi obiectele de artă la fel, iar din parcul din faţă nu mai rămăsese nici urmă.

În anii 2000, Academia Română revendică domeniul. Acad. Păun Ion Otiman, fost secretar general al Academiei Române, îşi aminteşte cum, atunci când Academia Română şi-a reintrat în drepturi, starea conacului, anexelor şi a terenului din jurul său era deplorabilă, dovedind „lipsa de respect a comuniştilor faţă de istorie şi faţă de apărătorii României. Comuniştii doar mimau patriotismul”, spune academicianul, „în realitate
şi-au bătut joc de acest sentiment.”

Satul generalului se hotărăşte să meargă mai departe

În paralel cu demersurile de restituire făcute de Academie, satul se hotărăşte să trezească la viaţă memoria lui Berthelot. Imediat după ce s-a permis prin lege, sătenii au organizat un referendum şi au decis să-i redea localităţii lor, numele de General Berthelot.

În mod simbolic, schimbarea numelui a avut loc în 7 decembrie 2001, la 140 de ani de la ziua de la naşterea generalului. A avut loc un Te Deum la biserică, o paradă militară, discursuri, program artistic, la care au fost prezenţi toţi sătenii, invitaţi şi la o „pomană”, „această masă a celor morţi”, cum le explică un ziar local din Nervieux francezilor. Şi tot acolo este descris mai detaliat evenimentul: „S-au împărţit mâncărurile tradiţionale, supă de pui, fripturi (fricassee), sarmale. Cei 15 elevi au interpretat cântece franceze pe care i-a învăţat învăţătoarea lor în onoarea multor oaspeţi ai acestei ţări prietene.”

Dar relatarea continuă şi cu o notă critică, remarcând „absenţa ambasadorului Franţei la acest eveniment atât de prietenos”. Descendentul generalului, Christian Vigné, poştaş în Lyon, şi singurul francez care s-a deplasat în România cu această ocazie se arată foarte supărat pe autorităţile franceze.

Însă ziarul precizează că „berthelotani” şi „berthelotanele” nu s-au supărat pe aceste absenţe, ci dimpotrivă s-au arătat înţelegători, spunând că „Franţa este o ţară atât de mare. Probabil că au alte lucruri de făcut”. Satul generalului din România şi-a exprimat dorinţa cu acestă ocazie ca elevii francezi să-i viziteze şi să-i înveţe franceza, iar copiii de la şcolile din Franţa să poarte corespondenţă cu cei de la Berthelot, ca să întreţină o prietenie viitoare.

După această întâlnire, Christian Vigné, urmaşul lui Berthelot, se va strădui să înfrăţească cele două localităţi, iar în 2004 acest lucru se întâmplă. Vine la General Berthelot primarul din Nervieux cu o delegaţie şi are loc ceremonia de înfrăţire. Apoi vizita se întoarce.

„A fost un început promiţător”, îşi aminteşte primăriţa din Berthelot, Marina Huzoni. „Am avut întâlniri foarte plăcute, deşi cred că cei din Nervieux îşi închipuiau despre noi că suntem cam înapoiaţi. Când au venit aici şi au văzut localitatea, au fost plăcut impresionaţi. Apoi noi am fost la Nervieux, am văzut acolo cum fac ei agricultură, i-am cunoscut şi am vizitat mormântul generalului. Am fi dorit să existe relaţii în primul rând între copiii noştri şi cei francezi, să se facă între ei schimburi de experienţă şi vacanţe comune. Dar după ce s-a schimbat primarul de acolo şi s-au ales alţi consilieri, relaţiile s-au răcit. Nu ştiu de ce, nu înţeleg. Eu continui să le trimit mesaje de felicitare de Crăciun şi Paşte, dar ei nu-mi mai răspund deloc. După ce le-am scris cinci – şase mailuri la care n-au răspuns, am încetat şi eu.”

În 2 decembrie 1918, Berthelot spunea: „Sunt sărbătorit oriunde merg şi sunt numit nici mai mult nici mai puţin decât eliberatorul
României. Mărturisesc că acest lucru îmi face plăcere.” Aşa arăta Domeniul Berthelot după comunişti.

Conacul şi academicienii

Ani buni după ce Academia Română a recăpătat domeniul, conacul a stat aşa cum era, ruinat. „Făceam memorii peste memorii şi adrese la Bucureşti să le atrag atenţia că se dărâmă de tot”, spune Marina Huzoni, „dar nu se întâmpla nimic. Îmi era frică şi pentru copiii noştri din sat că se jucau pe acolo, le putea pica o cărămidă în cap, se putea întâmpla orice. Dar era şi ruşine pentru emblema Academiei să deţină o ruină. Până într-o zi, când intră pe uşă domnul academician Otiman de la Timişoara şi-mi promite că într-un an vine cu răspunsul: ori renovează, ori dărâmă! Şi exact la un an a venit şi mi-a spus: gata, am făcut rost de bani, renovăm! Şi-n mai puţin de un an a ieşit aşa cum îl vedeţi, splendid. A fost inaugurat în toamna următoare!”

În aceea perioadă, Academia Română era condusă de academicianul Ionel Haiduc, iar secretarul Academiei era Păun Otiman de la Timişoara. Lor li se datorează salvarea domeniului.

„Am găsit o cale”, mărturiseşte profesorul Otiman, „am aplicat cu un proiect şi am obţinut finanţare prin Mecanismul spaţiului european, asigurat de Norvegia, Islanda şi Lichtenstein. Proiectul a fost complex şi a avut ca scop să refacem domeniul Berthelot, dar să se şi realizeze cercetare în zonă pentru sprijinirea dezvoltării Tării Haţegului. La sfârşitul proiectului am publicat şase volume de sinteză cu tot ce a rezultat, dar, după ce m-am retras şi n-a mai fost în grija mea, nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat acolo.”

Proiectul s-a numit „Conservarea bio şi geo-diversităţii ca suport al dezvoltării durabile şi creşterii economice şi sociale în zona Haţeg-Retezat”. Valoarea totală a grantului a fost de 2.040.762 de euro, din care pentru cercetători de bio- şi geodiversitate 967.000 de euro, pentru investiţii în clădire 991.362 de euro şi 82.400 de euro pentru managementul proiectului, proiectul derulânduse pe durata a doi ani 2009-2010.

Academia a publicat, la finalul proiectului, o sinteză a cercetării în şase volume cu tematici diverse, iar pe parcursul derulării proiectului a făcut întâlniri consultative, a organizat cursuri pentru agricultori, şi a plantat peste o mie de pomi fructiferi pe domeniul de la castel.

Aşadar, în 2010, în fostul conac Berthelot, proaspăt renovat, s-a deschis Centrul de Dezvoltare Durabilă „Ţara Haţegului-Retezat”.

Dar, după încheierea proiectului şi a mandatului profesorului Otiman, lucrurile intră în repaus aproape total. La Centrul de dezvoltare durabilă, entuziasmul nu se dovedeşte durabil.

Alin Huzoni, administrator al acestui domeniu, regretă faptul că locul de care se ocupă e mai mult pustiu. „Am sperat că va fi activitate aici, că vor veni specialişti şi cercetători, dar n-a fost aşa. La început da, au făcut activiate şi cusuri şi întâlniri aici. După aceea, domnii academicieni au venit mai rar. Domnul Berindei, parcă a fost în anii trecuţi…” şi cere din priviri ajutorul îngrijitoarei, pentru că nu reuşeşte să-şi amintească şi alte misiuni academice derulate aici în ultimii ani. „Vedeţi, avem camere de oaspeţi dotate cu tot confortul, apă, încălzire, bucătărie. Dar nu vin oaspeţi decât foarte rar. Se mai ţine câte un simpozion vara, dar nu este ce ar putea să fie. Înţeleg că acum cercetarea se face mai mult pe Google decât pe teren. Păcat, pentru că noi avem aici şi munţi, şi păduri, ape, avem parcul dinozaurilor, vestigii istorice, biserici şi cetăţi medievale, aproape în orice domeniu ar putea să se facă cercetare care să ajute ştiinţa, dar şi localităţile, să fie în folosul oamenilor.”

Aurora, îngrijitoarea domeniului adaugă: „Îmi amintesc şi acum că a sosit un student cu rucsacul pe spate, plecase să viziteze nu ştiu ce şi nu găsise niciun loc unde să se cazeze, dar noi nu l-am putut primi. Nu era nimeni cazat aici, locuri erau. Am dat telefon, dar n-am avut permisiunea, nu ni s-a dat acordul. Ni s-a spus că trebuie să facă cerere scrisă la Academie, să-i fie aprobată şi numai după aia. E o procedură foarte greoaie. A plecat săracul şi ne-a părut rău că nu l-am putut ajuta”.

Domeniul şi castelul arată foarte bine, renovarea s-a făcut respectând standardele de calitate şi spiritul locului. În anexele destinate lucrătorilor s-au amenajat camere de oaspeţi, cu băi proprii şi o bucătărie la parter. Iar în fostele grajduri, o sală de conferinţe spaţioasă şi luminoasă, încadrată de fostele firide pentru hrana cailor în care sunt expuse piese antice, donate de muzeul de istorie de la Deva. Pomii plantaţi după renovarea domeniului vor porni curând să rodească , iar parcul din faţa castelului s-a umplut de verdeaţă. Dincolo de porţile ferecate ale domeniului se văd munţii şi piscurile împădurite – frumuseţea Ţării Haţegului.

Într-un text de promovare din 2010, realizat în colaborare cu Academia se spunea: „Fosta amenajare privată este acum un spaţiu public de interes pentru dezvoltarea rurală sustenabilă a zonei Ţara Haţeg – Retezat. Ţinutul, unul de legendă pentru pitorescul lui, unde se găsesc celebrele fosile de dinozauri pitici, sute de specii de fluturi, de specii de păsări şi animale şi mii de specii de plante, cu biserici mărturii ale vieţii spirituale a localnicilor, a devenit şi un centru modern de cercetare ştiinţifică de excelenţă.”

Îl întreb pe tânărul administrator dacă centrul face promovare turistică pentru zonă şi cum. „Agentul numărul unu pentru noi este Arsenie Boca”, răspunde administratorul, „el promovează turismul în zonă, el ne susţine. Se mai face ceva pentru parcul dinozaurilor şi cam atât.” La Centrul de Dezvoltare Durabilă al Academiei Române, nu găsim niciun pliant de prezentare a obiectivelor din zonă, dar nici de prezentare a localităţii sau a generalului Berthelot. Volumele editate de Academie nu stau la îndemâna turiştilor sau vizitatorilor. Noi le vom primi ulterior, prin poştă, de la filiala Timiş a Academiei.

Nu există acolo nici materiale mai accesibile, cărţi poştale cu imagini ale domeniului, ale generalului sau Ţării Haţegului, nicio hartă care să te îndrume spre locurile interesante ale zonei sau să-ţi prezinte identitatea locului.

La Centrul de dezvoltare durabilă nu a funcţionat niciodată vreun oficiu de consultanţă ecologică, agricolă, de management rural sau turistic sau de alt fel. Deşi localnicii ar fi avut nevoie. „Permanent nu a fost niciodată nimic aici”, explică viceprimarul Rodean Mihai, „pentru că este o reşedinţă pentru domnii academicieni care să vină şi să cerceteze. Regretabil e că nici nu prea vin să cerceteze. Şi e păcat de locul acela frumos amenajat, greu de înţeles că l-au făcut ca să stea degeaba…”.

Domeniul Berthelot, acum al Academiei Române, renovat în 2009-2010 cu finanţare prin Mecanismul spaţiului european, asigurat de Norvegia, Islanda şi Lichtenstein

La aproape 10 ani de când Academia a pus din nou piciorul în satul General Berthelot, locul nu arată mai „dezvoltat”. Comuna nu are nicio pensiune, localnicii nu au accesat fonduri europene, singurele proiecte, şi ele puţine, au aparţinut Primăriei şi nu s-au înmulţit nici asociaţiile locale. Există trei ferme de oi şi vaci, dar nu există nicio reţea de desfacere locală. Satul este înconjurat de păduri şi un fond de vânătoare cu iepuri, cerbi mistreţi şi fazani. Are bălţi pentru peşte şi patru crescători de albine. Nu există niciun brand local nici pentru vin, nici pentru miere, nici pentru alte produse. Mierea se vinde neambalată, en-gros. Anii trecuţi, albinele s-au îmbolnăvit şi s-au pierdut multe familii. N-a avut cine să-i ajute, nu li s-au oferit sfaturi pentru tratarea lor, n-au avut consultanţă veterinară.

Primăria a amenajat, la rândul ei, din fonduri europene, un complex de recreere gratuit, cu trei terenuri de tenis, unul de fotbal, două bălţi pentru pescuit şi un chioşc unde urmează să se amenajeze un minimuzeu de prezentare locală. Acolo ei organizează de obicei sărbătorile satului.

Descoperirile paleontologice (fosilele şi ouăle de dinozauri), spun berthlotanii, s-au făcut şi pe teritoriul comunei lor, la Toteşti, dar muzeul nu le aparţine şi nici alte beneficii conexe.

O mare decepţie

„Eu aş fi văzut altă deschidere”, îşi începe primăriţa din Berthelot confesiunea, „am crezut că, dacă vom avea aici un centru al Academiei, va fi un loc de mare interes. Am crezut că vom avea printre noi minţile luminate ale academicienilor şi ce mult ne vor ajuta. Eu, când mă gândesc la Academie, cred că nu mai e nimic deasupra, că e tot ce are mai bun un popor. Dar s-a dovedit că-mi făceam iluzii. N-au venit decât la început, apoi tot mai sporadic. Au pus reguli stricte şi au îngrădit accesul şi pentru cei care ar fi vrut să mai organizeze ceva acolo. Între dumnealor şi noi nu prea există colaborare. Eu, nu Academia, am avut anul trecut iniţiativa unor întâlniri ale sătenilor cu reprezentanţii GAL şi AFIR, iar pentru asta am avut nevoie de cereri şi de rugăminţi până să obţin aprobări de la Bucureşti ca să facem întâlnirile acolo. E o adevărată aventură şi să intre copiii, când termină şcoala, pentru o fotografie, în curte, nu în castel! Deşi vor doar o poză lângă bustul generalului, că el este simbolul comunei noastre, n-avem voie! N-am înţeles atitudinea Academiei şi-mi pare rău. Am avut alte aşteptări, că sunt oameni care ştiu cum se fac strategiile şi ne vor ajuta să dăm viaţă satelor noastre. Dar acum Castelul este un mort-viu! Asta este! Sunt total decepţionată!”.

Academia motivează lipsa de activitate de la Centrul de dezvoltare durabilă a Ţării Haţegului ca fiind expresia lipsei de interes a cercetătorilor, dar şi pentru că drumul de la Bucureşti la Berthelot este greu. „Dacă nu avem solicitări de la cercetători, şi nu există interes, noi ce să facem?”, răspunde directorul Dinu Dumitru, şeful Departamentului patrimoniu al Academiei Române, care gestionează domeniul. „Ne este cam peste mână să mergem până acolo pentru câte o întrunire, ştie toată lumea cât de greu se ajunge din Bucureşti la Haţeg!”

L-am întrebat dacă academia a transmis vreodată invitaţii către institutele de cercetare din subordine sau către universităţi, către tinerii cercetători, profesori, studenţi, doctoranzi din toată ţara, de la Cluj, la Iaşi, Braşov sau Timişoara, să-i informeze că acolo există un loc unde pot desfăşura cercetare pe teren într-o zonă cu potenţial multidisciplinar, pot să se implice în activarea unor comunităţi. Dar răspunsul a fost că nu, nu li s-a părut că iniţiativa trebuie să le aparţină.

Conacul Berthelot, după restaurare, în interior

Pe site-ul Academiei Române, în luna februarie 2018, la secţiunea conservarea biodiversităţii, secţiune unde centrul de la Berthelot este prezentat cu fotografii şi istoric, ultimele informări şi evenimente postate erau din 2010. De atunci, nicio ştire despre ce s-a mai întâmplat acolo.

Încă o decepţie

În acelaşi timp, la Nervieux, în Franţa, urmaşul generalului Berthelot, face o propunere Consiliului local. La 16 iunie 2017, Christian Vigné vine în faţa aleşilor locali cu ideea ca la 100 de ani de la încheierea Marelui Război să i se facă generalului Berthelot o statuie ecvestră în piaţa care-i poartă numele. Valoarea investiţiei era estimată la o sumă cuprinsă între 60 şi 100 de mii de euro, bani care puteau veni şi din donaţii private. Consilierii au refuzat însă propunerea.

În anul Centenarului, berthlotanii spun că la ei, în satul din Haţeg, vor organiza festivităţi, serbări locale, se va lansa o monografie a localităţii, iar „academicienii vor ţine speech-uri”.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

one × two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te