Generaţia digitală şi şcoala de care ea are nevoie

Ceea ce se întâmplă în mintea noastră depinde nu numai de creierul nostru, ci şi de uneltele pe care le utilizăm în mod curent. Noi, oamenii, construim întâi uneltele, apoi ele ne reconstruiesc pe noi.


Distribuie articolul

De pildă, omul a inventat scrisul; apoi, scrisul i-a modificat modul de a memora, dar, mai ales, reflecţia şi analiza logico-lingvistică a ceea ce memora. Scrierea a permis înregistrarea unor cantităţi uriaşe de observaţii care nu puteau fi stocate într-o memorie individuală, iar analiza logică a acestor înregistrări scrise a permis identificarea regularităţilor, apariţia şi dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice. Dezvoltarea calculului matematic, un alt instrument epocal, ne-a permis să gândim altfel asupra naturii, să înţelegem că „natura e scrisă în limbaj matematic” (Galilei), ceea ce a dus la fizica modernă, atât de diferită de fizica aristoteliană. Uneltele ne modifică insidios, dar ferm, mintea, pe măsură ce le utilizăm.

În 1967, 86% dintre studenţii americani considerau că dezvoltarea unei filosofii personale despre sensul vieţii este foarte importantă pentru
ei; în 2012 – doar 46% mai spuneau acest lucru. Pentru tot mai mulţi tineri, identitatea online este mai importantă decât identitatea offline

În ultimele decenii, tehnologiile digitale, focalizate pe procesarea şi transmiterea de informaţii, au inundat viaţa noastră cotidiană. Telefoanele celulare, internetul, aplicaţiile informatice, de la jocuri pe calculator la procesoare de text sau baze de date, sunt prezenţe ubicue în spaţiul public şi privat. O întreagă generaţie, formată din persoane care s-au născut după 1995, utilizează intens tehnologiile digitale, atât ca instrumente, cât şi ca medii de exprimare şi interacţiune. Ei sunt generaţia digitală, nativii digitali, cei care utilizează aplicaţiile informatice ca şi cum ar respira sau ar bea apă . Spre deosebire de ei, noi, ceilalţi, suntem imigranţi digitali: ne-am născut în lumi sărace în informaţii, unde informaţia era greu accesibilă, comunicarea costisitoare şi limitată. Ne adaptăm, uneori cu succes, la „minunata lume nouă”, dar nativii ne simt că nu suntem de-ai lor. Avem nostalgii secrete: tare ne-ar plăcea să mai primim câte o scrisoare scrisă de mână, să ne retragem undeva cu o carte bună sub braţ, să căutăm în bătrânul Larousse nu în Thesaurus semnificaţia unui cuvânt. Ştim, însă, că nostalgia nu e lucrativă; lucrative sunt doar întrebările şi tentativele de răspuns, soluţiile-candidat. Trei întrebări devin relevante în acest context:

1) Cum au influenţat tehnologiile informaţionale profilul generaţiei digitale? Ce s-a schimbat?

2) Ce-i de făcut?

3) Cine să facă?

Ce s-a schimbat?

O simplă căutare pe Google după eticheta „digital native” îţi dă peste 95 de milioane de rezultate, iar pe Google Scholar obţii peste 61.000 de rezultate. Literatura existentă este imensă, prolixă, adesea de slabă calitate, oscilând între utopie şi distopie. Dacă decupăm, însă, doar textele bazate pe date empirice şi conjecturi controlate, câteva caracteristici relativ stabile ce pot fi puse pe seama utilizării tehnologiilor digitale şi care au modificat profilul generaţiei ce vine din urmă, încep să iasă în evidenţă. Iată ce s-a schimbat:

  1. Expectanţele. Prin repetiţie, practicile cotidiene de utilizare a tehnologiilor digitale (de la jocuri pe calculator, la SMS-uri, pagini web, reţele de socializare, etc) se internalizează treptat. Devin aşteptări fireşti, predispoziţii ale minţii. Generaţia digitală se aşteaptă să aibă acces rapid, nelimitat, 7/24, la informaţie multimedia. Tipăriturile (de la ziare la cărţi) sunt tot mai neinteresante. Mixajele de text + audio + video + animaţie au ocupat scena. Orice pagină de web este multimedia, jocurile sunt multimedia, comunicarea pe Facebook sau Instagram e multimedia, Youtube e multimedia. Din valoare princeps (în Evul Mediu, cu biblioteca personală se puteau gira împrumuturi băneşti fabuloase!), textul tipărit a devenit un paria. Apoi, generaţia digitală este mare consumatoare de aplicaţii informatice. Ce „apps” are pe mobil sau pe calculatorul personal e prima grijă a digitalului nativ. Tot ce facem când suntem online e determinat de aplicaţiile pe care le-am descărcat, deschis sau „share-uit”. Se preferă utilizarea aplicaţiilor şi pentru lucruri fireşti, uşor de făcut fără ele. Vezi copiii în curtea şcolii: ar putea să se strige unul pe altul, dar preferă să-şi dea un SMS! Viteza cu care se produc, se upgradează şi se consumă aplicaţiile informatice e incredibilă. Suntem mai dependenţi de aplicaţii informatice decât de orice altă tehnologie din viaţa noastră. Când ni se dă ceva de făcut, mai întâi ne vine să căutăm o aplicaţie care să facă treaba în locul nostru. Customizarea sau personalizarea este o altă expectanţă a generaţiei digitale. Nu consum ce-mi daţi voi (mass-media, şcoala), ci ce selectez eu. Îmi personalizez ştirile, blogul, displayul de la laptop sau de la mobil, avatarul pe care îl aleg.

Pe scurt, „eu, digitalul nativ, mă aştept să am acces nerestricţionat la informaţie multimedia, să utilizez pentru orice am de făcut o aplicaţie şi să-mi personalizez instrumentele cu care lucrez”. Tu, ca şcoală, vii şi-mi spui: „îmi pare rău, eu îţi ofer (doar) manuale tipărite; cum să utilizezi diverse aplicaţii informatice ca să-ţi accelerezi învăţarea nu face parte din programa şcolară şi, apropo, n-avem timp pentru personalizarea învăţării. Facem predare frontală”. O crasă nepotrivire între aşteptările nativilor digitali şi oferta şcolară!

  1. Identitatea personală. Tehnologiile digitale au exacerbat preocuparea excesivă faţă de propria persoană. Datele sunt crude: narcisismul, ca tulburare de personalitate, este de trei ori mai frecvent la generaţia de 20 de ani faţă de cea de 65 de ani. În 1980, evaluaţi cu Narcisistic Personality Inventory, 19% dintre studenţii americani aveau trăsături narcisiste; acum – 30%. În 30-40% din conversaţiile obişnuite faţă în faţă vorbim despre noi înşine; pe reţelele de socializare peste 80% din postări sunt focalizate pe propria persoană!  Reţelele de socializare accentuează narcisismul. Pozele de tip „selfies” au devenit epidemice. Eşti ceea ce postezi, ai valoare dacă primeşti like-uri. Suntem în paradisul narcisiştilor. Atât de tare suntem interesaţi să ne proiectăm egoul, încât nu mai avem timp să reflectăm asupra lui, să ne dăm seama cine suntem şi cum trebuie viaţa trăită. În 1967, 86% dintre studenţii americani considerau că dezvoltarea unei filosofii personale despre sensul vieţii este foarte importantă pentru ei; în 2012 – doar 46% mai spuneau acest lucru.  Pentru tot mai mulţi tineri, identitatea online („cum apar pe net”) este mai importantă decât identitatea offline (ce fac în viaţa reală). Excesiva preocupare pentru marketizarea propriei persoane în mediul online i-a făcut pe cei de la The Economist să publice un număr special, dedicat acestei „Me, me, me generation” (2013).
  2. Relaţiile interpersonale. Internetul ne-a permis să avem mult mai multe relaţii interpersonale, interacţiuni multiple, ne-a făcut să trăim într-un „sat global”. Comunicăm mult mai mult, dar ne simţim tot mai singuri. În 1985, 10% dintre americani spuneau că nu discută cu nimeni problemele cu adevărat importante pentru ei; în 2004 – procentul acestora era de 25%! Comunicarea mediată digital este mai puţin riscantă. Nu vezi ochii celorlalţi şi, vorba lui Sartre: „L’enfer c’est les autres ; les yeux des autres”. Dar e şi mai superficială. Comunicăm tot mai mult, dar tot mai superficial. Într-un SMS nu poţi exprima prea multe nuanţe şi sentimente, nici într-un text pe Twitter, care te limitează la 140 de caractere. Se câştigă în cantitate, dar se pare că se pierde în calitatea relaţiilor interumane. Membrii multor familii interacţionează fiecare mai mult cu gadgeturile lor decât între ei.
  3. Încetinirea maturizării sociale şi prelungirea vârstei adulte emergente. J. Arnett, în articolul „Emerging Adulthood. A theory of development from the late teens through the twenties” (American Psychologist, 2000) a fundamentat conceptul de vârstă adultă emergentă. Aceasta acoperă perioada dintre sfârşitul adolescenţei şi vârsta adultă tânără, aproximativ perioada 17-25 de ani. Este o perioadă în care persoana are încă dependenţele adolescenţei (de familia de origine), dar biologic este adultă. Tehnologiile digitale nu sunt singurul factor care contribuie la instalarea acestui stil de personalitate,de evitare a confruntării cu problemele fireşti ale vieţii de adult, dar are, totuşi, un impact semnificativ. Dacă petreci prea mult timp pe mediul online, acesta favorizează evitarea confruntării cu problemele vieţii reale, luarea de decizii majore privind meseria ta, dobândirea autonomiei financiare, asumarea unor angajamente sociale majore (ex. căsătoria, căutarea unui loc de muncă). În mediile digitale, ne simţim mai liberi, mai dezinhibaţi, mai puţin presaţi de a ne asuma responsabilitatea pentru consecinţele faptelor noastre. Erorile nu sunt aspru penalizate, recompensele sunt abundente. Nu primim „dislike”, doar „like”, pentru tot ce postăm; dacă am pierdut într-un joc, primim un nou „elixir”, o „nouă viaţă”, un nou „avatar”. Faptul că nu numai un adolescent anume, ci şi majoritatea celor din generaţia lui petrec mult timp online îi conferă acestuia un sentiment de comuniune şi de validare socială a aceea ce face. Dacă ce fac eu face majoritatea colegilor de generaţie, atunci ce fac e corect. Regula nescrisă a mediilor digitale sună astfel: Contra unui efort mic (click pe mouse, stând într-un mediu confortabil), primeşti recompense mari şi imediate (atenţie, participare la jocuri, cu toate trăirile adiacente, comunicare facilă etc). Oricât ar fi de plăcută, trebuie să recunoaştem, această lume diferă mult de lumea reală, unde este nevoie de un efort intens şi îndelungat pentru a avea acces la resurse, mereu limitate. Din acest punct de vedere cel puţin, viaţa noastră în mediile digitale nu ne pregăteşte prea mult pentru viaţa reală. Acceptarea vieţii reale devine mai dificilă dacă frecventezi prea mult lumile digitale. Pentru prima dată, într-o ţară ca SUA, proporţia celor care la 18-25 de ani preferă să rămână în casa părintească sau evită să-şi cumpere o maşină (aspecte ale autonomiei) este mai mare decât generaţia părinţilor lor, când aceştia se aflau la aceeaşi vârstă. Autonomia, care aduce cu ea libertate, dar şi responsabilităţi, nu mai are valoarea de altădată. Spaţiul digital îţi oferă libertate fără responsabilităţile aferente. Evaziunea excesivă în mediul digital nu ne pregăteşte pentru confruntarea cu lumea reală.
  4. Funcţionarea cognitivă. Încep să apară date tot mai consistente despre impactul pe care mediile digitale îl au asupra proceselor cognitive. Suntem tot mai buni la comutarea atenţiei, tot mai slabi la concentrarea ei pe o sarcină. Distributivitatea atenţiei (= a fi atenţi la mai multe lucruri concomitent) a crescut, dar perseverenţa în sarcină, concentrarea pe o problemă pentru a o duce la capăt, a scăzut dramatic. Lectura e tot mai rapidă, dar tot mai superficială, adică adâncimea înţelegerii textului este mai redusă. Memoria a devenit tot mai tranzacţională: nu mai ţinem minte informaţia, ci de unde o putem accesa prin motoare de căutare. Se confundă adesea ceea ce ştim cu ceea ce putem accesa pe internet. Or, aceasta duce la iluzia cunoaşterii: digitalii nativi cred că ştiu mai mult decât efectiv ştiu. A şti nu înseamnă a putea accesa. Ca să înţeleg un text pe care îl citesc acum, am nevoie de activarea informaţiilor din capul meu acum, nu dintr-o pagină web, accesibilă după două click-uri.

Rezumând, utilizarea cotidiană a tehnologiilor digitale modifică expectanţele, identitatea personală, relaţiile interpersonale, procesul de maturizare socială şi funcţionarea minţii. Nu ştim cât de mult o să ajungă să semene computerele cu noi, dar sunt convins că o să semănăm noi tot mai mult cu computerele, mai precis cu aplicaţiile pe care le folosim. Tehnologiile digitale au modificat substanţial mintea generaţiei digitale şi, cu siguranţă, această tendinţă va continua. Orice sistem educaţional, dacă vrea să se centreze pe elev, trebuie să ţină seamă de aceste caracteristici. Nu toate schimbările sunt pozitive, dezirabile. Tocmai aceasta este misiunea actuală a şcolii: să maximizeze oportunităţile oferite de tehnologiile digitale şi să reducă din pagubele colaterale pe care acestea le pricinuiesc. Aceasta este şcoala de care generaţia digitală are nevoie.

„Tehnologiile digitale au modificat substanţial mintea generaţiei digitale şi, cu siguranţă, această tendinţă va continua. Orice sistem educaţional, dacă vrea să se centreze pe elev, trebuie să ţină seama de aceste caracteristici”

Ce-i de făcut?

Semnificaţia educaţională a tehnologiilor digitale ţine nu atât de natura lor, cât, mai ales, de modul de utilizare a acestora. Cum ar spune Wittgenstein, „meaning is use”. Ce faci cu ceea ce ai este, adesea, mai important decât ce anume ai. Cu aceste tehnologii am putea  construi o bibliotecă şcolară virtuală şi o platformă şcolară de e-learning, care să conţină, în format multimedia, lecţiile celor mai buni profesori din ţară, pentru fiecare materie. Premisele legislative sunt stipulate în Legea Educaţiei Naţionale; e nevoie doar de voinţă şi de resurse de implementare. Am face un act uriaş de dreptate socială, de egalizare a şanselor: toţi copiii ar putea avea acces – virtual – la lecţiile celor mai buni profesori. Acum, acest acces este limitat la o minoritate de privilegiaţi! Combinarea învăţării tradiţionale, faţă-în-faţă cu cea prin e-learning este o condiţie obligatorie pentru a apropia oferta şcolară de aşteptările generaţiei digitale. De altfel, tot mai multe cercetări scot în evidenţă faptul că blended-learning-ul (combinarea învăţării tradiţionale cu e-learningul) este mai eficient decât e-learning-ul sau decât învăţarea clasică. Tehnologiile digitale prin ele însele nu vor produce o creştere a calităţii învăţării dacă rămânem cu aceiaşi profesori, cu aceeaşi programă şcolară, cu aceleaşi metode de predare. Ministerul Educaţiei face gesturi hilare: vrea să introducă manuale digitale, dar ele sunt construite tot după vechiul curriculum şi vor fi gestionate tot de aceiaşi profesori, fără o formare prealabilă în utilizarea tehnologiilor de e-learning. Efectul pe performanţele elevilor va fi derizoriu.

Aşadar, schimbarea curriculumului, formarea profesională a dascălilor pentru utilizarea noilor tehnologii şi metode trebuie să preceadă digitalizarea manualelor, altfel consumăm banul public şi ne alegem cu praful de pe tobă. Şcoala, pe de altă parte, trebuie să contracareze efectele nocive pe care le au tehnologiile digitale. În şcoală se poate învăţa cum să utilizezi diverse aplicaţii informatice, care sunt atuurile şi dezavantajele aplicaţiilor existente. Predarea metacunoştinţelor (când, cum, unde, în ce scop pot fi folosite anumite aplicaţii informatice şi care sunt limitările lor) devine mai importantă decât predarea cunoştinţelor necesare pentru a face lucruri pe care aplicaţiile le realizează, oricum, mult mai bine. E mai important, de pildă, să ştim când, cum, unde, în ce scop să folosesc un pachet statistic gen SPSS, ce valoare şi ce limite are această aplicaţie, decât să ştiu să calculez cu creionul pe hârtie coeficientul de corelaţie. Fiecare materie predată are instrumente digitale aferente, iar acestea vor fi tot mai multe şi mai performante. Învăţarea înseamnă să ştiu să folosesc adecvat aceste instrumente, nu să învăţ informaţii sau algoritmi pe care aceste instrumente le au înmagazinate deja în designul lor. Eu, ca elev, trebuie să fiu învăţat când anume utilizarea unui soft îmi aduce un plus şi când anume el mă limitează.

Tot şcoala mă poate ajuta să ies din narcisismul la care mă predispun instrumentele digitale. Dacă performanţele mele şcolare sunt evaluate corect şi constant, dacă rezultatele obţinute fac obiectul unei discuţii cu profesorul, dacă, în urma acestor discuţii, eu sunt ajutat să-mi fac un plan de dezvoltare personală, iar acesta e monitorizat şi de profesorul meu, atunci eu îmi formez o identitate personală puternică, performantă. Dimpotrivă, dacă mi se dau note mari fără să merit (1 din 3 elevi nu promovează evaluarea naţională, 1 din 2 nu-şi ia BAC-ul – o discrepanţă enormă faţă de notele pe care le dau profesorii!), dacă această notare e inconstantă şi nu e analizată, atunci eu ajung să am iluzia că ştiu mai mult decât efectiv ştiu. Aşa cum se face acum notarea şcolară, mai degrabă distruge decât construieşte.

Şi tot în şcoală pot să-mi cultiv reflexia personală, persistenţa în sarcină, bucuria lucrului bine făcut, respectul pentru munca celuilalt. Mai ales dacă profesorul meu îşi face treaba cum trebuie, nu se lamentează la nesfârşit din cauza salariului şi îi pasă în mod real de mine ca persoană (Oare de ce la ultimele evaluări PISA, elevii români au ieşit pe primul loc la întrebarea „Cât de singuri vă simţiţi la şcoală?”).

Pe scurt, dacă va conştientiza cum funcţionează mintea generaţiei digitale şi îşi va construi demersul educativ pentru a maximiza oportunităţile noilor tehnologii şi pentru a reduce efectele lor negative, şcoala se va bucura de respect. Altfel, prestigiul ei social se va prăbuşi. Iar pentru aceasta să nu cumva să caute vinovaţi în altă parte!

Cine să facă?

Apropierea şcolii de mintea generaţiei digitale, repoziţionarea ei în raport cu noile tehnologii necesită un efort planificat, de lungă durată. Cine să-l facă? Întâi, profesorii, pentru că sunt plătiţi pentru asta, pentru că ţine de rolul lor social, pe care ei şi l-au ales. Apoi, politicienii, care trebuie să scape de miopia ciclurilor electorale. Apoi, elevii, pentru că au partea lor de responsabilitate în construcţia identităţii personale. Dacă nu fac lucrul acesta, profesorii vor fi şi mai puţin respectaţi, politicienii vor fi trataţi ca nişte animale de circ, iar elevii vor deveni note de subsol la softurile pe care le utilizează.

Oare vom lua atitudine sau vom fi iarăşi actori pasivi, simple elemente de decor, într-o istorie care se face în altă parte?

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

two × one =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te