Ileana Ester: Ţara unui medic de ţară


Distribuie articolul

După un an în care necesitatea marcării Centenarului a dominat discursul public, iar simbolistica special creată pentru cei 100 de ani a fost folosită fără rezerve, de la evenimente publice majore până la târguri, spectacole în grădinițe, lansări de carte sau chiar statui, întrebarea la care merită să găsim un răspuns este cum am simțit, fiecare dintre noi, ”Centenarul” și cu ce am rămas de pe urma lui. (Redacția)

Ileana Ester este din ’77 medicul pediatru și de familie al ialomiţenilor. Primii zece ani i-a petrecut la Albeşti, pleca luni de acasă, revenea vineri. Următorii douăzeci de ani, a făcut naveta Bucureşti – Lilieci. De mai bine de un deceniu, s-a mutat la Lilieci, dăruindu-li-se cu totul.

Sunt născută în 1951, într-un cartier select al Bucureștiului, într-o casă naţionalizată, confiscată de comuniști de la un medic ginecolog renumit al vremii. Mama, tata, fiind muncitori și membri cu state vechi în PCR, au fost „beneficiarii”. Deși le-am furat casa acelor oameni, am crescut frumos alături de copiii lor, i-am respectat și ne-au respectat. La școală aveam haine ponosite, purtam ce rămânea de la sora mea, cu șase ani mai mare. Cădeau pe mine ca pe un cuier. Aceste lipsuri nu mă deranjau prea tare, învăţam mai mult ca să le-o iau cumva înainte, celorlalţi.

Despre comunism nu se vorbea la noi în casă, niciodată. Tata doar ne obliga să ne ridicăm în picioare când se intona imnul ţării la radio sau la televizor. Cozonac mâncam de 1 Mai, de 23 August și de Revelion. Pentru noi nu a existat Paștele și Crăciunul. În același timp, mama, în bucătărie, ne vorbea de Isus Christos, de Carol I și de Regele Mihai, cântându-ne Imnul Regal, încet, printre zgomotul de oale și capace, ca să n-audă tata. Aveam 14 ani când a murit Dej. Pe stradă, toată lumea îl plângea. Pe mine nu m-a afectat momentul foarte tare. Peste ani, studentă fiind la Medicină, la spitalul „Carol Davila”, într-un salon unde făceam practică, un pacient, fost primar al Bucureștiului, aflat în stare gravă, mi-a șoptit: „Domnișoară doctor, să știţi că am fost prieten bun cu Dej… Să spuneţi tuturor că a fost ucis de ruși, s-a întors din vizita de la Moscova, iradiat.” Atunci am simţit primul „BAU!” la adresa lor, a rușilor. În 1972, sora mea s-a căsătorit cu un englez și a plecat în Anglia. Sigur că tata s-a opus cât a putut, dar minunea s-a întâmplat. Ani mai târziu, întors dintr-o călătorie acolo, l-am întrebat curioasă cum e la Londra. A privit lung în depărtare și și-a smuls cu durere cuvintele: „Ptiu! Pentru ce am luptat eu…” Apoi a tăcut. În facultate nu am simţit nicio presiune. Ea a apărut, după. Telefoane interceptate, iar responsabilul cu „Cartea de imobil” îmi spunea că, săptămânal, securitatea se interesa de noi. Eram atât de săraci și nevinovaţi că lucrurile astea nu ne speriau.

Ca medic de ţară, am fost îmbrăţișată cu dragoste și respect de către ialomiţeni. Făceam naveta cu trenuri neîncălzite și rate cu geamuri sparte, ajungând, cu șareta, îngheţată bocnă, la dispensar, iarna. Conducerea spitalelor era vândută Partidului, ca și azi, în marea majoritate a cazurilor. Îmi amintesc cum, în ședinţele lunare, ni se atrăgea atenţia să creștem natalitatea, minţind femeile gravide care aveau deja 4-5 copii, că au doar o simplă „întârziere”, ca să mai nască încă vreo 2-3. În felul acesta, să ne facem „planul” ca să ne luăm salariile. Așa s-au umplut orfelinatele de copii nedoriţi.
Mortalitatea infantilă era cea mai mare din Europa, cum e, din păcate, și azi. Conducerea de Partid de la sate era mai puţin vândută. Am avut parte de primari – oameni, care ne avertizau la telefon să închidem dispensarul și să plecăm, că au primit ordin să scoată medicii la cules de porumb. Revoluţia a venit ca o ușurare, ca o depresurizare. Am urlat zile întregi ca apucaţii, pe străzi, ignorând pericolele, fericiţi că am scăpat de corsetul securităţii comuniste. Nu știam, proștii de noi, că vom plăti pentru asta, fiind legaţi în chingi, loviţi cu bâtele și gazaţi.

Am trăit mineriadele în stradă, era ireal ce se întâmpla. Suntem prea mici și prea naivi, nu suntem construiţi să înţelegem „Geografia României”. Suntem vânaţi de pretutindeni. Știţi cum se acţiona în acele zile? Exact ca azi. Ziarele erau vândute și scriau numai despre ceea ce voia Iliescu să se știe. Radioul și televiziunea repetau la nesfârșit că Ceaușescu a fost cel mai mare criminal și că securitatea ne-a distrus pe toţi. De ce toate astea? De ce nu trebuia să avem securitate? Oamenii aduși de Iliescu se infiltrau în toate serviciile și acţionau de acolo. De ce e greu astăzi să faci o schimbare? Oriunde te duci, găsești oameni puși să facă opusul a ceea ce trebuie. Dezastrul de azi este consecinţa acelor zile. Oamenii de azi sunt oamenii împinși în faţă de infiltraţii lui Iliescu. Trăim dezastrul lipsei de vigilenţă și inteligenţă a celor care atunci ar mai fi putut face ceva.

Distribuie articolul
  1. Lucretia Bolitho says:

    Sunt cu totul de acord, cu cele scrise de SORA mea.
    O admir pentru curajul de care da dovada, de a descrie, o parte din startul vieții ei. De la distanță, observ disperarea la care a ajuns poporul roman. Mi-e frica, ca nimic nu se va schimba….Doresc din tot sufletul meu, schimbarea vieții a romanilor, cu adevărat ROMANI

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te