Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Copiii rămaşi singuri acasă au crescut. Cine sunt şi cum gândesc ei acum?


În jurul anilor 2000, dar poate şi mai devreme, exodul românilor plecaţi să muncească în străinătate lăsa în urmă sate pustii, copii şi bunici singuri, ca-n timpul războaielor. Sute de mii de copii au crescut cu telefonul sub pernă, aşa cum altă generaţie crescuse cu cheia la gât. Dar, după toate astea, cum văd ei viaţa, pe cine urăsc şi pe cine iubesc, ce cred ei despre România, despre familie şi unde vor să trăiască?

Lumea a mers mai departe, nimeni nu s-a oprit din drum pentru ei. Din când în când, presa dădea statistici alarmante: 350 de mii de copii rămași în urma părinților plecați la muncă în străinătate. Dar nu se întâmpla nimic, ei rămâneau cu singurătatea lor, noi mergeam mai departe. Realitatea nu s-a schimbat: copii, bunici și părinți trăiau prinși în menghina ei. Acum acești copii au crescut. Îi puteți întâlni cel mai adesea prin universități. Dacă părinții lor nu au avut studii și au tras tare, ca sclavii, prin lume, măcar copiii lor să facă facultăți și să treacă la celălalt nivel social. Sacrificiu lor, când s-a întâmplat astfel, a căpătat un sens. Foștii copii singuri par, de departe, o categorie distinctă, de parcă ceva din povestea lor li s-a scris și în ochi, ca un tatuaj.

Leon: „Sunt răni care nu se vindecă niciodată”

„Tot ce am al meu pe lumea asta este o bibliotecă cu cărţi”, Leon, Studii europene, din Piatra-Neamţ

Avea trei ani când amândoi părinții lui au plecat să muncească în Israel. Tatăl a lucrat pe un șantier, mama la un hotel. Leon a rămas cu bunica, într-un sat de lângă Piatra-Neamț. Bunicii n-au prea fost de acord, dar au înțeles că nu exista altă soluție. Prima dată când Leon și-a mai văzut părinții a fost după zece ani. „Când s-au întors, îmi era greu să le spun mamă și tată. Nu eram obișnuit. Veniseră doi străini în casa noastră. Cu alte idei, alte concepții. Păreau din altă lume, nu știau cum se crește un copil, nu se puteau adapta la viața de aici, nici banii nu-i mai cunoșteau, nici lumea n-o mai știau, nu mai aveau prieteni. Ciudat, dar bunica, dacă trăise lângă mine, crescuse un copil, părea mai tânără decât ei, mai adaptată la vremuri. Ce era clar era faptul că nici noi, nici ei nu corespundeam așteptărilor. Și a început războiul, erau certuri zilnice. Eu trebuia, la 13 ani, să fac pace între bunici și părinți și să nici nu mă pierd pe mine. Au fost câțiva ani groaznici. Îi iubeam și în același timp nu-i cunoșteam, sentimentul acesta nu-l pot descrie. După patru ani, au cedat și au plecat din nou, de data aceasta la Londra. În final, toți pierduserăm ceva: bunicii n-au avut parte de bătrâneți liniștite, pentru că au fost nevoiți să crească un copil, eu am pierdut o familie normală, iar părinții mei au pierdut un copil.”

Leon a crescut alături de bunici într-un fel de copilărie însingurată. Simțea o frustrare atunci când, la ședințele cu părinții, lui îi venea bunica și, deși nu o recunoștea, simțea lipsa mamei. „De sărbători era mai bine, atunci bunica făcea eforturi mari, aproape supraomenești, să fie și bunică și mamă și tată. Era în stare să-l cheme pe unchiul din Italia, pentru că era mai aproape, să se facă moș Crăciun, numai ca sa nu sufăr eu că nu sunt ai mei lângă mine ca la alți copii.”

A făcut liceul la Piatra-Neamț, a fost un elev bun, foarte bun, olimpic. A optat pentru studii de diplomație („pentru că diplomație făceam de la 13 ani, când încercam să fac pace între ai mei și bunici”). A urmat Facultatea de Studii Europene și Relații Internaționale de la Cluj, iar acum lucrează la un call center, pentru că de patru săptămâni i-a murit bunica și nu mai vrea să se gândească, vrea să aibă timpul ocupat ca să depășească suferința. Apoi o să caute locul lui, dar nu în afara țării, ci aici. „Am călătorit mult într-o perioadă, am făcut 21 de mii de kilometri și am văzut cinci țări. M-am întors cu concluzia că îmi place România și că poți să faci ceva și aici, nu e totul de rahat. Dacă vrei, poți să-ți îndeplinești visul și aici, nu e nevoie să mergi la 8 mii de kilometri.”

Leon nu urăște pe nimeni. „Pe la 15-16 ani am înțeles că țara este vinovată pentru că părinții mei au fost nevoiți să plece. Și am început să mă gândesc cum aș putea să schimb țara, ce ar trebui făcut pentru ca să nu mai fie oamenii nevoiți să plece. Visul meu este să dezvolt Moldova. De câte ori merg acasă, descopăr că e la fel, că nu s-a schimbat nimic. Acolo s-au făcut zero investiții, pentru că, dacă nu sunt drumuri și autostrăzi, cum să fie locuri de muncă? Am citit undeva că Dacia vrea să-și mute producția în Egipt pentru că acolo sunt autostrăzi, iar aci lipsa lor crește prețul fiecărei Dacii cu 60 de euro. Eu aș face în primul rând infrastructura, asta creează într-o primă fază locuri de muncă, apoi atrage investițiile. Apoi m-aș axa pe educație și recalificare, trebuie pus accentul pe meserii.”

Vrea să se căsătorească, dar după ce va fi sigur pe cariera lui. Dar mai ales, atunci când va fi sigur că poate să le acorde copiilor lui destul timp și nu-i va părăsi niciodată. „Fiecare generație a sacrificat ceva, generația mea va sacrifica timp pentru copiii ei.”

Cristina: „Prefer animalele. Pe ele poţi să le iubeşti, nu pun condiţii”

„Dacă nu pleca tata, n-aş fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar aşa el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu”, Cristina, studentă la Biologie, din Baia Mare

E studentă la Biologie pentru că-i plac animalele, de mică „era moartă după ele”. Când avea 9 ani părinții ei au divorțat, iar mama a plecat din orașul unde locuiau. Cristina a rămas cu tatăl ei, asistent veterinar. I-a lipsit mama și mai ales i-a lipsit înțelesul lucrurilor: n-a știut prea multe despre despărțirea lor și nici despre moartea destul rapidă a mamei după patru ani de la plecare. A început să scrie poezii, îmi arată una publicată într-un volum al școlii. Citea și căuta animalele. „Pe ele poți să le iubești, nu pun condiții.”

Tatăl ei s-a recăsătorit, apoi a plecat la muncă în Anglia; Cristina a rămas cu mama vitregă și cu sora ei vitregă. „E ciudat să le numesc așa, dar nu știu alt cuvânt, însă mi-au fost prietene adevărate, nu le-am simțit ca vitrege. Desigur, când a plecat tata, am simțit că nu mai am pe nimeni al meu. Nici mama, nici tata. Dar ce era să fac?”.
Cristina a învățat. Ea muncea aici, tatăl ei în Anglia, pentru planul ei, de a urma biologia. Când a terminat liceul, soția tatălui și fiica lor au plecat în Anglia și s-au stabilit cu tatăl ei la Londra. Au vândut apartamentul din Baia Mare, i-au vândut casa și au mutat-o la Cluj, în chirie, unde urma să meargă la facultate.

De la 18 ani, Cristina e singură. Și sora tatălui ei a plecat în Anglia. Merge la ei în vacanțele de vară, în rest se ocupă de studiu, vrea să devină profesor universitar, precum profesorul ei preferat, care „vorbește atât de frumos despre lume, animale și natură, ca tata”.

Își iubește tatăl și știe ce sacrificii a făcut să o țină la școală: „Dacă nu pleca, n-aș fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar așa, el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu.”

Dacă se va căsători, mai întâi trebuie să-l cunoască bine pe viitorul soț, să fie sigură că se potrivesc. Și nu, nu și-ar părăsi copiii pentru nimic în lume. Nu urmărește viața politică, ea preferă animalele.

Cristina are o preocupare specială pentru mamiferele pe cale de dispariție. O interesează cum a fost posibil ca specii întregi să dispară. De la ele a învățat că indivizii trebuie să supraviețuiasă nu doar pentru ei înșiși.

Dragoș: „Până când nu găsesc răspunsul potrivit, nu mă avânt”

„Prin multă muncă şi să fac ce-mi place, aşa voi fi fericit”, Dragoş, studii de Drept

Tatăl lui Dragoș a căzut în cap de pe schelă pe șantierul unde lucra, într-un orășel din Italia. Nu purta cască. A intrat în comă, pentru o bună bucată de timp, iar mama lui a mers acolo să-l îngrijească. Locuiau la Vâlcea, iar pe ei, pe copii, i-a lăsat cu bunicii. Ca să se întrețină în Italia, mama lui s-a angajat menajeră in casa unui italian. Tatăl a părăsit spitalul, dar părinții lui au divorțat, „discuțiile între ai mei erau mai vechi, tata avea probleme cu alcoolul”. Mama s-a căsătorit cu italianul la care lucra și a luat-o cu ea pe sora mai mică. Când a paralizat bunica lui, a luat-o și pe ea în Italia. Dragoș a rămas singur. A plecat la Sibiu, a urmat patru ani Dreptul, iar acum lucrează. „M-am obișnuit singur, îmi fac mâncare, mă ocup de curățenie, muncesc. Dacă ar fi să plec ar trebui să o fac pentru America, poate. Dar altfel, vreau să fac aici o carieră în România”. Este foarte sceptic față de ideea de căsătorie, a văzut multe divorțuri în jurul lui. Crede că cea mai mare problemă a României este corupția. Educația și disciplina pot face, după părerea lui, o țară mai aproape de Germania așa cum și-o dorește el.

Andreea: „Le-am văzut nefericite în Italia pe mama și pe sora mea, n-aș putea trăi așa.”

„Aş pune în valoare frumuseţea acestei ţări, dar nu poţi să vezi frumuseţea de mizerie, aşa că mai întâi aş curăţa-o. De la politică nu aştept  prea multe, cred că fiecare localitate trebuie să se ridice pe cont propriu”, Andreea, studiază la Facultatea de litere Cluj, din Reghin

E din Reghin, studiază la Facultatea de litere din Cluj. Acum opt ani, a murit tatăl. Atunci s-a rupt ceva adânc în viața lor. Mama ei lucra la fabrica de viori, dar nu le ajungeau banii, așa că a plecat în Italia. Spală vase la un hotel.

Și Andreei îi apar primele lacrimi. Cu ele zbătându-i se în ochi va vorbi tot timpul.

Curând a plecat la ea în Italia și sora mai mare. Lucrează ospătar într-un restaurant. Andreea a rămas singură.

„Aveam 19 ani, încă îl plângeam pe tata și nu mă simțeam în stare să iau viața în piept de una singură, eram o copilă, nu mă simțeam restabilită complet, matură. Dar am mers mai departe. Facultatea m-a ajutat, îmi place și vreau să mă angajez pentru început stewardesă, ca să câștig destui bani să pun deoparte și să pot să-mi cumpăr o locuință. Apoi vreau să-mi deschid un birou de traduceri al meu.” A fost o perioadă în Italia și a lucrat alături de mama și sora ei. „Dar nu”, spune Andreea, „viața nu poate arăta așa, nu merită să muncești ca un rob, să cazi istovit duminica și luni să o iei de la capăt. Să nu-ți mai ardă să faci nimic, să te distrugi. Îmi pare rău pentru mama si sora mea, i-am spus mamei ca m-am angajat în timpul facultății tocmai ca s-o eliberez, să nu mai fie nevoită să facă ce face, dar încă n-a renunțat. Sora mea are visul ei, strânge bani să deschidă un restaurant al ei la Cluj. Ne imaginăm din nou împreună acasă, fiecare pe picioarele noastre. Visez cu ochii deschiși la ziua aia.” Și plini de lacrimi.

De când i-a murit tatăl și mama ei aplecat, Andreea a devenit mai sensibilă. Crede că plânge ușor. Și n-ar vrea. Își șterge lacrimile și trece mai departe. Vrea o familie și vrea copii, de lângă care nu va pleca. Dar mai întâi vrea o casă a ei. Simte nevoia să aibă pământ tare sub picioare. Crede că țara noastră are toate șansele dacă tinerii vor reuși să comunice între ei, dacă vor descoperi cauze și obiective comune.

„Aș pune în valoare frumusețea acestei țări, dar nu poți să vezi frumusețea de mizerie, așa că mai întâi aș curăța-o. De la politică nu aștept prea multe, cred că fiecare localitate trebuie să se ridice pe cont propriu.”

Cel mai greu îi este când merge în weekend acasă la Reghin și deschide ușa, iar dinăuntru o privesc pozele alor ei. Doar pozele. Atunci începe să plângă și-i curg lacrimile cum vor ele, fără să le mai poată opri.

„Mă supără și mă dezamăgește politica și salarizarea din România, mizeria și lipsa de civilizație. Îmi pare rău că pe europeni îi vezi diferiți de la prima privire, sunt altfel, mai educați. În Italia asta am remarcat prima dată, aerul altfel și curățenia.”

Antoniu: „Ar trebui să ne băgăm mințile în cap, asta ar trebui făcut”

„Nu aş face copii dacă n-aş fi sigur că pot să stau cu ei”, Antoniu, 21 de ani

„Când aveam șase ani, tata aplecat în Spania, să lucreze acolo. A fost o despărțire prietenească, apoi nu l-am mai văzut trei ani. L-am mai văzut într-o iarnă, apoi nu l-am mai văzut deloc. S-au despărțit.” Are 15 ani de când lipsește. „Trebuie să recunosc”, spune Antoniu, „că mi-a spus multe lucruri, principiile de bază mi le-a spus în primii 7 ani de acasă, parcă a fost ceva intensiv. Și acum mi le amintesc. Dar a fost un tip mai libertin, acum are familia lui acolo, iar noi pe a noastră, adică eu, mama și fratele meu mai mic pe care aproape că eu l-am crescut.”

Nu l-a ajutat niciodată vreun psiholog școlar, nici pe el nici pe colegi. Tot ce a avut pe suflet a discutat cu mama lui.

N-ar vrea să repete experiența părinților, vrea o viață normală, cu un copil sau doi, de care să aibă grijă.

A dat examen la Medicină, nu a intrat dar vrea să se reorienteze, ar vrea să urmeze studii de publicitate, crede că i-ar plăcea să aibă contact cu oamenii și i se pare un domeniu de viitor.

În legătură cu ce s-a întâmplat în anii de migrație, Antoniu spune că „e o întreagă harababură, care poate afecta totul, dar e de înțeles, îi înțeleg.” Ce nu-i place în țara lui este că toată lumea fură colțul, „adică toată lumea taie colțul, îl fentează, îl scurtează. N-ar fi o problemă dacă o dată tai colțul, dar dacă toată lumea o face, atunci e o problemă, o mare problemă.”

Îi place ideea de uniune europeană, crede că numai împreună se poate face ceva, separat nu.

Emilia: „Ăsta a fost planul, ei își sacrifică viața, dar o fac pentru ca noi să trecem la next level. Și asta am făcut.”

„Nu mă pot împăca cu spiritul distructiv din România. Toată lumea acumulează, construieşte, noi distrugem. Trebuie să scăpăm de asta!”, Emilia din Oneşti, studentă la Informatică

Urmează studii în IT, este din Onești. Vorbește repede, are ochi vii, inteligenți și o mare ușurătate în a intra în relații cu oamenii.

Era în clasa a V-a când tatăl ei a plecat în Anglia. „Atunci a dat faliment rafinăria, a fost un dezastru total. Seara ne strângeam cu toții «în incintă», un fel de spațiu între blocuri. Și ai noștri, părinții, vorbeau despre plecare. Discuțiile lor mă apăsau. Ni se pregătea ceva. Serile alea mi-au dat fiori, erau primele îngrijorări din viața mea de copil. Cei mai mulți părinți plecau împreună, tata și mama și discutau acolo, cu toții, cui să lase copiii. Bunicilor, la care bunici, rudelor, vecinilor, se făceau tranzacții, se punea la cale ceva. Mama a luat decizia să nu plece. Eram trei fete relativ mici, voia să facă oameni din noi, să facem școli, n-a vrut să ne lase pe mâinile altora. Au decis să plece doar tata.”

Emilia are un stil sportiv și vrea să pară chill, dar când pomenește de tatăl ei, întoarce privirea, are ochii plini de lacrimi: „Vă dați seama ce greu trebuie să-i fi fost acolo, fără să știe limba deloc și complet singur? I-a fost foarte greu în primii ani, nici nu-mi pot închipui. Dar cu banii lui am trăit toți și am putut merge la școală. Mama a plecat la el numai după ce a intrat la facultate și sora mea mai mică. Stătuseră 15 ani despărțiți…”

Îmi evită privirea, își suflă nasul. O întreb și îmi răspunde dintr-o dată, scurt, rezumând parcă tot ce a învățat din nebunia asta: „Nu, n-aș vrea să trăiesc așa ceva, n-aș putea să trec prin ce a trecut mama. Nu vreau să am viața ei.”
Vrea să se căsătorească și are visul acela să fie mireasă și să vină mama, tata… la nunta ei să fie toată familia.

Toate trei fetele studiază, cea mare își face doctoratul în Sociologie la București, Emilia urmează facultatea de Informatică, iar sora mai mică este studentă la Medicină la Târgu Mureș. Verile merg în Anglia, la părinți. „Dacă rămâneau în Onești, poate niciuna n-am fi făcut studii superioare sau cu siguranță nu în București sau Cluj.”

Părinții ei sunt mai liniștiți acum, fac mici excursii în timpul liber și se bucură de locurile pe care le văd. Vorbesc cu ele la telefon, pe Skype sau pe Messenger. Știu în fiecare clipă ce face fiecare dintre ei. E interesant așa. Dar Emilia a luat o hotărâre. Ea nu va pleca din țară. A fost în mai multe proiecte europene, la 17 ani a fost într-un program cu un ONG în Danemarca, la 18 ani în Ungaria și apoi în Anglia. Dar n-ar putea fi ea însăși decât aici. „Eu nu pot trăi fără oameni, fără să interacționez cu grupuri, fără prieteni. Pentru mine prietenii și colectivitatea sunt mai importante decât banii sau casele sau joburile. Și oricum, cred că și în România pot să fac ce îmi place, vreau să lucrez în HR să am contact cu oamenii dar și să folosesc cunoștiințele IT pe care le am. Vreau să fac ceva folositor. Mi se pare deprimant să muncești numai ca să mănânci și să plătești chiria.”

O mare problemă în România i se pare că ar fi dezechilibrul. „Există mari discrepanțe între zone și între localități. De ce un oraș mic dar ok, cum e Huedinul, a rămas cenușiu și cu un aer prăfuit, fără viață și fără economie, deși e la o aruncătură de băț de Cluj? Orașele mici agonizează iar cele mari exploatează. Nu e corect, nu e sănătos pentru societate. Nu trebuie schimbări drastice ci o reechilibrare. Asta aș face. Imposibil să nu se poată.”

Ce spun specialiștii despre ei

Psihologul Mircea Miclea crede că acești tineri vor merge mai departe cu anumite sensibilități, lipsa părinților poate să lase urme sau nu, depinde cu cine rămân acasă. „Studiile arată că, dacă ai un adult de referință lângă tine, care e stabil emoțional și suportiv, cum era bunica lui Leon, de exemplu, atunci dezvoltarea ta e ok, chiar dacă nu sunt părinții biologici lângă tine. Cei din proximitatea ta pot compensa o absență. O copilărie într-o familie biparentală, în care însă părinții sunt abuzivi, e mult mai rea. Nu știm însă dacă au mai multe probleme emoționale sau de relație; nici mai puține, studii în acest sens nu s-au făcut. Se pare că tema banilor e o temă mai sensibilă pentru ei și mai relevantă: fie că vor să îi aibă fie că îi detestă, dar oricum e o temă mai specială decât pentru alții deoarece a fost principalul motiv pentru care au fost expuși la experiența aceasta. Părinții lor au plecat din motive financiare, nu politice sau morale sau epistemice. În final contează ce faci tu cu ceea ce a făcut viața din tine, iar ei sunt abia la început.”

Alexandru Stermin este lector la Facultatea de Biologie. El are experiența cunoașterii directe a unor tineri care au crescut fără părinți lângă ei. Îi consideră serioși și mai sensibili, harnici și motivați să reușească în ce-și propun: „Nu ştiu cum, dar îi recunoşti imediat”, spune el, „au ceva în privire, sunt parcă mai vii, poate pentru că sunt mai sensibili şi asta le face trăirile mult mai intense. Sau poate pentru că sunt mai obosiţi cu sufletul, şi oamenii mai obosiţi sunt în general mai sensibili la ce se-ntâmplă în jurul lor.

Sunt dascăl într-o facultate unde mă aştept ca oamenii să vină din pasiune, din dorinţa de a se întâlni cu obiectul pasiunii lui şi cu cei cu care pot să împărtăşească pasiunea. Din păcate, mulţi dintre studenți îşi pierd văpaia, îşi uită chemarea, motivaţia de a merge mai departe şi dorinţa de a se întâlni şi mai mult cu universul biologiei, puţini însă dintre aceştia care se pierd pe drum sunt dintre copiii cu părinţi plecaţi. Statistic semnificativ, în comparaţie cu ceilalţi, sunt mult mai motivaţi şi îşi păstrează motivaţia.

„Tinerii sunt globalişti, vârstnicii, naţionalişti. Sunt generaţia conectată la proiectul individual de viaţă, nu la comunitate sau viaţă politică.”, Viorela Ducu, cercetător universitar, sociolog, autor al volumului „Strategii ale maternităţii transnaţionale”

Poate din cauza asta am o afinitate pentru ei, mă fascinează modul în care îşi păstrează pasiunile şi îşi cultivă dorinţele. M-am întrebat mult cum reuşesc oare. Poate fac asta căci ştiu că e una dintre puţinele lor şanse, poate o fac pentru a atrage iubirea şi aprecierea părinţilor, poate o fac pentru că suferind din pricina abandonului lor se frustrează uneori şi, după cum spun psihologii, frustrarea naşte dorinţă iar lipsa frustrării te duce într-o monotonie sufletească. Nu degeaba am o cană mare de cafea cu care mai merg la curs şi pe care scrie «lacrimi de studenţi», ca să îi fac să mă întrebe de ce o am şi să ajung să le povestesc cum, chiar daca la prima vedere frustrările, eşecurile şi neajunsurile vieţii ne apasă, ne slăbesc şi demoralizează, undeva acolo în măruntaiele noastre acestea nasc dorinţe, şi dorinţa e secretul succesului şi combustibilul pulsului vieţii.

Unii dintre ei tind uneori în relaţie cu noi, dascălii, să se ataşeze foarte mult pe când alţii te lasă greu să te apropii sufleteşte de ei, din perspectiva asta am zice că au probleme de ataşament. Eu cred că nu ei au, ci noi avem, lumea din jurul lor, am uitat poate, nu avem timp ori nu ştim să mai fim umani, ne-am ascuns în spatele măştii noastre şi stăm așa ca pe un piedestal şi analizăm neştiind ca poate la noi e baiul şi noi avem probleme de ataşament.

Când povestesc cu ei, îmi vine mereu în cap un gând, că sunt copiii abandonaţi din iubire şi că ei ştiu asta, dar cât de imposibil e de înţeles că cineva te iubeşte atât de mult încât te-a abandonat ca să muncească într-o lume străină pentru a te creşte pe tine aici, pare imposibil de înţeles pentru un adult dar pentru un tânăr. Din poveşti îmi dau seama că îşi iubesc părinţii enorm, dar că, poate, pe atât demult, conştient sau nu îi şi urăsc, îi urăsc că i-au abandonat. Îmi închipui că e îngrozitor pentru ei să conştientizeze asta, cu toate că «e normal» să simţi aşa, şi până la urma urmei nu e aşa grav, în orice formă de iubire e o parte de ură. La seminarii, ca să îi motivez să pună întrebări sau să răspundă la întrebări fără să le fie teamă de valoarea răspunsului le spun că neştiinţa nu e opusul înţelepciunii, căci în orice înţelepciune e neştiinţă, aşa cum în orice iubire e ură, opusul înţelepciunii e ignoranţa aşa cum opusul iubirii e indiferenţa.

Dincolo de toate mereu, fără reţinere şi firesc, mă raportez la ei cu respect căci sunt copii puternici, oameni sensibili şi evit orice gând care m-ar face să îmi fie milă de ei, cu toate că de fiecare dată când mă gândesc îmi spun mie, de parcă vreau să audă toată lumea că „nu e drept ce li se întâmplă!”.

„Sunt copiii abandonaţi din iubire şi ei ştiu asta, dar cât de imposibil e de înţeles că cineva te iubeşte atât de mult încât te-a abandonat ca să muncească într-o lume străină pentru a te creşte pe tine aici, pare imposibil de înţeles pentru un adult, dar pentru un tânăr”

Alexandru Stermin, lector la facultatea de Biologie

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

19 − 19 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te