Idei şi schimbare


Cineva m-a întrebat odată dacă nu cumva, în trecut, românii nu trăiau ceva mai profund și mai sensibil în comparație cu superficialitatea și pragmatismul lumii de azi. Nu știu dacă lumea de azi este mai superficială decât cea de ieri, dar este cert că trăim într-un soi de consumerism ce încurajează confortul, nu efortul. E mult mai facil să deschizi televizorul și să urmărești un film sau să mergi la mall după un produs ce îți promite fericirea în baza unei nevoi alimentate de publicitate. Ori a citi o carte presupune un oarecare efort. Nu vreau să spun că azi nu se mai citesc cărți, dar impresia multora e că în comunism se citea ceva mai mult. Poate că lectura era o formă de consum preferată, pentru că nu prea existau opțiunile de azi. În fond, ce puteai privi la TVR în cele două ore de emisie de propagandă comunistă? În plus, lectura era și o formă de rezistență interioară, de supraviețuire identitară într-un univers concentraționar. De pildă, îmi amintesc că „Cel mai iubit dintre pământeni” se citea pe nerăsuflate și se împrumuta de la un prieten la altul tocmai pentru că întreaga acțiune a romanului părea să aibă loc pe un tărâm interzis. Lumea văzută prin ochii lui Victor Petrini era oarecum în contradicție cu ideologia oficială. Mai mult, ideea de contestare sau de dizidență în fața regimului era prezentată ca fiind una posibilă. Poate și din această cauză se zvonise că romanul lui Marin Preda dăduse destul de multă bătaie de cap cenzurii, ceea ce nu putea fi decât un motiv în plus de lectură în acele vremuri.  Și exemplele ar putea continua.

Cert e că, în ciuda obsesiei regimului de păstra totul în parametrii ideologiei partidului comunist, ideile nu puteau fi oprite. În ultimii ani ai regimului, propaganda era atât de evidentă, încât nimeni nu mai credea o iotă din spusele regimului şi căuta o sursă alternativă de informare. Cu toată frica față de regim, oamenii ascultau Europa Liberă, mergeau la piese de teatru cu un mesaj ușor subversiv sau discutau în cerc restrâns despre ce se întâmplă în țară și în lume. Astfel s-a creat orizontul de așteptare care a făcut posibilă căderea lui Ceaușescu.

Clipboard01

Piața Universității, Km 0 al Democrației (Foto: Mihai Butaru)

În 1989 o întreagă lume a ideilor s-a prăbușit pentru ca o alta să îi ia locul. Utopia poporului unic muncitor într-o societate socialistă multilateral dezvoltată s-a spulberat în amurgul epocii de aur. În zilele ce au urmat schimbării regimului comunist, am asistat la reînvățarea democrației prin fenomenul dezbaterilor de stradă. În grupuri mai mari sau mai mici, agora s-a reinventat. Pluripartitism, alegeri libere, majoritate versus minoritate, libertatea presei, economie de piață, lustraţie, anticomunism, separarea puterilor în stat sau independența justiției au fost câteva dintre ideile pilon intens dezbătute ale unei lumi pe cale să se nască. Și cum ruptura de trecut nu părea să aibă loc mult prea curând, contestarea și dezbaterile despre comunism s-au mutat în Piața Universității. În numele eliberării de comunism, România postdecembristă s-a împărțit în „golani” și în „oameni de bine”.  Şi pentru că toleranța și acceptarea diferenței se învățau destul de greu, odată trasată linia etichetărilor de context, dezbaterea de idei a murit. „Noi muncim, nu gândim!” strigau atunci cei care, probabil obosiți de prea multe idei și sătui de dezordinea generată în numele libertății, au venit să facă ordine în Piaţa Universităţii.

Lumea s-a definit atunci în ai noștri și ai lor și acest tip de fractură continuă și acum. Între cei de dreapta și cei de stânga nu a existat un dialog, ci un lanț nesfârșit de acuzații fondate pe apartenența declarată sau presupusă la un grup sau altul. De exemplu, e suficient să citim în presa vremii cum a decurs „dialogul” între Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu cu grupul Liiceanu, Pleșu, Patapievici. Ori, în absența dialogului autentic, ideile mor, rămân doar invectivele.

Au trecut din ’89 aproape mai mult de șapte rânduri de alegeri. Rareori s-au dezbătut programe sau ideologii. Carisma candidaţilor pare să fi contat mult mai mult. Ideile, ca mod de interpretare și de acțiune politică, nu prea au ajuns în dezbaterile electorale decât în măsura în care au fost un vector pentru amplificarea fricii sau pentru decredibilizarea adversarului. Venirea moșierilor, securismul, pierderea locurilor de muncă, atacurile de tip legionar, tăierea pensiilor sau a salariilor, pierderea Ardealului sunt câteva din temele folosite propagandistic, fără ca ele să fi intrat în spațiul dezbaterii publice. Frica a fost calea cea mai facilă pentru politicieni pentru a manipula voturile unui public neinformat, emoțional și cu un deficit major de cultură civică și politică. Să dezbați idei în campanii electorale sau în plină guvernare presupune să ai un public rațional și bine informat. E un risc pe care puțini politicieni și-l asumă într-o lume în care marketingul politic a luat locul dezbaterilor autentice despre actul guvernării. Din păcate, acest cerc vicios al suficienței civice a alimentat demagogia și populismul, afectând serios fundamentul unei democrații sănătoase.

Dacă înainte de ’89 cenzura își punea amprenta pe o presă total controlată, democrația ne-a adus pluralismul mediatic. Libertatea de exprimare a venit la pachet cu finanțarea presei în raport de piața de publicitate. Dependența de audiență a dus însă  la o scădere atât de serioasă a calității producțiilor media, încât te întrebi dacă nu cumva asistăm la un program de imbecilizare sistematică. Despre ce funcţii de informare şi educare a publicului să vorbim atunci?

În planul mesajului politic, teoretic, ar trebui să discutăm despre un pluralism mediatic suficient pentru premisele unei dezbateri publice de idei. Practic, cu foarte puține excepții, cele mai multe dintre trusturile de presă au fost cel puțin atașate politic, dacă nu chiar controlate.  Dezbaterea de idei în spațiul mediatic a fost aproape inexistentă, media fiind folosită cel mai adesea ca platformă de propagandă politică pentru un partid sau altul. De exemplu, în ultimii ani, televiziunile sau împărțit în băsiste și antibăsiste, în funcție de poziționarea față de fostul președinte al României. Informarea a fost și este încă frecvent substituită de dezinformare, intoxicare și manipulare. Păpușarii din spatele televiziunilor știu că cine controlează percepția controlează și realitatea. Prejudecățile fabricate şi promovate pe post de judecăți de valoare au substituit informarea autentică și dreptul la propria opinie. Apartenența sau asocierea cu un grup politic, un partid sau cu o persoană au ajuns să devină arme şi să fie mult mai importante decât ideile exprimate de un actor sau altul. Susținută și de exemple concrete, clasa politică a fost și este asociată cu hoția și corupția. Iar discursul despre politică a coborât atât de mult,  încât partidele s-au apropiat de pragul discreditării totale în percepția publică. Poate și din acest motiv, intelectualii autentici nu vor să se implice în viața politică și să își asume un rol semnificativ  în cetate.

Am folosit de câteva ori termenul „autentic” pentru că există foarte multă impostură în spațiul public românesc. Și impostura este principalul inamic al ideilor.

Există propagandiști pe post de jurnaliști care abdică de la cele mai elementare norme de profesionalism, cum ar fi, de pildă, verificarea din mai multe surse sau dreptul la replică. Ei nu informează, ci manipulează. Sunt slujbașii unor interese ascunse, nu ale unui interes public definit prin etica jurnalistică. Dezbaterea de idei le repugnă, pentru că ideile nu contează decât în măsura în care devin mesaje ce servesc unui scop nu întotdeauna declarat. Nu există o altă instanță care să îi repudieze, decât un public ce adesea nu e în stare să facă diferența sau preferă să se complacă în confortul propriilor frici și prejudecăți, în locul  unei atitudini rațional-critice.

Și școala ar trebui să fie un spațiu al ideilor și al dezbaterilor autentice, dar nu este așa.  Ne lăudăm cu o mână de olimpici la nivel internațional, dar uităm că învățământul nostru e centrat aproape exclusiv pe memorarea informației, nu pe stimularea creativității și formarea de competențe pentru viață. Creativitatea este ucisă în primii ani de școală prin obligarea elevului de a intra în tiparele unei conformități rămase încă în anii comunismului.  Şi atunci, cum să facem din şcoală o pepinieră de idei pentru viitorul naţiunii?

Unii dintre dascăli, mai ales în mediul universitar, au dobândit acest statut pentru că au avut meritul de a fi fost susținuți politic sau să fi fost nepotul, fiul sau finul unui decident al zilei. Multe lucrări universitare sunt simple traduceri sau prelucrări ale unor autori străini. De fapt, universitățile au devenit fabrici de diplome mânate mai degrabă de o logică a profitului, nu a calității. Nici titlul de profesor universitar nu mai înseamnă mare lucru din moment ce a fost parazitat de politic. Oameni care nu aveau nimic de-a face cu  școala, odată ajunși miniștri, prefecți  sau parlamentari, au ars etape și, în câțiva ani,  au ocupat locul celor care trudesc de-o viață pe băncile universităților. Până și armata și serviciile secrete s-au umplut de academii cu generali doctori profesori universitari, ca și cum titlurile academice le-ar fi utile în vreun fel pe câmpul de luptă sau în războiul nevăzut. Ne mândrim cu multiplele universități sau academii stipendiate din banul public, dar, cu puține excepții, nu există nimic notabil în ceea ce lasă în urma lor. Și Umberto Eco a fost profesor universitar, dar a rămas în istorie. Oare câți profesori, cercetători sau academicieni din ţară sunt traduși în străinătate sau câți dintre ei au realizat o invenție, au fost nominalizați sau au câștigat un premiu care să conteze?

Un alt ucigaș al ideilor este plagiatul. El se leagă de impostura din universități și de ușurința cu care sunt acordate titlurile de doctor. Și deși doctoratul ar trebui să fie o formă prin care să îți poți prezenta propriile idei, propria contribuție de excepție într-un domeniu, ultimele scandaluri de plagiat legate de Ponta, Oprea și alți oameni politici au făcut din doctorat ceva demonetizat, similar cu impostura. Să spui azi că ai un titlu de doctor nu mai e deloc în percepția publică o garanție a expertizei.

Se spune ca dacă îți întemeiezi o familie, îți faci o casă, sădești un pom și scrii o carte ești un om împlinit. Dar șansa la deplina împlinire este ratată de când a scrie o carte a devenit un act ridiculizat de reducerea pedepselor pentru condamnați în schimbul unor creații cu caracter științific. Mulți deținuți s-au dovedit  extrem de creativi și cu o capacitate de a umple paginile albe ce depășește de cel puțin câteva ori străduința unuia aflat în libertate.  În aceste condiții, a scrie o carte în libertate nu mai e mare lucru în România, din moment ce orice pușcăriaș o poate face “mult mai bine și mult mai repede”.

Mai e ceva ce ucide intenția oricărui creator de idei de pe plaiurile mioritice: xenocentrismul. Avem tendința de a consuma irațional aproape tot ce e străin și de a disprețui aproape tot ce e românesc. Efectul pervers este că nu știm sau nu vrem să ne prețuim valorile decât după ce au fost validate de o instanță externă. Oare ce ar fi fost Cioran, Ionesco, Brâncuși sau Henri Coandă dacă nu ar fi emigrat? Cum ar fi rezistat ei acestei axiofobii a românului, ce face ca aproape tot ce e autentic să piară în fașă, în detrimentul oportunismului?

Ideile pot fi motorul progresului unei națiuni numai în măsura în care există un context al stimulării și aprecierii lor. Altfel spus, o piaţă funcţională a ideilor! Dar dacă ideile se sufocă în negura orgoliilor mărunte și a imposturii, atunci destinul acelei națiuni nu poate fi unul măreț, ci unul marcat de mediocritate şi sărăcie.

Şi totuşi, există speranţă. Vorba lui McLuhan, „mediul este mesaj”. Generaţia Facebook nu pare să mai tolereze minciuna, mediocritatea, impostura şi manipularea. Prin reţelele de socializare, o minoritate activă, poate mult mai interesată şi mai informată decât restul cetăţenilor, a fost capabilă în ultimii ani să stărnească emoţie publică, să se mobilizeze şi să genereze mişcări de stradă, cu un impact major asupra politicului, cel puţin pe termen scurt. Deocamdată, „netocraţia” ne dă semne că există, dar ea poate fi masa critică necesară pentru schimbare. Pentru că la fel ca în anii comunismului, ideile nu pot fi oprite să circule şi să se conecteze dialectic între ele în arhitectura cunoaşterii şi a puterii.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

nineteen − 9 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te