Germania va rămâne pro-europeană și în noua legislatură. Dar tonul Berlinului se va schimba

Cu toată precauția necesară într-o analiză scrisă cu trei săptămâni înaintea alegerilor, să spunem totuși că există în acest moment șanse mari ca noua majoritate din Bundestag și noul guvern de la Berlin să rămână pro-europene, ceea ce este esențial pentru Germania și pentru Uniunea Europeană, iar polul CDU/CSU să se mențină în poziția de primă forță politică a țării, dând astfel, încă o dată, cancelarul. Asta nu înseamnă automat că, în legislatura 2017-2021, Germania va avea aceeași abordare ca până acum, strategică și politică, pe plan intern și mai ales extern. Tonul Berlinului va fi diferit și voi explica în partea a doua a analizei de ce.  


Notă: Articolul a fost scris la data de 3 septembrie 2017               

Creștin-democrații și aliații lor bavarezi tradiționali ar urma să obțină, se pare, între 36-41% din reprezentarea parlamentară, luând în considerare cel mai mic și cel mai mare scor indicat de cercetările sociologice de la începutul lunii septembrie (trendul fiind ușor crescător), secondați la mare distanță de social-democrații lui Martin Schulz și Sigmar Gabriel, cu 22-26%, în timp ce pentru poziția a treia se luptă nu mai puțin de patru partide mici: liberalii de la FDP (care ar reintra astfel în Parlament, cu 9%, după o absență umilitoare de patru ani), la aproximativă egalitate cu extrema-dreaptă (AfD, pentru prima dată în Bundestag, cotați tot cu 9%), stânga radicală (Die Linke, cca. 9%) și Verzii cu 8%. Nu există, practic, nicio formulă realistă de majoritate parlamentară care să excludă CDU/CSU, fiind greu de imaginat coalizarea celorlalte cinci formațiuni, foarte diferite ideologic. Desigur, există mici variații de la un sondaj la altul, dar cele trei niveluri (trepte) de opțiuni electorale sunt clar conturate, la fel ca și perspectiva ca viitorul Bundestag să cuprindă șase formațiuni politice.

Toate partidele au pedalat pe stimularea temerilor privind pierderile pe care germanii le-ar putea avea în standardul lor tradiţional de viaţă, dacă nu ar vota partidul respectiv

Campania electorală 2017: teme şi mize

Așadar, dacă nu apare nicio “lebădă neagră” până pe 24 septembrie, toate sondajele de la începutul acestei luni ne spun destul de clar că Angela Merkel, în vârstă de 63 de ani, va obține al patrulea (și, îndrăznesc să adaug, ultimul) ei mandat de cancelar. Iar dacă va duce la bun sfârșit și acest posibil al patrulea mandat, ceea ce nu va fi deloc ușor, Merkel ar putea egala în septembrie 2021, la finalul noii legislaturi, performanța politică record a magistrului ei, figura legendară a reunificării germane, Helmut Kohl, cumulând 16 ani la șefia guvernului de la Berlin. Pentru un om politic crescut și educat în fosta Germanie comunistă, totodată prima femeie cancelar din istoria țării, o asemenea longevitate la conducerea celei mai mari puteri a Europei ar fi absolut remarcabilă și ar fi o reflectare indirectă a unei lungi perioade de creștere economică și stabilitate politică în Germania. Surprizele, cum spuneam, nu se pot exclude niciodată din ecuația unor alegeri, cu atât mai mult cu cât cele trei săptămâni rămase până la scrutinul din 24 septembrie pot aduce, teoretic, evenimente negative neplanificate, cu impact emoțional puternic pentru alegătorii germani, care să influențeze mai mult sau mai puțin substanțial procentajele partidelor. Să rămânem însă în paradigma unei evoluții normale, lipsite de crize și situații dramatice pe finalul campaniei, caz în care ordinea preferințelor electorale, cel puțin la vârful clasamentului, nu cred că se mai poate modifica.

Până la a explora variantele de coaliții majoritare fezabile, să înțelegem care au fost mizele și temele principale ale campaniei. Oricât ar părea de curios, aceste alegeri nu au fost neapărat despre ce ar putea competitorii să le aducă în plus germanilor (în fond, și CDU, și CSU au fost în ultimii patru ani la guvernare și au lideri cunoscuți, care nu mai pot aduce nimic nou în politica internă), cât mai ales despre ce ar putea pierde germanii în următorii patru ani, cu alte cuvinte despre temeri. Toate partidele au pedalat practic pe stimularea temerilor privind pierderile pe care germanii le-ar putea avea în standardul lor tradițional de viață, dacă nu ar vota partidul respectiv.

Creștin-democrații, în mod evident, au încercat să le arate germanilor cât de nesigură, de improvizată și de lipsită de soluții economice sustenabile ar fi o guvernare social-democrată, avându-l pe Martin Schulz cancelar. Au caricaturizat, direct și indirect, programul social-democraților și au indus ideea că Schulz nu e pregătit să conducă Germania. Au avut de partea lor ani buni de creștere economică robustă, de șomaj redus, de exporturi masive, de relativă securitate a vieții în Germania, chiar și în perioada crizei mondiale/europene, ani de influență considerabilă pe plan european, ca primă putere în procesul decizional de la Bruxelles. Toate acestea s-ar putea ușor risipi, spun conservatorii, sub conducerea nepricepută a lui Schulz și a stângii nereformate. Au fost greu de combătut argumentele lor.

Social-democrații, în schimb, au încercat să-i sperie pe germani cu perspectiva unui al patrulea mandat al Angelei Merkel, sugerând uzura economiei germane, “obosită” în a rula pe schemele clasice ale conservatorilor, și posibilitatea scăderii viitoare a calității vieții muncitorilor și salariaților, pentru menținerea profitului companiilor. Temerile pe care au încercat să le insufle nu au fost însă foarte convingătoare, într-o economie care a mers bine, și au părut să nu intereseze mai mult de un sfert din societatea germană. Pe subiectele europene și globale, diferențele între principalele două partide nu au fost semnificative, și nici nu ar fi putut fi, având în vedere că SPD a furnizat în ultimii patru ani politica externă a cabinetului Merkel III.

Cel mai strident și mai dezbătut experiment electoral al Germaniei ultimilor doi ani, din fericire cu atractivitate publică limitată, l-a constituit însă discursul populist-xenofob-antieuropean al  AfD (Alternative für pentru Deutschland), singurul partid care a contestat în esență direcția politică și economică pro-europeană a Germaniei, propunând revenirea la protecționism, la marca germană, închiderea granițelor pentru muncitorii străini, chiar intracomunitari, și, evident, în primul rând stoparea politicii de acceptare a migrației și refugiaților extracomunitari, cu referire la cei din Orientul Mijlociu și nordul Africii. AfD a insistat pe ideea că o continuare a politicilor pro-europene și a deschiderii țării va duce, mai devreme sau mai târziu, la o deteriorare gravă a calității vieții germanilor, pe plan economic, social și identitar/cultural.

Dacă în 2015-2016 perspectiva unui scor spectaculos al AfD era reală și îngrijorătoare, în contextul crizei migranților și al atacurilor teroriste din Europa, în 2017 AfD și-a pierdut treptat suflul electoral și, mai ales după înfrângerile categorice ale extremei drepte în Olanda și Franța, a devenit clar că valul naționalismului și euroscepticismului a atins pentru moment o limită pe care, în timpul generației actuale, acest curent contestatar nu o mai poate depăși, decât în situația unei crize cataclismice a Europei. Totuși, se anticipează în prezent că AfD va obține rezultate destul de bune în landurile din Est, acolo unde se pare că va înlocui stânga radicală (Die Linke), continuatoarea partidului comunist din fosta RDG, și va deveni “vocea protestatară” principală a est-germanilor în Bundestag. Este interesant de observat cum, la o generație distanță de entuziasmul de după căderea Zidului Berlinului, opțiunea anti-sistem rebalansează dinspre nostalgia stabilității economico-sociale a regimului comunist spre virulența extremei drepte, a euroscepticismului și xenofobiei. Amestecul greu de definit de tineri și vârstnici, burghezi și muncitori, înalt educați și slab educați, bogați și săraci care s-au simțit atrași de radicalismul platformei AfD, chiar fără a deveni majoritari, a dat semnalul pericolului de răsucire anti-europeană care se conturează în societatea germană, până acum una dintre cele mai pro-europene din Vestul Europei.

Cum se va forma coaliția de guvernare de la Berlin?

Cu trei săptămâni înaintea alegerilor, cea mai probabilă variantă, deși deocamdată la limita majorității, ar fi CDU/CSU – FDP. O formulă „negru-galben”, dacă ar depăși 50% în camera inferioară a Parlamentului, ar avea câteva avantaje importante: ar cuprinde doar două partide (calitate pe care numai o nouă Mare Coaliție negru-roșu ar mai putea să o satisfacă), ar readuce împreună două forțe politice tradițional-compatibile în actul de guvernare (de exemplu, cabinetul Merkel II din 2009-2013, anii crizei economice europene depășită cu succes de Germania, s-a bazat pe această coaliție), ar fi confortabilă ideologic și acceptabilă pentru majoritatea alegătorilor, spre deosebire de alte combinații care ar putea părea forțate, ar acomoda relativ ușor programele celor două formațiuni și ar face negocierea viitorului guvern mai ușoară. Dacă formula creștin-democrați plus liberali va reprezenta sub 50%, perspectiva unui guvern minoritar fiind inacceptabilă în cultura politică a Germaniei postbelice, atunci Angela Merkel și CDU vor trebui să aleagă între a propune din nou Marea Coaliție cu SPD sau completarea procentelor lipsă cu invitarea Verzilor la discuții. În acest caz, a doua opțiune politică devine cea mai credibilă, sub denumirea de Coaliția “Jamaica” (negru-galben-verde), cu precizarea că integrarea Verzilor în arcul de guvernare nu se va dovedi atât de simplă pe cât pare la prima vedere. Ecologiștii, în esență un partid de stânga cu unele idei radicale, vor cere compromisuri vizibile cel puțin în câteva politici economice/industriale, pentru a da satisfacție alegătorilor lor, existând ulterior riscul șantajului politic sau chiar al ieșirii de la guvernare pe parcursul mandatului, în scopuri de imagine electorală. Deci, dacă se va opta pentru Coaliția „Jamaica”, Verzii vor fi de departe partenerul cel mai dificil și mai incomod în noua majoritate. Este motivul pentru care cred că, în funcție de sondajele de opinie finale, este posibil ca în ultimele zile de campanie liderii CDU să transmită semnalul ca alegătorii creștin-democrați să dea al doilea vot la care au dreptul (cel pentru liste) către FDP (o veche practică politică în Germania), în încercarea de a-i ajuta să atingă 10%, ceea ce ar spori șansele unei coaliții bipartite negru-galben.

Noul guvern de la Berlin va fi construit pe convingerea că este guvernul ultimei şanse pro-europene a Germaniei şi, poate, al ultimei şanse a Uniunii Europene

Guvernul Merkel IV: ultima şansă pro-europeană a Grrmaniei

Dacă toate predicțiile de până acum se vor adeveri în seara zilei de 24 septembrie, precum și în săptămânile de după alegeri, până la definitivarea negocierilor, marea întrebare este cum se va comporta, în special la nivel european, guvernul de coaliție Merkel IV. Teza pe care o susțin este că Germania își va arăta în noua legislatură o altă față, mult mai asertivă, mai fermă și mai constrângătoare în relațiile din cadrul Uniunii Europene. Reforma pe care au anunțat-o Merkel și Macron va începe curând și va trasa destul de limpede liniile despărțitoare între cei care se alătură nucleului dur și „rebelii” din Europa Centrală. Apele se vor separa în lunile următoare, cu bunele și cu relele pe care le vor presupune fiecare din cele două opțiuni. Apariția AfD în Parlamentul Germaniei va obliga guvernul de la Berlin să-și înăsprească tonul pe plan european, din rațiuni evidente. Cancelarul va fi practic nevoit de noul climat politic intern să susțină mult mai explicit interesele Germaniei la Bruxelles și să aibă o atitudine mai intransigentă față de cei cu vederi diferite. Asta va face nucleul Germania-Franța și mai ferm decât în prezent, (re)legitimat fiind de recentele alegeri din cele două mari democrații, și din ce în ce mai puțin dispus la compromisuri și atitudini generoase. Pentru că, pur și simplu, nu își vor mai putea permite „pierderi” de imagine pe plan intern, tensiunile în cele două mari țări continuând să crească în anii care vin.

Noul guvern de la Berlin va fi construit pe convingerea că este guvernul ultimei șanse pro-europene a Germaniei și, poate, al ultimei șanse a Uniunii Europene. Un eșec al reformelor mult promise ale Uniunii Europene, combinat cu o eventuală nouă criză economică, ar putea declanșa valul de frustrare al germanilor, pe care AfD încearcă de doi ani să îl ațâțe. Echilibrul societății germane este așadar pe muchie de cuțit. Orice declin al nivelului de satisfacție economico-socială și începutul scăderii nivelului de trai în Germania ar putea arunca în aer motorul Uniunii Europene. Angela Merkel și Emmanuel Macron știu că nu au voie să rateze, căci criticii lor sunt și vor fi deosebit de aspri, și în Germania, și în Franța. Modul în care vor fi derulate și finalizate negocierile în cadrul Brexitului vor reprezenta unul dintre indicatorii importanți ai fermității tandemului franco-german.

Pe de altă parte, au apărut voci, tot mai multe, care vorbesc despre un eșec al integrării europene a fostelor țări comuniste, din vreme ce, iată, cel puțin la Varșovia și Budapesta, regimuri populiste cu tentă autoritară și naționalistă adâncesc falia politică și culturală între „vechea” și „noua” Europă și sfidează deciziile adoptate la Bruxelles. Pentru România, oarecum paradoxal, îndepărtarea Poloniei și Ungariei de nucleul central al integrării europene a reprezentat oportunitatea ca Bucureștiul să devină cea mai importantă capitală pro-europeană din Europa Centrală, singura pe care se poate realmente conta în promovarea reformelor Uniunii Europene, în sensul adâncirii integrării. Să vedem însă cum va trece România în această toamnă peste posibila criză internă a legilor justiției, deja criticate de Comisia Europeană, alături de Statele Unite și de Germania, și dacă vechea vulnerabilitate a României (slăbiciunea statului de drept, corupția și dorința de politizare a justiției) nu ar putea scoate din nou statul român de pe lista partenerilor credibili pe plan european și internațional… Dar aceasta este, desigur, o altă discuție.

Deocamdată, intenția de activare a art. 7 al Tratatelor UE, pentru prima dată în istoria comunității, împotriva Poloniei (suspendarea dreptului de vot în Uniunea Europeană) ar putea constitui o situație limită și un mare test politic pentru guvernele statelor membre și pentru soliditatea Uniunii. Nu este exclus ca Franța și Germania să încerce să dea o lecție dură țărilor care nu respectă deciziile Consiliului European, decizii cu valoare de legislație.

Următorii ani vor arăta, indiscutabil, o altă față politică a Germaniei, chiar dacă tot Angela Merkel va rămâne cancelar, și o altă partitură a integrării europene, mult mai tranșantă, mai fermă, mai clară, cu delimitări explicite între cei care vor și cei care nu vor, ca și între cei care pot și cei care nu pot ține pasul. Vremea marilor opțiuni strategice se apropie, și avem semnale suficiente că Berlinul și Parisul sunt hotărâte să pornească pe drumul refondării Uniunii Europene, ca ultimă șansă de salvare a Proiectului European. S-ar putea ca, la un moment dat, cei din nucleul central să nu mai fie atât de interesați ca în barca europeană să fie păstrați și cei care vâslesc în sens invers, doar de dragul diversității de opinii.

          

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five × 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te