Ideologiile sec. XXI


Trăiesc uneori cu percepția unui vacuum ideologic, pentru că magnitudinea globalizării și schimbările sociale permanente mi-au răsturnat „valorile” în care am fost educat.

Sunt multe ambiguități în planul ideilor politice, dar constat ca ideologiile nu au dispărut, ci se reinventează. De aceea, să cercetez ideologiile sec. XXI este un demers riscant, pentru că intervalul de timp este scurt, iar alegerea metodei de analiză poate fi greșită. În plus, tipologia ideologiilor este atât de mare, încât este imposibil să le interoghez pe toate. Neoliberalismul, libertarianismul, socialismul, post-marxismul, sionismul, naționalismul, anarhismul, ecologismul, fundamentalismul islamic, cu zeci de variante care nu se termină, nu pot fi comprimate.

Așadar, încerc să-mi rezum demersul la spațiul Europei continentale. Nu am altă opțiune. În același timp. îmi asum toate riscurile abordării acestui subiect ca să vad mai bine cum se poziționează România.

Înainte de a oferi o explicație teoretică, mă grăbesc în debutul acestui articol să comentez concluzia la care am ajuns observand evoluția câmpului ideologic in ultimii 10 ani. Interesul omului de pe stradă s-a deplasat de la ideologiile politice „clasice” ce-i marcau spațiul de acțiune către etica guvernării. Omul „guvernat” dorește ca „ordinea privilegiilor” să fie înlocuită de o „ordine de etică institutionala” ce exprimă optimalul parentian (vechi de 100 ani, nu ?). Corupția, lipsa de transparența, hoția legitimată politic și arbitrariul alocării resurselor, ca să fac o enumerare pe latura negativă, sensibilizează pe cei „guvernati” mai mult decât ideologiile cu care sunt agasați de partide. Este irelevant dacă omul „guvernat” militează pentru „new age”, anarhism, liberalism sau socialism.

În sec. XXI ordinea eticii instituționale se suprapune tuturor ideologiilor și tinde să se confunde cu acestea. Etica ordinii instituționale nu este o agendă politică pasageră si nici ideologie. Exprimă nevoia reorganizării puterii politice, după un ciclu istoric de supradimensionare a statelor lumii industriale, care pornește undeva după 1918 și sfârșește în deceniul opt al sec. XX când apar primele reglementări de etică în actul guvernării (Ethics în Government Act of 1978 din SUA). Coincident sau nu, acest proces politic apare simultan cu „re-liberalizarea” economiei (prin „dereglementare”), care însă nu înseamnă o întoarcere la laissez-faire, ci o distribuție eficientă de resurse.

Statul supradimensionat a atins un prag în care nu mai este eficient și distorsionează la extrem comportamentul politicienilor. Se consumă prea multe resurse în mod inutil, ceea ce conduce la un dezechilibru în relația stat – “ individ, iar acțiunea colectivă nu mai preia costul net al acțiunii private. Explicația este simplă și pornește de la următoarea premisă. Orice individ încearcă să-și maximizeze utilitatea. Ca atare, indivizii sa vor organiza colectiv pentru a beneficia de bunuri publice dacă văd în asta un câștig net (J. M. Buchanan). Cu alte cuvinte, indivizii vor accepta să beneficieze de bunuri publice, doar în situatia în care costul marginal al utilizării acestora (de. ex. servicii publice) este sub câștigul marginal (obținut prin compensare). Dacă există un cost net, eventual amplificat de rente (în sens de rent seeking) utilizarea bunurilor publice devine inutilă. Deci, etica ordinii instituționale nu decurge doar din morală sau din principii strict religioase, ci din raționalitatea alegerii individuale și costul organizării acțiunii colective („cost extern”) în baza căruia bunurile publice se pot substitui celor private sau nu. Ori, ideologiile se bazează pe acțiunea colectivă, pe cooperare. Asta înseamnă un cost. Merită acest cost ? Dacă nu, atunci actiunea colectiva dispare, iar fără acest liant ideologia nu are o baza pe care sa se poata construi. De aceea, etică guvernării nu mai poate fi scoasă din algoritmul construcției ideologice.

Dacă privim alte spații geografice, vedem o situație similară, dar pe un alt fond cultural. De pildă, etica guvernării preocupa și comunitățile statelor arabe unde, corupția dictaturilor „socialist islamice”, „nationaliste” sau „apostate” lasă loc liber regimurilor fundamentaliste sau chiar „qutb-iste” (extremisul islamic gen Al Quida). Problema este că islamul nu este doar o religie, ci o ideologie militantă și o etică per se. De aceea, secularismul statelor arabe unde s-au produs răsturnări de guvern în ultimii 3 ani este pus la mare încercare, întrucât este perceput nu doar ca dușman al islamului ci și al eticii tradiționale. Situația se acutizează mai cu seamă în societăți predominant rurale. Occidentalii care au sprijinit „primavara araba”, trec cu ușurință peste acest aspect, obișnuiți să gândească în paradigma kantiana: libertate individuală, etică individuală, „Rechtsstaat”/”Rule of law”. Am facut un comentariu scurt despre etica in spatiu islamic, pentru ca Europa este populata masiv de musulmani si noi nu stim cum sa guvernam cu ei.

Cine eşti spune ce politică faci

Ideologiile sunt un set de idei care oferă, cel puțin la nivel imaginar, o formă de reorganizare a statului și a economiei, adică o ordine care permite societății să se dezvolte. Prin urmare, ideologiile au o raționalitate economică și una politică.
După cel de al doilea război mondial, în Europa Occidentală ideologiile au evoluat preponderent pe o teorie economică, pe o etică individuală și una formal instituțională „reglementata” (Wilhelm Röpke: „Civitas Humana”). În schimb, în țările Europei de Est, precum și în statele centralizate de cultură latină (sudul mediteraneean), ideologiile au atât o axă economică, cât și una politică.

Există ideologii modelatoare, cum eu consider că este liberalismul și ideologii „corective”, cum ar fi socialismul, sub forma socială a democrației. Dacă mă rezum la aceste două ideologii, în România, lucrurile stau cam pe dos. Politicile liberale sunt corective la derapaje fiscale, iar cele socialiste au un caracter redistributiv după o perioadă de austeritate, adică sunt tot corective. Nici unele, nici altele nu modelează (mă refer la schimbări structurale).

Ideologiile își fixează conținutul în funcție de stratificarea socială, capitalul social al unui popor (norme și valori), fondul cultural, gradul de urbanizare, structura economică și chiar poziția geopolitică a țării.

Am să dau un exemplu, cât contează fondul cultural și capitalul social. Între SUA și Germania există diferențe de viziune în privința politicilor de restructure a piețelor financiare, care exprimă nu doar interese economice divergente, ci și un fond cultural specific. În cazul expus, SUA au o gândire de inspirație keynesiană de stimulare a cererii, puternic intervenționistă, pe când Germania are o politică neoliberală de stimulare a ofertei. În planul reglementărilor, situația se inversează. SUA par să fie mai liberale (în înțeles european) în timp ce Germania susține introducerea unor noi reglementări care să elimine conflictele și să faciliteze schimbul cu costuri sociale mai mici. Pe fond, Germania aplică o gândire neoliberală pe suportul rolului regulator al statului („Regelsetzer”/rule maker) ca rezultat al cooperarii între stat și actorii sociali, în timp ce SUA aplică o politică keynesiană, în care alternează stimularea ofertei cu stimularea cererii. Totodată, rule maker” în SUA indica o stare de conflict între stat și actorii sociali, nicidecum cooperarea, cum este în Germania. În planul reglementărilor, expresia lui Robert Walpole „Quieta non movere” (De ceea ce stă liniștit nu trebuie să te atingi”) se traduce prin non-intervenționism în SUA, iar orice nouă reglementare este un atentat la libertate individuală și resursele private (vedem ce se întâmplă cu programul „Obamacare”). Aici apar diferențele între capitalul social al celor două națiuni. Că să folosesc criteriile lui Michael Woolcock și Deepa Narayan (Social Capital: Implications for Development Theory, Research, and Policy”, 1999) capitalul social german este la nivel „sinergic” (solidaritate, cooperare, complementaritate, control social), pe când cel nord-american este la nivel instituțional (solidaritate, control social, comunicare).

Tot așa, prin prismă fondului cultural, Turcia și-a creat o ideologie proprie care astăzi constituie un sistem de referință pentru toată lumea islamică europeană și non-europeană. Kemalismul/„Cele 6 Sageti” se întemeiază pe republicanism, populism, naționalism, secularism, statism (capitalism intervenționist) și reformism. Fiecare pilon („sageata”) are un înțeles precis, fiind în totală opoziție cu statul autocratic (Imperiul Otoman) care a existat până în 1919. „Kemalismul” este un sincretism cultural care a contribuit la occidentalizarea Turciei, fără respingerea tradițiilor locale. Recunosc că este un proiect politic viabil. Integrarea Turciei în Uniunea Europeană potențează această ideologie, care devine suportul stabilității politice și al integrării economice regionale. De aceea, „Kemalismul” va juca un rol strategic în următoarele decenii în tot Orientul Mijlociu, posibil și în comunitățile de musulmani europeni. Cu puțină imaginație. „kemalismul” este pivotul care poate asigura hegemonia politică a Uniunii Europene în tot bazinul mediteraneean.

Mai multă economie decât ideologie

Evoluția structurii economice și a statului în Europa occidentală, estompează diferențele între „dreapta” și „stanga”. Situația asta există de câteva decenii. În mișcarea politică vest-europeană sunt liberali de centru – stânga și de centru – dreapta (Danemarca) neo-gaulliști de centru – stânga și de dreapta (Franța), social-democratici de centru dreapta, social-democrați de centru stânga și socialiști de centru-stanga (Portugalia), laburiști de centru stânga și de a „treia cale” (Marea Britanie).

În lumea occidentală antinomia „dreapta vs stanga” are un reper în politicile economice. Pilonul politic democratic este prezumat (comparativ cu România). De exemplu, în Germania, toate partidele au acceptat ordinea politică democratică și sistemul economiei sociale de piață, expresie a ordoliberalismului. Prin congresul de la Bad Godesberg din 1959, social a€“ democrații germani renunță la marxism și adoptă „tipul de guvernamentalitate” (M. Foucault) sau „inter-dependența ordinelor” (Walter Eucken), introduse de creștin-democrați în 1949. Și atunci în ce constă diferențele între ei ? „Dreapta” germană (CDU-UCS) aplică politici economice de factură neoliberală, pe când „stanga” (SPD) aplică politici de redistribuire, de inspirație keynesiană. Evident, toate teoriile economice sunt refutabile și asta asigură alternanța la un moment dat. În Marea Britanie, laburiștii au aplicat politici liberale în vreme de creștere economică și puternic intervenționiste în situații de criză, după cum am văzut în ultimii ani. În acest caz, același partid transpune atât idei de centru – stânga, cât și de dreapta, că să păstrez șablonul.

Așadar, în Europa ideologiile „clasice” se renovează și se mai impun in public doar în măsura în care acceptă exigențe de etică instituțională și de inovație socială (despre asta nu prea am cum sa scriu). Există totodată un sincretism care estompează diferențele.

Fac pasul următor și încerc să fac o analiză descriptivă a celor două ideologii dominante în Europa continentală: neoliberalismul de expresie germană și social democrația care își are originea tot în Germania.

1. 1 Neoliberalismul german/ordoliberalism

Teoria economică ordoliberală s-a cristalizat la jumătatea anilor 30’ ai sec. XX€în jurul unui grup de economiști și juriști, catalizați de Walter Eucken, economist de la Universitatea Freiburg, că reacție la Școala istorică germană de economie și la cartelizarea economiei germane in perioada republicii de la Weimar și in timpul guvernării naziste. Contextul politic și cultural era potrivnic. Germania unificată in 1871 nu îmbrățișase liberalismul. Din contră. Odată cu preluarea puterii de către Bismarck, politica economică germană a încurajat corporatismul. Combinația stat – concerne industriale a devenit cheia dezvoltării industriei naționale în următorii 60 ani, ceea ce a condus la cartelizarea economiei, înăbușind astfel orice formă de concurență, pe suportul unui stat paternalist, intervenționist și protecționist.

Curentul ordoliberal nu s-a constituit ad-hoc, ci este rezulatul unei lungi perioade de reflecție și cercetare în care economiști și juriști de factură liberală reușesc să creeze o sinergie. În scrierile lor, ordoliberalii, mai cu seamă Walter Eucken, caută să explice de ce este necesară reechilibrarea relației stat – piață, acordând un rol central pieței libere în asigurarea libertății individuale, într-un cadru instituțional prestabilit, în opoziție cu ceea ce construiseră teoretic reprezentanții Școlii istorice germane, mai cu seamă Gustav von Schmoller.

Spre deosebire de Școala istorică germană de economie, de inspirație hegeliană, ordoliberalii își găsesc suport în Fenomenologia lui Edmund Husserl și parțial în teoria economică a Școlii Austriece (Carl Menger). Ordoliberalii fac astfel o ruptură în gândirea economică germană, construind un „sistem teoretic/ ordo” („Ordnungstheorie”) de inspirație liberală și conferind un alt înțeles conceptului de „ordine politică”(Ordnungspolitik”).
Pentru ordoliberali, statul trebuie să fie puternic, fără să devină totalitar și fără să intervină direct în procesul economic. Pentru ordoliberali, statul puternic înseamnă utilizarea unor mijloace limitate de natură să asigure ordinea economică. Statul „nu este instrumentul intereselor private, ci „garantul ordinii și competiției”. De asemenea, statul trebuie să asigure libertate individului prin ordine economică. Iar, obiectivul „ordinii” este să „garanteze dreptul inalienabil al poporului la libertate” (W. Eucken).

Cheia înțelegerii abordării ordoliberale ține de conceptul de „constitutie economică”, ce asigură ordinea în baza căreia se desfășoară regulile jocului economic, precum si de cateva principii constitutive.

Pentru ordoliberali, „constituția economică” este cadrul instituțional/ordinea subiect al alegerii constitutionale”. Din această perspectivă, ordoliberalii resping ideea de „ordine spontană pură” („catallaxy”) care apare la Friedrich August Hayek, din Școala de Economie Austriacă. Pentru ordoliberali, piața nu poate fi lăsată în exclusivitate forțelor spontane, pentru a evita riscul legitimării puterii private și prevalența acesteia asupra statului (de ex. cum a fost cu cartelurile).
Ordoliberalii consideră economia de piață concurențială că fiind „ordinea constitutională” ce oferă indivizilor coordonarea preferințelor și a deciziilor în alocarea resurselor. Coordonarea este realizată de actorii privați, fără interferența puterii publice. Această ordine constituțională se opune ordinii privilegiilor, în care indivizii se supun deciziei politice și în care preferințele unora se subordonează altora. Deci, concurența este primul principiu constitutiv.

Un alt principiu se refera la mecanismul de formare a prețurilor într-un mediu concurențial. Prețurile sunt parametrii principali intr-o ordine a economiei de piață concurențiale. Orice intervenție în prețuri alterează informația și alocarea eficientă a resurselor. De asemenea, orice „interventie în prețuri nu poate ținti în mod corect rezolvarea unei probleme sociale, așa încât vor beneficia de intervenție și cei care nu se află într-o nevoie socială” (W. Eucken). De aceea, problemele sociale isi gasesc raspuns in venituri, nu in formarea preturilor (prețuri libere versus tarife reglementate).

Formarea liberă a prețurilor trebuie susținută de principiul stabilității monetare. În acest sens, ordoliberalii susțin un control strict al ofertei de bani, corelativ cu un control asupra cererii de bani prin banca centrală. Aceasta teză explică reacția potrivnică a Germaniei față de politica americană neokeynesiană de expansiune monetară (quantitative easing) din ultimii ani, precum și insistenta de a promova o politica de austeritate fiscală. Pentru germani, austeritate nu înseamnă privațiune, ci disciplinare fiscală, pe fundalul unei etici instituționale și a solidarității sociale de tip protestant.

In fine, proprietatea privată este un alt principiu constitutiv al ordoliberalismului, întrucât este o precondiție a unei economii concurențiale ce asigură alocarea descentralizată a resurselor și constituie o „garantie împotriva monopolului politic și economic”.

1.2. Economia socială de piață

Economia socială de piață („Soziale Marktwirtschaft”) este reflecția gândirii ordoliberale care s-a transformat în sistem economic, adică în „ordine economică”. Expresia de „economie socială de piață” apare intr-o lucrare scrisă in 1946 de Alfred Müller-Armack, intitulată „Economie planificată si economie de piață” (“Wirtschaftslenkung und Marktwirtschaft). Alfred Müller-Armack s-a inspirat din conceptul de „capitalism social” a lui Werner Sombart din Școala istorică germană. Însă sintagma „economie socială de piață” este si rezultatul unui compromis politic intre liberalismul bazat pe o ordine prestabilită și distribuția socială reglementată public, pentru ca sistemul capitalist să poată fi conservat în partea occidentală a Germaniei postbelice. De aceea, sintagma „„economie socială de piață” poate nu are rigoare științifică, dar este un proiect politic si economic de succes.
„Economia socială de piață” este o forma de liberalism social, diferit de liberalismul neoclasic (Friedrich Hayek) pe care il vedem in Marea Britanie la conservatori, libertarianism (Murray Rothbard) sau liberalismul constitutional (James M. Buchanan).

2. Impactul economiei sociale de piață in țările Europei Centrale și de Est: capitalismul renan

Ordoliberalismul și economia socială de piață sunt expresia unei evoluții culturale și politice germane si care a marcat spațiul politic și economic vest – european. Tratatele Europene au preluat din ordoliberalismul german politica de concurență, politica monetară și sistemul economiei sociale de piață. Totodată, țările Europei Centrale si de Vest au fost influențate de ordoliberalism in remodelarea propriului sistem economic. Dar, influența germană nu trebuie supradimensionată. In Europa occidentală (mai puțin în nord) s-a creat un model de „capitalism renan”, ce este o sinteză a ordoliberalismului german, a curentelor creștin-democrate din spatiul latin și a principiilor de social liberalism pe care le regăsim în enciclicele Papei Leon al XIII (Rerum Novarum, 1893) și Papei cel Pios al XI-lea (Quadragesimo Anno, 1931). Social – liberalismul pe care se cladeste in mare masura capitalismul renan datorează mult cardinalilor Tommaso Maria Zigliara, Henry Edward Manning și episcopului Wilhelm Emmanuel von Ketteler.

În Estul European situația este diferită. Tările est-europene nu au instituții puternice de piață, iar capitalul lor social (normele si valorile comunitare) este fragil și eterogen, intrucat au avut o alta evoluție economică si culturală, iar gradul de urbanizare este scazut. Asimilarea valorilor care stau la baza economiei sociale de piață se face lent, mai cu seamă în zona balcanică, întrucât acest tip de „ordine economică” nu s-a construit doar pe fondul unei evoluții economice, ci a depins și de evoluția capitalului social de tip sinergic (cooperare și complementaritate între acțiunile actorilor sociali). Așadar, o construcție economică depinde de relațiile de proprietate, dar în egală măsură și de modificarea capitalului social.
Ordoliberalismul și economia socială de piață au impact indirect în estul european prin politici de „integrare negativă” (de ex. abolirea barierelor vamale) și politici de integrare pozitivă (politică de concurență, politică monetară). Accelerarea acestui proces de integrare economică depinde de transformările structurale din fiecare țară și de o sinergie culturală. Pentru România, care s-a construit și a evoluat în intervenționism timp de 150 ani, construcția capitalismului renan este de lungă durată și cu alterări. Deci, economia socială de piață nu poate fi construită doar printr-o abordare de tip normativ. Este nevoie de o altă paradigmă culturală care presupune remodelarea capitalului social al poporului roman, concomitent cu aplicarea unei politici de integrare pozitivă.

3. Social-democratia

Cum se strecoară social – democrația într-o lume capitalistă și ce este ? De la al doilea război mondial încoace, social – democrația a devenit ideologia statului bunăstării într-o economie concurențială. Istoria ei este tulbure, pentru că social-democrații au trecut printr-un șir de abandonuri: marxismul, reformismul gradual a lui Ferdinand Lassalle, economia mixtă într-un stat democratic. Inca din anii 30’ ai sec. XX social-democratii suedezi accepta în fine capitalismul pe temeiul statului de drept („proprietate privată și ordine socială echitabila”). Germanii o fac de abia in 1959.

Reconstrucția teoretică a social-democrației a fost forțată de împrejurări. Primul sistem de asigurare socială din lume, respectiv pensia de stat, a fost creat de Bismarck, un conservator convins. În 1908, Winston Churchill, un alt conservator, dar o vreme și liberal, a inițiat Trade Boards Bill, prin care s-a introdus salariul minim pe economie. Tot Winston Churchill a inițiat Legea privind bursa muncii (1909), precum și National Insurance Act din 1911 în temeiul căruia s-au pus bazele sistemul de securitate socială în Marea Britanie. Chiar și în Suedia, sistemul social s-a clădit treptat începând din 1913, de liberali, până s-a ajuns la conceptul „casei poporului” (Folkhemmet) introdus de social-democrați în 1936. Deci, social-democrații nu au venit la putere pe un teren gol în nici o țară vest-europeană. Poate că asta i-a și ajutat să-și definească mai bine opțiunile politice și economice.

Social- democrația a avut o functie “corectiva” până în anii 20’€ai sec. XX, prin care a urmărit reechilibrarea relației între capital și muncă într-o societate laissez faire și una modelatoare, începând cu anii 30’€ai sec. XX,™când devine ideologie dominantă în Suedia și Norvegia, în baza unui program de inspirație keynesiană. In anii 50′- 70’€ai sec. XX, social- democrația devine o contrapondere la creșterea influenței comunismului în occident, jucând mai mult un rol geopolitic. În anii 80’€ai sec. XX, partidele social-democrate vest-europene isi pierd suflul si aleg calea reformelor liberale, iar după 1990, social-democrația se dilueaza, pentru că nu iși găseste o „rationalitate economică proprie” (M. Foucault, von Myses).
Social-democrația și-a fixat ca scop principal eliminarea conflictului dintre muncă și capital. Astăzi am spune o reechilibrare a utilizării resurselor între antreprenorii care mobilizează capitalurile și cei ce își ofera munca la schimb. Dar, nu trebuie să întreținem mituri. Sursele teoretice ale social – democrației sunt variate: de la fabianism (în Anglia) lasallism, liberal socialism (Carlo Roselli) la etica protestantă sau romano-catolică și în final la social liberalism cu care s-a contopit.

Social-democrația poate că nu este duplicatul altor ideologii, dar a adoptat multe principii pe care le regăsim la creștin-democrați sau sociali-liberali, dându-le un alt sens. De pildă, solidaritatea socială exprimă o formă de unitate socială ce decurge din interdependența specializării muncii („solidaritate organica” Emil Durkheim), fără să se rezume la o relație „mecanica” (Emil Durkheim) ce reflectă omogenitatea culturală a indivizilor .

Justiția socială este un principiu creștin-democrat, dar invocat și de social democrați. Principiul a fost conceptualizat de Papa Leon al XIII a€“lea în Enciclica, „Rerum Novarum a€“ Despre Capital și Munca” în 1891 și a inspirat în bună măsură politica de securitate socială din Europa catolică. Am explicat acest lucru și nu mai revin.

Nu am o concluzie pentru social – democrație. Cred prea mult în raționalitatea acțiunii individuale ca să-mi permit acest lucru. Ca să-l citez pe James M. Buchanan, organizarea colectivă poate să reducă nivelul costurilor, eliminând externalități negative, pe termen scurt, dar în cele mai multe cazuri introduce externalități negative pe termen lung. Și atunci ce este corect: să intervii în viața omului și să-i introduci costuri sau să-i oferi mai multă libertate, ca el să decidă asupra bunurilor proprii și să-și asume riscuri ?

Orice teză este falsificabilă.

Bibliografie:

Valentin M. Ionescu: „Evoluția economiei sociale de piață”, referat
Alfred MÜLLER-ARMACK, The Meaning of the Social Market Economy, in: Alan Peacock / Hans Willgerodt (eds.), Germany’s Social Market Economy: Origins and Evolution, London 1989
EUCKEN Walter: The Foundations of Economics. History and Theory of Economic Reality, London, Edinburgh, Glasgow 1950, p.314. Titlul in lb. germana : Die Grundlagen der ationalökonomie, Jena 1940
Goldschmidt Nils: Alfred Müller-Armack and Ludwig Erhard: Social Market Liberalism, Working paper, University of Freiburg, Department of Economic Policy and Constitutional, Economic Theory, Freiburg discussion papers on constitutional economics, No. 04/2012

  1. George says:

    Noi, romanii, ce ideologie avem?

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

12 + four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te