Iataganul turcesc ia locul sabiei lui Damocles

O sabie curbată cu un singur tăiş, iataganul turcesc, a căzut brusc peste Europa şi, poate, peste întreaga lume. Iataganul a provocat îngrijorare pe tot globul, iar tăişul lui a produs o falie adâncă în chiar interiorul Turciei. Tentativa de lovitură de stat din Turcia a eşuat, dar undele loviturii se tot propagă încă şi e greu de spus acum dacă s-a oprit cutremurul sau dacă vor urma replici şi mai puternice, cu consecinţe imprevizibile.


Profesorul Tasin Gemil este un tătar născut în România, musulman nepracticant, un apropiat al Turciei şi un bun cunoscător al realităţilor din zonă. Familia sa este de trei generaţii în România, dar provine din rândul tătarilor din Crimeea, şi a avut ocazia să-i cunoască personal atât pe preşedintele Recep Tayyip Erdoğan, cât şi pe opozantul acestuia, Fethullah Gülen.

Cu sau fără concursul unor forţe exterioare, se pare că situaţia critică din Turcia are la bază în principal relaţia dintre cei doi. Cândva apropiaţi, Erdoğan şi Gülen sunt acum duşmani de moarte, iar confruntarea lor nu pare să ţină atât de aspecte religioase sau financiare, cât mai ales de putere şi de influenţă. Autoritarismul din ultima vreme al lui Erdoğan şi înclinaţiile sale islamiste şi otomaniste ar fi putut să fie înlocuite, în cazul în care lovitura de stat ar fi reuşit, cu o linie şi mai radicală, imprimată de Gülen. Poate, din lac în puţ.

Deşi situaţia din Turcia este fluidă, la fel ca situaţia internaţională generată de evenimentele de la Ankara, încercăm, cu ajutorul profesorului Tasin Gemil, să desluşim cauzele acestei stări de lucruri şi, în acelaşi timp, să înţelegem ce s-ar putea întâmpla de acum încolo. Din start, implicaţiile pot fi foarte mari, ţinând cont şi de faptul că Turcia este o ţară musulmană, singura de acest fel din NATO, că are 80 de milioane de locuitori, că este cu un picior în Europa şi că, oarecum, este graniţa-tampon între Occident şi Orient. Peste toate, în zonă pândeşte şi ursul rusesc…

Bio

Tasin T. Gemil (n. 1943, Medgidia, trăieşte la Bucureşti, Cluj şi Constanţa) este istoric, profesor universitar, fost director al Şcolii doctorale de la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” Constanţa, fost prorector al aceleiaşi universităţi. De asemenea, a fost deputat în Parlamentul României, membru în primele delegaţii permanente ale Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a NATO şi la Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, primul ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Azerbaidjan, ambasadorul României în Turkmenistan, fondator şi director al Centrului de Studii Eurasiatice şi întemeietorul Revistei Române de Studii Eurasiatice.

Deţine numeroase titluri şi diplome naţionale şi internaţionale, este autor al numeroase cărţi şi studii de specialitate. Printre altele, este membru corespondent al Societăţii Turce de Istorie (Türk Tarih Kurumu) din Ankara şi a obţinut Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române.

În prezent este profesor la UBB şi directorul Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice, singurul astfel de institut din această parte a Europei. 

Clipboard01

Fethulah Gülen şi sora ISIS

Sinteza: Domnule Profesor Tasin Gemil, ce se întâmplă, de fapt, în Turcia, din ce s-a născut situaţia de criză de acolo?

Tasin Gemil: Acum e o luptă pentru putere, Gülen vrea să pună mâna pe putere. Nu e pentru bani, că are destui. Unii consideră organizaţia lui Gülen o formă relativ paşnică, moderată să zicem, a ISIS. Lumea nu ştie lucrul acesta. In prezent, este o organizaţie foarte puternică, cu circa 10 milioane de membri în Turcia. E o confrerie de tip ordin cavaleresc medieval. Unii sunt tentaţi să o compare cu Opus Dei. E o organizaţie care se bazează pe filozofia mistică (sufism) a Evului Mediu musulman. Fondatorul acestui curent religios relativ nou a fost Said Nursi (1878-1960), numit şi Bedi uz-Zaman (Frumuseţea Timpului, nu în sens fizic, de bună seamă). La început, mişcarea a apărut ca o sectă care propovăduia „Serviciul (Hizmet) pentru credinţă şi Coran”, în cadrul comunităţii (Cemaat) de adepţi şi în afara ei. Credinţa este considerată emanaţia luminii (Nur) divine a Coranului. Cuvintele cheie ale acestei mişcări, devenită între timp o puternică organizaţie internaţională, sunt: Nur, Cemaat, Hizmet. Said Nursi şi adepţii săi au intrat de la început în conflict cu statul kemalist, deoarece nu recunoşteau caracterul laic al statului turc modern fondat de către Ataturk. Secta fondată de Said Nursi a devenit o organizaţie bine articulată, cuprinzătoare şi internaţională odată cu preluarea conducerii ei de către omul de afaceri şi de cultură Fethullah Gülen (n.1941). Am avut şansa să stau de vorbă cu acest om în două rânduri, în septembrie 1991, când am participat la o Conferinţă internaţională, organizată de Cemaat, consacrată „Mesajului Etern” al Coranului. Este un om fascinant, prin inteligenţă şi cultură. Dar, raporturile în organizaţie sunt de tip medieval, aşa cum sunt de altminteri şi în alte biserici conservatoare. După acea conferinţă, probabil la recomandarea d-lui F.Gülen, am vizitat, împreună cu câţiva profesori din Bosnia, câteva centre de învăţământ ale organizaţiei din Istanbul, Bursa şi Izmir. Toate erau moderne şi bine dotate, cu studenţi şi elevi performanţi pe plan naţional şi internaţional. Fiind imediat după revoluţie, comunitatea turco-tătară din România avea nevoie urgentă de pregătirea deservenţilor cultului musulman. Dl.F.Gülen ne-a oferit 150 burse în învăţământul gimnazial, liceal şi superior, ceea ce însemna asigurarea gratuită a şcolarizării, cazării, mesei, rechizitelor şi îmbrăcămintei. Dar, cunoscându-i mai de aproape, începusem să am unele rezerve. După ce am revenit în ţară, împreună cu apropiaţii mei de atunci, am hotărât să nu dăm curs acestei oferte prea generoase de burse. Nu am trimis pe nimeni cu aceste burse în Turcia. În schimb, curând au venit ei în România, cu toate formele de învăţământ.

Statul paralel

S: Dar de ce ar fi de preferat un personaj ca Erdoğan? Şi, de fapt, de unde a început conflictul dintre Erdogan şi Gülen, care erau apropiaţi la un moment dat?

TG: Toată lumea îl scoate ca victimă pe dl.Fethullah Gülen, dar nu este deloc victimă. În vizita aceea, oriunde mergeam ne întâmpinau primarul, şeful Camerei de comerţ, elita oraşului etc. Erau sute de oameni care ne întâmpinau. I-am întrebat cine sunt. Mi s-a spus că sunt musulmani oneşti, care se află în slujba comunităţii şi a celor nevoiaşi, că ei suplinesc adeseori obligaţiile sociale ale statului turc. Ziceau că fac grădiniţe, şcoli, spitale, aziluri etc., în loc să dea impozite statului, care nu se ştie cum foloseşte aceşti bani. Prima confruntare vizibilă cu statul secularist turc de aici a început. Şi este de multă vreme. Ca să nu iasă scandal, statul i-a lăsat în pace. Pe urmă, ei au ajuns, prin şcolile pe care le-au făcut, să aibă învăţământ paralel, care nu se supunea programelor Ministerului Educaţiei. De asemenea, au media paralele. De pildă, aproape că nu există ţară în lume care să nu aibă ediţia în limba respectivă a ziarului Zaman (Timpul), inclusiv în România există.

Ei s-au extins şi s-au infiltrat. Media paralele, învăţământ paralel, au intrat în armată. Elevii lor absolvenţi de liceu au mers mai departe cu sprijinul confreriei la cele mai bune universităţi din Turcia şi din străinătate. Organizaţia înlesneşte absolvenţilor găsirea locurilor de muncă avantajoase şi avansarea în carieră, ceea ce sporeşte atractibilitatea instituţiilor de învăţământ controlate de Cemaat. Cu timpul, ei şi-au infiltrat oamenii în structurile puterii, inclusiv şi îndeosebi în armată, justiţie, media. Când unul era să fie avansat pe un post important sau în grad de general, ieşea un dosar de corupţie, de imoralitate etc. Presa organizaţiei amplifica scandalul, tipul era dat la o parte şi în locul lui era promovat omul lui F.Gülen. Deci, ei au urmărit să pună mâna pe putere având oameni în toate structurile de stat. Au încercat prima dată în decembrie 2013. A fost o tentativă de a prelua puterea, dar atunci a fost înăbuşită din faşă. Autorităţile n-au scos-o în faţă prea mult, să nu se facă vâlvă, dar au început epurările, care se vede că nu au fost suficiente.

Cândva apropiaţi, Erdogan şi Gülen sunt acum duşmani de moarte. Turcia a înaintat o cerere oficială de extrădare a lui Gülen

Cândva apropiaţi, Erdogan şi Gülen sunt acum duşmani de moarte. Turcia a înaintat o cerere oficială de extrădare a lui Gülen

S: Deci, această lovitură de stat n-ar fi fost pentru sprijinirea unui regim laic, cum face de obicei armata?

TG: Nicidecum! Lumea crede treaba asta. Dimpotrivă, se introducea un regim islamic moderat. Dar cât de moderat?! Că legea civilă urma să fie înlocuită cu legea religioasă Şaria. Redusă la esenţă, ideologia organizaţiei condusă de F.Gülen este relativ simplă:

1.Occidentul a făcut mari progrese în ştiinţă şi tehnologie; lumea creştină a dezvoltat o artă de înalt nivel. Musulmanii trebuie să preia ştiinţa, tehnologia şi arta lumii occidentale, dar să respingă categoric moravurile ei decadente.

  1. Justiţia cea mai corectă nu poate să fie decât cea inspirată de divinitate, adică Şaria.
  2. Obiectivele organizaţiei sunt dincolo de limitele naţionale, aşa cum este şi universalismul islamic; de aici s-a ajuns la alte neînţelegeri cu statul naţional turc. Aceste contradicţii sau, mai degrabă, conflicte cu statul turc sunt cu mult înainte de venirea la putere a d-lui Receb Tayyib Erdoğan, în 2002.

Diferenţe de mentalitate între Occident şi Orient

S.: Dar această „lovitură de stat civilă”, cum este numită epurarea pe care o face Erdoğan, în ce fel de lege se încadrează? Ce se întâmplă acum e un semn că islamul nu poate să coexiste cu o societate democratică, modernă?

TG: Islamul poate să coexiste foarte bine cu o societate democratică, Atatürk a demonstrat-o. Turcia coexistă cu democraţia de atâta vreme. Principiile kemaliste au fost respectate. Din păcate, media occidentală se dovedeşte şi în acest caz părtinitoare, ca să nu folosesc sintagma mai gravă a celebrului Edward Said despre atitudinea presei apusene faţă de lumea răsăriteană, în primul islamică. Chiar din noaptea eşuării loviturii de stat, media occidentală a pornit atacuri concertate împotriva preşedintelui Tayyib Erdoğan, căruia i s-au făcut tot felul de procese de intenţie, inclusiv aberaţii de genul că ar fi cerut azil în Germania şi că lovitura militară ar fi fost orchestrată de către el însuşi etc.

S.: Dar acum mai sunt respectate aceste principii kemaliste în Turcia?

TG: Cu „ajutorul” marilor democraţi din conducerea UE, care nu înţeleg că mentalitatea oamenilor din Balcani şi din Orient e diferită de mentalitatea lor de dincolo de Pirinei, a fost redus rolul armatei turce de garant al principiilor kemaliste. Occidentalii încearcă să impună gândirea lor. Americanii fac acelaşi lucru, adică trebuie să gândeşti ca ei. Dar istoria democraţiei din Occident este şi ea plină de sânge. A fost câştigată prin atâtea frământări, atâtea războaie religioase, revoluţii, chiar două războaie mondiale etc, pe care cei din Orient nu le-au parcurs.

S: Deci există o diferenţă de mentalitate…

TG: Sigur că da! Există diferenţe de mentalitate, de istorie, de formare a oamenilor şi a concepţiilor.

S: Dar UE şi SUA au nevoie în Turcia de un partener care funcţionează după reguli instituţionale asemănătoare.

TG: Dar până acum cum a funcţionat?.

S: Şi va mai funcţiona de acum înainte?

TG: Ei, asta nu mai ştiu. Depinde şi de atitudinea SUA. Dar se pune şi o altă întrebare: ştiţi cine a câştigat cel mai mult din treaba asta? Rusia! Pe toate planurile a câştigat.

S: Cel mai mult a câştigat, probabil, Rusia, a mai câştigat Iranul şi cel mai mult a pierdut Turcia.

TG: Nu se ştie încă sigur cine a pierdut în Turcia: Erdoğan sau opozanţii săi ?!

Aderarea Turciei la UE a căzut

S: Dar imaginea Turciei, de stat profund divizat…

TG: Divizarea Turciei se datorează unor cauze istorice, de care au profitat duşmanii ei, pentru a o amplifica, inclusiv şi îndeosebi organizaţia lui F.Gülen. Este vorba de o organizaţie subversivă.

S: Vinovăţiile sunt întotdeauna împărţite. Dar imaginea Turciei ca stat, posibil candidat la UE…

TG: Cred că acest proces este pe cale să se încheie, fără ca Turcia să fie admisă în UE. Este de presupus că, astăzi, nici Turcia nu mai speră în aderare şi s-ar putea ca mâine-poimâine să anunţe oficial că îşi retrage cererea. E posibil, eu mă aştept. De fapt, eu mă aşteptam mai demult ca Turcia să facă acest pas. Mă surprinde că turcii au acceptat 50 de ani umilinţa de a sta la poarta Europei şi să li se închidă mereu poarta în nas. Sunt convins că şi acest tratament, zic eu discriminatoriu, a cântărit foarte mult în îndepărtarea pronunţată a Turciei, în ultima vreme, de statele occidentale. Turcii sunt oameni foarte mândri. S-ar putea ca în curând Erdoğan să renunţe la candidatura europeană, ceea ce nu ar fi bine, în primul rând pentru zona noastră.

Otomanismul ar însemna izolarea Turciei faţă de Occident, izolare care o aruncă în braţele Rusiei

Otomanismul ar însemna izolarea Turciei faţă de Occident, izolare care o aruncă în braţele Rusiei

S: Dar ce variantă are Erdoğan în afară de a continua pe calea europeană?

TG: Părerea mea este că Erdoğan şi cei din jurul lui ar trebui să ţină seama de faptul că: 1. armata a fost, totuşi, cea care l-a salvat. Comandantul Armatei I, care a devenit acum şeful Marelui Stat Major, a fost cel care l-a avertizat pe Erdoğan de complotul la viaţa sa şi l-a asigurat de protecţia Armatei I. Pe baza acestei informaţii a plecat el, cu aproape o oră înainte de a fi atacată reşedinţa sa de la Marmaris. După părerea mea, armata a câştigat un ascendent asupra lui. 2. populaţia care a ieşit în stradă, chiar dacă nu a fost prea numeroasă şi a fost formată din partizanii săi, a reuşit să oprească tancurile cu mâinile goale. Iar toate partidele parlamentare, inclusiv cel al kurzilor, au declarat imediat că susţin Guvernul ales în mod democratic şi au condamnat tentativa de lovitură de stat militară. Acum, principalul partid din opoziţie a mobilizat sute de mii de oameni pentru apărarea valorilor democratice ale ţării, inclusiv secularismul. Să vedem care va fi opţiunea Turciei: opţiunea eurasiatică, care înseamnă otomanisn şi islamism pronunţat, sau opţiunea occidentală, care înseamnă democraţie şi progres.

S: Ce ar avea de câştigat Turcia din fiecare dintre cele două căi?

TG: Otomanismul ar însemna izolarea Turciei faţă de Occident, izolare care o aruncă în braţele Rusiei. Asta înseamnă căderea tuturor planurilor sale de a aduna în jurul său lumea turcică. Otomanism nu înseamnă turcism. Toţi din statele şi comunităţile turcice se uită la Turcia ca la un model, toţi liderii de acolo l-au imitat pe Atatürk. Cel mai mult l-a imitat Heydar Aliyev, care este declarat ”liderul etern” al R.Azerbaidjan. Turcia este un model, este fereastra acestor popoare către modernizare, către progres. Până la un moment dat a fost Rusia. Dar, Rusia acum este creştină, pravoslavnică şi nu mai poate fi ea model. A apărut bariera religioasă. Pentru lumea aceasta, orientarea Turciei către Rusia va fi o catastrofă, pentru că, în sinea lor, toate aceste popoare din zonă sunt împotriva Rusiei, pentru că o cunosc şi se tem de ea. Ei se sprijină pe Turcia, cred în ajutorul ei pentru a se occidentaliza. Şi Azerbaijan va pierde mult dacă Turcia se aliază cu Rusia. Iar tătarii din Crimeea îşi vor pierde astfel singurul reazem politic pe care se puteau bizui. In momentul în care ar ieşi din NATO, vrând-nevrând Turcia va fi aliată cu Rusia, poate şi cu China. Nu există altă soluţie.

S: Cum credeţi că o să împace Erdoğan armata – căreia spuneaţi că îi este dator – şi care este orientată euroatlantic, pentru un stat laic, şi, în acelaşi timp, populaţia care a ieşit în stradă pentru el, dar care e orientată spre islam?

TG: Depinde de orientarea pe care o va da Erdoğan. Nu înseamnă că el trebuie să se dezică de Islam. Depinde de gradul în care el acceptă religia în viaţa publică şi în viaţa de stat. Până acum a cam accentuat acest lucru, pentru că susţinătorii lui sunt din Anatolia. Pătura educată, care a făcut protestele din parcul Gezi, a început să iasă din nou în pieţe, de această dată în număr şi mai mare, decât în urmă cu trei ani.

S: Cum credeţi că ar trebui să procedeze UE şi SUA ca să nu inflameze mai mult spiritele?

TG: UE trebuie să-şi asume obligaţiile pe care şi le-a luat prin acordul semnat cu prim-ministrul Davutoğlu. Nu a dat nici banii aceia, nu a dat nici vize de liberă circulaţie. Adică, tu dai exemplu de respectarea acordurilor, de legislaţie, de legalitate, când tu semnezi un acord şi nu-l pui în aplicare?! Erdoğan i-a oprit pe emigranţi; dacă dă drumul acum la unul-două milioane de emigranţi? Părerea mea e că sunt şi greşeli foarte mari pe care mai ales UE le-a făcut faţă de Turcia.

O altă posibilă lovitură de stat, fatală pentru Erdogan

S: Dar dacă Turcia, preşedintele Erdoğan, o să se abată de le linia democratică şi kemalisă, nu riscă să se confrunte cu o nouă lovitură de stat, de această dată a întregii armate?

TG: Nu este exclus. El trebuie să ştie lucrurile acestea, trebuie să ia în calcul toate aspectele situaţiei. De aceea, eu zic că acesta a fost un avertisment dat de –nu ştiu cine -, de armată, să zicem. Adică, trebuie s-o ia ca pe o atenţionare foarte serioasă. Dacă o ia ca avertisment, atunci e bine, înseamnă că a înţeles, şi trebuie să-şi mai revadă drumul şi gândirea.

S: Credeţi că nu va putea islamiza, cu fideli de-ai lui, armata turcă?

TG: A şi făcut treaba asta şi cred că o va mai face. Dar, ce s-a întâmplat?! Când el a venit la putere, nu avea atât de mulţi oameni capabili, pe care să-i pună în locul kemaliştilor din structurile de stat, inclusiv din armată Atunci, a venit Fethullah Gülen, care i-a oferit oameni. Aici a fost alianţa dintre ei. În felul acesta, Gülen şi-a promovat, după 2002, masiv oamenii în funcţii de conducere. Dar, ulterior, Erdoğan a văzut că aceştia au cam pus mâna pe multe locuri importante din stat. De aici s-au format structurile paralele şi au început ciocnirile.

S: Din armată sunt epuraţi acum şi susţinătorii lui Fethullah Gülen şi laicii?

TG: Laicii, kemaliştii nu au mai prea rămas. Marea majoritate a celor peste 13.000 de arestaţi sunt militari, din care cei mai mulţi sunt oamenii lui Gülen. Pe al doilea loc sunt oportuniştii, care au vrut să profite de această schimbare ca să ajungă în diferite funcţii şi grade. În al treilea rând sunt laicii, mai bine zis kemaliştii radicali, care erau nemulţumiţi de drumul pe care mergea Erdoğan. Dar vor fi eliberaţi mulţi dintre ei. Lovitura aceasta de stat era pregătită pentru o altă dată.

S: Şi ce a declanşat-o mai repede?

TG: Pe 14 iulie s-a emis un ordin pentru ca, în noaptea de 16/17 iulie, să fie arestaţi o mulţime de generali şi ofiţeri superiori, sub acuzaţia de spionaj sau trădare. Cei care pregăteau lovitura de stat au aflat de acest ordin şi au precipitat acţiunea. De aceea nu a fost foarte bine organizată lovitura, nu au urmat un plan foarte bine pus la punct. Dacă ar fi reuşit lovitura de stat, în Turcia era război civil la ora actuală, pentru că nu toată armata a participat. Au mai fost lovituri de stat, memorandumuri de presiune asupra guvernului, dar acelea au fost făcute de toată armata, nu doar de o facţiune a armatei.

„Cred că guvernul şi în primul rând preşedintele vor ţine seama de faptul că au, totuşi, o opoziţie în rândul armatei, care nu permite să fie încălcate principiile de bază ale kemalismului, care sunt secularismul, democraţia şi occidentalismul”

„Cred că guvernul şi în primul rând preşedintele vor ţine seama de faptul că au, totuşi, o opoziţie în rândul armatei, care nu permite
să fie încălcate principiile de bază ale kemalismului, care sunt secularismul, democraţia şi occidentalismul”

Turcia şi România sunt în alianţă de multă vreme

S: Cum influenţează evenimentele din Turcia relaţia cu România?

TG: Dacă nu ar fi fost înăbuşită lovitura de stat, era război civil şi era vai şi amar de toată lumea. Era o a doua Sirie, dar o Sirie amplificată, fiindcă Turcia are 80 de milioane de locuitori şi este ţară NATO. Ar fi fost prima oară când izbucnea război civil într-o ţară a NATO. Vă daţi seama ce însemna asta pentru întreaga lume? În primul rând pentru zona noastră şi a Orientului Apropiat şi Mijlociu, unde deja este război. Asta însemna intervenţia Rusiei, a Iranului, intervenţia ţărilor din Golf, intervenţia NATO. Putea să se ajungă şi la un război în toată regula în lume. Ferească Dumnezeu! Dar, în primul rând pentru noi era o problemă uriaşă, în Balcani şi la Marea Neagră. După ce a fost dizolvat Tratatul de la Varşovia, România, a rămas fără nici o acoperire militară. Era o îngrijorare foarte mare atunci şi singurele ţări care ne-au garantat atunci protecţia au fost Franţa şi Turcia. Dovadă e şi faptul că primii preşedinţi care au vizitat România au fost François Mitterrand şi Turgut Özal, în acelaşi an, unul în martie şi celălalt în septembrie. Deci, relaţiile României cu Turcia sunt aproape de alianţă bilaterală. Aşa au fost şi în perioada interbelică. In 1939, când Bulgaria a ameninţat România şi a concentrat trupe la graniţa noastră, ca să intre şi să ia Dobrogea cu forţa, ministrul de Externe român a plecat urgent la Ankara, iar Turcia a mobilizat imediat armata la graniţa Bulgariei şi a avertizat-o că în momentul în care trupele bulgare vor intra în România, forţele militare turceşti vor intra în Bulgaria.

S: Dar dacă Turcia îşi va deteriora relaţiile cu UE şi cu NATO, implicit îşi va deteriora şi relaţiile cu România, nu?

TG: Sigur că da. Nu atât cu UE, fiindcă relaţiile Turciei cu UE nu prea sunt bune de multă vreme. Aici problema foarte importantă e cu NATO. Eu cred că nu se va ajunge până acolo. Ce a zis Erdoğan şi răspunsul lui Kerry au fost spuse la furie, cred. De pildă, relaţia Turciei cu Iranul este contra naturii, pentru că în primul rând e o duşmănie istorică de 300-400 de ani între Iran şi Turcia. Preocuparea principală a statului otoman a fost Iranul, nu Europa. Până a venit Rusia, în secolul 18. Apoi a devenit Rusia principala preocupare a Turciei pe plan extern.

S: Dar nici cu Rusia nu e o relaţie naturală…

TG: Fără îndoială. După opinia mea, aliatul natural al Turciei este Israelul. Pentru că Turcia nu doreşte un Iran prea puternic, nu doreşte un Egipt prea puternic. Este regula elementară a geostrategiei, încă de la începuturile istoriei. Nu este bine să ai vecini prea puternici. Dar, un Israel puternic este acceptabil, fiindcă acesta are numai duşmani în jur, dintre care mulţi sunt şi duşmanii Turciei, şi în plus Israelul are resurse energetice şi este copilul răsfăţat al Occidentului, mai cu seamă al SUA. Dar, Rusia este problema majoră. În momentul în care relaţiile Turciei sunt deteriorate cu Occidentul şi se ajunge pe calea otomanismului şi islamismului, vrând-nevrând vom asista la o alianţă foarte puternică cu Rusia.

S: Cu ce scop?

TG: Turcia nu poate să rămână izolată. Deja Rusia profită de situaţie. Putin a fost printre primii care l-au sunat şi i-au acordat susţinere lui Erdogan.

S: Dar, spre deosebire de SUA, Rusia are interesul pentru o Turcie slabă. Iranul, la fel. Atunci, de ce ar intra Turcia în astfel de relaţii?

TG: Rusia va lua Turcia în braţe. Fără Occident, Turcia va slăbi. Tehnologia de vârf este din Occident, principalul partener comercial al Turciei este Occidentul, iar cofiţerii armatei turce sunt instruiţi tot acolo, în SUA, Anglia şi Franţa. Dar speranţa mea e că aceste evenimente vor fi o învăţătură de minte pentru Erdoğan şi cei din jurul său.

NATO şi Turcia au nevoie una de alta

S: Relaţiile Turciei cu SUA şi cu NATO vor depinde şi de extrădarea sau nu a lui Fethullah Gülen? Erdoğan o să se supere pe SUA dacă nu va avea loc extrădarea?

TG: Nu va fi extrădat Gülen. Probabil că va fi lăsat să plece într-o ţară cu care Turcia nu are acord de extrădare. Nu este exclus ca o unitate specială turcă să-l răpească pe Fethullah Gülen de acolo şi să-l aducă în faţa tribunalului din Turcia, aşa cum s-a făcut şi cu liderul PKK Abdullah Ocalan, în 1999, când a fost răpit din Kenya. Altminteri, Erdoğan va fi supărat până ce criza va fi depăşită. Asemenea situaţii se întâmplă în relaţiile internaţionale.

S: Problema Fethullah Gülen n-o să fie un motiv de creştere a tensiunii dintre Turcia, pe de o parte, şi SUA şi NATO, de cealaltă parte?

TG: Cred că mai mult decât atât nu poate să crească. Acum cred că se va merge spre destindere.

S: Cât de necesară este Turcia pentru NATO?

TG: Îi este foarte necesară, pentru că Turcia este singurul garant al securităţii Europei în această zonă. A mai fost garant şi în perioada Războiului Rece, era bariera între URSS şi ţările arabe. Şi mai este un pericol foarte mare dacă Turcia ar ieşi din NATO: este singura ţară islamică în NATO şi toţi radicalii islamici vor arăta din nou cu degetul către Occidentul creştin, pentru a săpa falia de care vorbeşte Huntington. Ceea ce doresc în final ISIS şi toţi teroriştii islamici este să provoace lupta pe viaţă şi pe moarte dintre lumea creştină şi lumea islamică, care ar duce însă la sfârşitul lumii.

S: În ce condiţii ar putea Turcia să iasă din NATO, ce ar trebui să se întâmple de acum încolo?

TG: Eu nu m-am gândit niciodată la aşa ceva, dar Kerry a lansat ideea asta. La furie, probabil. Turcia nu a acuzat SUA, n-a ajuns până acolo. A acuzat indirect, spunând că cine îl adăposteşte pe cutare nu e prietenul nostru, ci o ţară care e în război cu noi. SUA s-au simţit cu musca pe căciulă. Mai mult de atât nu cred că poate să meargă tensiunea dintre cele două state. Turcia are nevoie mai mult de SUA, decât au SUA nevoie de Turcia. Este adevărat. Dar şi America are foarte mare nevoie de Turcia, căci este singurul stat mare din zonă cu care SUA au o alianţă durabilă.

S: Nu există pericolul ca lovitura aceasta de stat din Turcia să ducă la un fel de lovitură ca în Iran, în 1971?

TG: Nu! Acolo a fost revoluţie islamică, a fost poporul, a participat un milion de oameni. În Turcia nu ştiu dacă au fost câteva mii de persoane pe stradă. Dar au fost, au fost în faţa tancurilor şi le-au oprit.

S: Aveţi încredere în viitorul democraţiei în Turcia?

TG: Am încredere. Adică, doresc o Turcie democratică şi proccidentală, aşa cum a fost fondată de către Atatürk. Aici, vreau să spun că am mare încredere şi în Preşedintele Recep Tayyip Erdoğan, pe care l-am cunoscut personal în aprilie 1991, la o conferinţă internaţională islamică, care a avut loc la Khartoum, în Sudan. Am fost câteva zile împreună la dezbateri, la întâlniri cu înalţi demnitari sudanezi, la masă. Nu am sesizat niciodată la dânsul o gândire islamistă dincolo de limitele moderaţiei, deşi atmosfera conferinţei devenea uneori încinsă din cauza radicalilor. Ba, aş putea declara că dl.T.Erdoğan credea cu tărie în valenţele democraţiei şi ale europenismului. Împreună cu domnia-sa era şi dl. Halit Eren, originar din Grecia şi absolvent de teologie islamică, cu care întreţin legături prieteneşti şi acum. Dl.Halit Eren jucase un rol decisiv în soluţionarea democratică, în 1990, a problemei conflictuale a muftiatului cultului musulman din Constanţa. În 1991, dll. T.Erdoğan nu avea nicio funcţie oficială, dar comportamentul şi vorbirea sa erau ale unui înalt demnitar responsabil. M-am reîntâlnit cu dl T.Erdogan, în decembrie 2006, la Aşgabat, cu prilejul înmormântării preşedintelui Turkmenistanului, S.Niyazov. Dl.Tayyip Erdoğan era atunci prim-minstrul Turciei, iar eu eram ambasadorul României. Intâlnirea a avut loc la iniţiativa d-lui T.Erdoğan, care m-a recunoscut după atâţia ani şi m-a invitat lângă domnia-sa. Reîntâlnirea a fost cât se poate de prietenească.

S: Alegerile din SUA pot influenţa relaţiile cu Turcia şi relaţiile NATO cu Turcia? Cum ar putea schimba aceste relaţii o eventuală alegere a lui Donald Trump în funcţia de preşedinte al SUA?

TG: Preşedintele american, indiferent cine este, poate să spună orice când este candidat. Dar când ajunge la Casa Albă, el este pus în chingi destul de strânse. Unul singur a vrut să rupă chingile astea –este ipoteza mea -, Kennedy, şi a fost împuşcat. Kennedy nu a respectat nişte principii, condiţii politico-militare stricte care li se pun în faţă preşedinţilor. Kennedy era pe cale să declanşeze al treilea război mondial. De aceea l-au împuşcat. Aceasta este ideea mea. Nu am nicio probă, este doar o speculaţie logică.

S: Dar un oponent civil al autoritarismului lui Erdoğan cine ar putea să fie în Turcia?

TG: Nu ştiu. Asta e problema că, SUA şi NATO nu pot să-şi permită să piardă Turcia. Unii comentatori sunt de părere că, de la început, s-a vrut ca această acţiune să nu reuşească, pentru a fi un avertisment cât se poate de serios.

Există resurse pentru continuarea liniei kemaliste

S: Consiliul de Securitate Naţională al Turciei şi preşedintele Erdoğan au instituit starea de urgenţă după tentativa de lovitură de stat. Au urmat mii de arestări, oameni din armată, magistratură, cadre didactice, jurnalişti. Se discută de introducerea pedepsei cu moartea. Au început jocurile de culise internaţionale. Ce urmează, ce se poate întâmpla de acum încolo?

TG: Nu se ştie ce se va întâmpla. Sunt unii care fac presupuneri foarte, foarte alarmiste. Unul dintre comentatori crede că această încercare de lovitură de stat a fost foarte prost organizată, în mod deliberat, de către cineva din afara Turciei, şi face legătura cu situaţia din Orientul Apropiat, cu ce s-a întâmplat în Tunisia, în Libia, în Egipt, Siria, Irak. Spune că a venit acum şi rândul Turciei, care este singurul stat islamic încă unitar, mare şi puternic. El crede că până în 2020, Turcia va fi împinsă către un război civil. Deci, scopul ar fi distrugerea şi fărâmiţarea Turciei ca putere în zonă. Eu nu prea cred că se va întâmpla aşa ceva, pentru simplul motiv că Turcia reprezintă un aliat de seamă al SUA, în primul rând, un pilon al SUA în zonă şi, în acelaşi timp, şi al UE, dar aici contează mai mult SUA şi NATO. Sunt păreri tot mai multe legate de faptul că în treaba aceasta şi-ar fi băgat coada şi CIA şi Pentagonul, dar asta rămâne de văzut, dacă se va dovedi sau nu acest lucru.

Dacă ne uităm puţin în istoria recentă a acestor lovituri de stat în Turcia, de fiecare dată s-au lăsat cu arestări pe scară largă. Dar pe urmă au fost eliberaţi. Altădată au fost arestaţi şi mai mulţi. Starea excepţională era de aşteptat să fie instituită, este prevăzut aşa ceva şi în constituţia fiecărei ţări. Problema e ca această stare excepţională să nu se întindă prea mult. Şi în Franţa s-a declarat stare excepţională pentru un atentat.

S: E altă situaţie în Franţa…

TG: Da, e altceva în Franţa, dar există şi în altă parte asemenea situaţii. În Turcia a fost o acţiune reală, care a vizat viaţa preşedintelui, schimbarea puterii aleasă democratic şi probabil că s-ar fi ajuns la război civil.

S: După tot ce s-a întâmplat până acum, puteţi face o previziune?

TG: Nu îmi permit să fac previziuni într-o problemă atât de gravă. Pot doar să constat. Ambele căi sunt deschise: fie că se va duce către un regim autoritar prezidenţial, fie că se va merge către o un regim democratic mai deschis decât a fost înainte de tentativa de lovitură de stat. Acum nu putem spune dacă se va merge într-o direcţie sau alta. Dacă ar fi după dorinţa mea personală, cred că se va merge către un regim democratic mai bun, mai larg decât a fost înainte de lovitura de stat. Argumentul meu e că armata turcă are o poziţie foarte importantă în stat şi în inima poporului. Cred că guvernul şi în primul rând preşedintele vor ţine seama de faptul că au, totuşi, o opoziţie în rândul armatei, care nu permite să fie încălcate principiile de bază ale kemalismului, care sunt secularismul, democraţia şi occidentalismul. Deci, există două forţe, una mută, în cadrul armatei, care îşi arată, totuşi, potenţa, şi alta forţa foarte importantă a societăţii. Sigur că sunt şi mulţi alţii care doresc cealaltă cale, cea a izolării şi regresului. Cred că iniţiativa cu pedeapsa capitală este un joc politic al lui Erdoğan. Eu zic că există încă forţe suficiente pentru ca linia kemalistă să continue. Eu sunt optimist.

Mustafa Kemal Ataturk (1881-1938) a fost militar şi politician, fondatorul Turciei moderne şi primul preşedinte al Republicii Turcia. El a primit porecla „Kemal” (perfecţiune) de la profesorul lui de matematică, iar în 1934, când o lege îi forţa pe turci să-şi adopte nume de familie în stil vestic, el a primit titlul de „Atatürk” (tatăl turcilor).

Republica Turcia a fost fondată pe 29 octombrie 1923 şi Kemal a fost ales primul preşedinte al ţării. El a protejat şi încurajat proprietatea privată, iar inamicii săi politici nu au primit, de regulă, pedepse mai grele decât exilul în provincie sau în străinătate (unii ca ambasadori). Programul formaţiunii sale politice -Partidul Republican al Poporului- avea incluse şase principii: republicanism, naţionalism, secularism, populism, etatism şi revoluţie. El a abolit califatul în martie 1924, şcolile religioase au fost desfiinţate, la fel şi legea musulmană (Sharia), care a fost înlocuită de codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german. De asemenea, a încurajat egalitatea femeilor cu bărbaţii, a interzis tradiţionalul fes otoman şi a înlocuit alfabetul arab cu cel latin.

Principiile sale politice, kemalismul, au fost proclamate, în 1931, drept ideologia oficială a regimului. 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

5 + fifteen =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te