În căutarea dușmanului interior

Nu putem trăi fără dușmani. Această propoziție este aproape un truism. „A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când duşmanul nu există, el trebuie construit” . Dar când în jurul nostru vedem doar dușmani, pare destul de clar că este vorba despre o mare criză de identitate.


Inconștientul este marele dușman interior, ne spun psihologii. Dușmanul cel mai mare se află între cele două urechi din dotare, declară psihanaliștii. Este un dușman periculos, căci este sediul pasiunilor și este surd la educație, iar Lacan crede că putem să ajungem totuși până acolo încât să injectăm instincte, dar nu știm dacă putem face asta și cu idei.

Dar dacă ignorăm sfera vieții private, dușmanul apare într-o multitudine de ipostaze, dușmanul devine deja o instituție. Cred că mai important este ceea ce aș putea numi Instituția dușmanului comun. Carl Schmitt [i], este unul dintre cei mai subtili teoreticieni, dușmanul comun fiind un element important pentru constituirea statului însuși.

Politica poate fi văzută prin intermediul unui raport dintre prieteni și dușmani (Carl Schmitt și Julien Freund). „Nu există politică reală decât acolo unde există un inamic real sau virtual”, notează Julien Freund, chiar imaginar am putea completa noi, iar statul ar fi, conform autorului, acea unitate politică ce a reușit performanța să împingă dușmanul interior în exterior. Sigur, plasarea dușmanului interior în afară este actul fondator, pe urmă, de multe ori statele, în variantele lor violente sau ca posesoare ale atributului violenței legitime, cum  scrie Max Weber, descoperă dușmani și în interior pe care-i combat sau anihilează în campanii sau prin acțiuni de propagandă. Marile cruzimi ale fascismului sau comunismului s-au făcut în numele distrugerii unui dușman interior. Sigur, nerecunoașterea inamicului interior comportă un risc și mai mare decât recunoașterea lui, deoarece nu avem posibilitatea mobilizării și poate sa scadă sentimentul apartenenței colective. În schimb, când inamicul pierde bătălia, când pare jalnic, sau stă prost, este clar că învingătorul este și el într-o fragilă situație. Deci să dăm nume inamicului, pentru că abilitatea de identificare și portretizare a dușmanului este o condiție a coeziunii și menținerii identității grupurilor, deoarece pericolul unește mai puternic decât bunăstarea sau simpatia, cum scria și Canetti[ii].

Dușmanul comun a fost teoretizat în științele sociale de mulți dintre clasicii ei și are multe funcții sociale. Dușmanul comun este un fel de ecran alb, de fundal pe care se poate proiecta identitatea. El reprezintă, prin contrast, ceea ce grupul nostru respinge. Apoi are și o importantă funcție în stabilirea ordinii și stabilității, motiv pentru constituirea de reguli stricte, dar și pentru alocarea de resurse. În toate țările , atunci când se constituie bugetul pentru anul următor, abundă date despre pericolul extern sau despre delincvență, deoarece asta face parte din lobby-ul pentru un buget mai mare pentru armată sau poliție.

Cele mai multe studii sociologice recente arată că, în fond, comunitățile trăiesc într-o mare măsură ca în fortăreața Bastiani, descrisă în Romanul „Deșertul tătarilor” de Dino Buzzati [iii]. Soldații așteaptă cu speranță să vină dușmanul, să năvălească tătarii, deoarece sunt dezgustați de viața lor fără evenimente, așteaptă un destin eroic. Se uită mereu spre orizont și transformă fiecare închipuire într-o mare armată care vine spre fortul lor.

Într-un sondaj IRES [iv], 92% dintre români se identifică cu fraza „sunt foarte puțini oameni în care am încredere cu adevărat”, 78% cred că „majoritatea oamenilor sunt invidioși”. De asemenea 75% dintre români cred ca majoritatea oamenilor sunt egoiști, tot atâția că oamenii sunt nefericiți și doar cei care seamănă cu mine se califică pentru a avea încredere în ei. Pe fondul unei uriaşe aşteptări negative, 65% spun că majoritatea oamenilor îi surprind negativ. Dar și distanta este necesară pentru profilarea dușmanului comun, cu cât cineva este mai departe, este un dușman mai ușor de gestionat imaginar, deci își merită locul. În același sondaj, românii îi pun în fruntea piramidei dușmanilor pe politicienii de la București (64%), urmează apoi politicienii locali (doar 39%), patronii (22%), procurorii (17%), judecătorii (17%), polițiștii (12%).

Dacă ne uităm cu atenție, dușmanul comun care sunt politicienii de la București, reprezintă și un „dușman comod”, el nu poate să ne combată direct. Niels Christie şi Kettil Bruun, în cartea lor „Duşmanul comod” („Den godefiende”[v]), au identificat şapte criterii-cheie ale imaginii „duşmanului ideal” cum ar fi: ușurința de a a-l culpabiliza și lipsa unor sprijinitori puternici; să poată fi cosmetizat ca pericol, să fie prezentat ca având un mare grad de pericol (arma irakiană ca a patra armată a lunii, vă amintiți?); să fie etern, dacă se poate, să nu fie posibilă victoria totală asupra lui („axa răului” este eternă).

În fine, în psihologia politică [vi] o să găsim o serie de caracteristici comune campaniilor electorale: tot ce este rău se trage de la el, este inutil să comunici cu dușmanul sau să-i acorzi chiar și o încredere limitată, nu trebuie să ne pierdem vremea cu căutarea unor diferențe individuale (toți sunt la fel!), nu merită nicio urmă de empatie, separarea de dușman trebuie să fie totală.

Statul devine încet, încet dușmanul nostru interior. Chiar dacă panseurile neoliberaliste au întărit această idee, ea nu este politică neapărat. Statul sau sistemul devine cel mai simplu țap ispășitor. După revoluție s-a argumentat că statul este prost gestionar, pentru că este vorba despre proprietatea tuturor și asta este, de fapt, a nimănui. Apoi am observat că statul nu ne ajută destul de mult, că nu ne construiește o „ţară ca afară”, că nu avem drumuri, sănătate bine îngrijită sau locuri de muncă. Statul devine un dușman important, mai ales când ești copleșit de sentimentul insecurității.

Uneori, mecanismul politic merge pe negarea inamicului? În cazul inamicului politic, negarea lui duce la permanentizarea războiului, cum spune Julien Freund[vii] sau la continuarea lui, prin metode care nu respectă regula jocului, Războiul fără de reguli creează condiții pentru o conflictualitate haotică și o violența fără reguli. Azi chiar a apărut un concept nou, acela de „război hibrid”.

Epilog

În prag de campanie electorală ascultând rumoarea publică și marile discursuri putem să fim chiar îngrijorați și să ieșim din gândirea de cutie.
Cred că sunt națiuni și popoare fericite, națiunile care au dușmani puternici și bine definiți, mai ales dușmani istorici. Americanii sau rușii sunt națiuni care au tot timpul dușmani tari ca ei . Francezii și-au găsit și ei un dușman recent în noul jihadism.
Dar noi, românii, noi o națiune mai mică, ce ne facem? La noi, și ungurii s-au blegit, doar în campanii electorale mai cer autonomii sau alte chestii. Chiar am ajuns atât de săraci și de slabi în istorie, încât nici măcar un dușman ca lumea nu ne-a mai rămas? Scumpa noastră tărișoară se află într-o situație grea. Da, statul nostru nu mai produce dușmani pentru ca a devenit el dușmanul nostru.
Pe de altă parte trebuie să fim vigilenți și să căutăm dușmanul interior mai bine. Sigur ne este adormită vigilența. Pentru că dușmanul interior este mereu ascuns. Când totul pare clar, să nu vă lăsați înșelați. Sigur se află ceva în spatele acestei cortine. Pare un om de treabă, nu se poate, căutați că sigur are o mască. Dacă vedeți un intelectual rezonabil, ar trebui să fiți cu atât mai atenți. Sunt mari șanse să fie un plagiator ordinar. Dacă vin unii care spun că luptă pentru voi, nu-i credeți, în spatele lor se pot afla interese străine. Care sunt semnele că dușmanul este pe aproape?
Este clar că trebuie să pornim de la faptul că dușmanul interior trebuie să fie bine camuflat. Poate că are în spate o mare coaliție sau este organizatorul unui complot. Apoi el va ataca totdeauna din interior. Ne va ataca drepturile și prosperitatea. Se va insera să ne distrugă coeziunea și solidaritatea. Dar, putem fi siguri, dușmanul interior ne va ataca libertatea noastră și a concetățenilor pentru care s-au jertfit atâția înaintași.
Ce metode am putea folosi azi pentru a scăpa de marele dușman politic interior? Azi auzim tot mai mult că ar trebui să trecem la un fel de democrație directă. Marea problemă este că cetățenii nu au putere reală. Sa facem politică fără politicieni, cu oameni de bună-credință, nu cu politicieni și partide. Iar alegerile devin tot mai demodate. Ce ar fi dacă am interzice toate partidele care au participat la alegeri în ultimii 26 de ani? Poate că ar putea să se afirme altele și am avea și un nume frumos: REFRESHING DEMOCRACY. Uitați democrația cu politica ei, ne-a blocat viitorul, sunt milioane de oameni care au migrat spre alte țări. Dar dușmanii din interior au rămas și, din cauza lor și a corupției pustiitoare, țara noastră nu mai are niciun pic de vlagă. Da, am putea folosi blogurile oamenilor de bine ca surse de idei și pentru a se transmite adevăratele ordine și proiectele viitorului. În fond, putem face un referendum în fiecare săptămâna pentru lucrurile cele mai importante. Putem vota cu like-uri și democrația ar fi mult revigorată. Să trăiască democrația directă, doar ea ne mai poate salva!

Epilogul este o un pamflet, o (auto)ironie. Deci a se consuma cu grijă, poate chiar a se lua în serios, dar cu precauțiuni.

 

 

Referinţe:

[i]http://www.liberation.fr/debats/2016/08/03/carl-schmitt-le-penseur-de-l-ennemi_1470100

[ii] Canetti, Elias, Masele şi puterea, Bucureşti, Nemira, 1960/2008, 672 p

[iii]Buzzati, Dino, Deşertul tătarilor, traducere de Niculina Benguş-Tudoriu, Iaşi, Polirom, 2011

[iv]IRES , studiul ”Cum se rapoartează românii la duşmani”, realizat în perioada 5-7 octombrie 2016, prin metoda CATI, pe un eșantion multistratificat, reprezentativ la nivel național, de 950 indivizi de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,2%

[v]https://www.facebook.com/dorian.furtuna

[vi]Pick, T.M., Imaginile duşmanului,Dilema, 1994, II, nr. 65. 8-14 aprilie

[vii] Freund, Julien , L’Essence du politique, Sirey, 1965, Dalloz, 2003, 870 p.

  1. Sidonia Grama says:

    Pamflet sau profetii care se auto-indeplinesc, draga profesore Dancu? Se pare ca -n zilele acestea de iarna societatea romaneasca si-a re-gasit dusmanul interior.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

6 + 18 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te