În (de)rută spre euro

În cei 13 ani trecuţi de la semnarea Tratatului de aderare la UE, document care prevede şi adoptarea euro, România nu a fost capabilă să creeze o strategie de trecere la moneda unică, şi cu atât mai puţin să o pună în practică.


Distribuie articolul

Strategia de aderare a României la Zona Euro seamănă, din mai multe puncte de vedere, cu recentele campanii de calificare a Naţionalei de fotbal la diverse turnee finale.

În primul rând, se porneşte la drum cu mult entuziasm. În al doilea rând, se ratează succesiv ţintele, apoi se stabilesc altele, care se ratează din nou. În al treilea rând, se vorbeşte mult pe subiect, în tribune, pe stradă, la bere şi la televizor, dar, în teren, se trage de timp, se acuză faulturi şi se dă în bară. Nu în ultimul rând, periodic, apare câte un selecţioner care promite calificarea, o ratează, după care este debarcat din funcţie, în uralele tuturor dezamăgiţilor. După care se revine la punctul 1.

Există şi diferenţe majore. Poate cea mai importantă este că, dacă prindem „calificarea” nepregătiţi, în urma unui joc favorabil de rezultate, nu riscăm doar să ne facem de râs pe teren, ci să nu mai avem nici bani de bilet la meciurile următoare.

ERM II este un fel de anticameră a Zonei Euro, care restrânge deja libertatea de mişcare a statului membru cu privire la întărirea sau  devalorizarea monedei naţionale

2014! Ba nu, 2019. Aăă… 2024

La începutul lunii martie a.c., „selecţionerul” actual, preşedintele PSD, Liviu Dragnea, a menţionat ca obiectiv aderarea la Zona Euro pentru 2024. Acesta este cel puţin al treilea termen avansat în spaţiul public, de la aderarea la UE, după anii 2014, 2015 şi 2019. Pe ce se bazează aceste repere de timp? Aparent, pe nimic. Fiindcă România nu a avut şi nu are o strategie clară de adoptare a monedei unice, cu obiective de parcurs şi termene de atingere a acestora.

Să începem cu începutul. În 2005, cu doi ani înainte de aderarea propriu-zisă la Uniunea Europeană, România semna Tratatul de aderare, document care prevede, fără echivoc, şi adoptarea monedei unice, dar fără un termen asumat în acest sens. Un fel de şedinţă tehnică, înainte de începerea meciului.

După primul fluier al arbitrului, la 1 ianuarie 2007, termenul vehiculat pentru adoptarea euro a fost anul 2014, an avansat de România până în 2009, inclusiv, şi în rapoartele anuale transmise către Bruxelles. Criza economică a dat peste cap această variantă, cu o primă amânare, până în anul 2015. La revenirea din criză, în 2013, următorul termen avansat a fost 2019, la care s-a renunţat oficial în 2016. După acest an nu s-a mai vorbit despre un calendar al adoptării monedei unice, până acum, când liderul principalului partid de guvernământ a avansat anul 2024 ca obiectiv.

Apelând din nou la terminologia din fotbal, din 2005 încoace, România nu a jucat niciun minut cu o schemă de joc elaborată de banca tehnică, fapt remarcat chiar de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, încă din 2015. „Noi avem o abordare pe care am mai spus-o şi o s-o propunem din nou Guvernului, preşedintelui ca, înainte de orice decizie, de stabilirea unei date, să ne facem o foaie de parcurs, trebuie să ştim ce înseamnă atingerea acelei date, o foaie de parcurs care să fie discutată politic”, declara, la acea vreme, Isărescu. Însă, această foaie de parcurs nu a fost realizată, iar un protocol care să statueze un consens politic – după modelul Snagov 1995 -, nici atât.

Cu toate acestea, România a avut după criză o serie de evoluţii economice peste aşteptări. Astfel, în 2016, a ajuns să îndeplinească – fără vreo strategie, cu excepţia driblingurilor efectuate de BNR şi a câtorva zile de formă maximă a guvernării – toate cele cinci criterii macroeconomice de aderare la Uniunea Europeană.

În termeni tehnici, aceasta înseamnă că România a realizat în acel an convergenţa nominală pentru adoptarea monedei unice. Realizarea a fost recunoscută oficial în raportul bienal de convergenţă cu euro, elaborat de Comisia Europeană. Cum s-ar zice în fotbalul de la noi, în absenţa spiritului de echipă, am îndeplinit baremul prin talentele individuale.

Criterii macro 

Care sunt, deci, aceste cinci criterii nominale, pe care o ţară trebuie să le îndeplinească pentru a putea adera la Zona Euro şi pe care România le îndeplinea în 2016? Este vorba de:

  • deficitul bugetar, care trebuie să se situeze sub 3% din PIB;
  • datoria publică, care trebuie să fie sub 60% din PIB;
  • inflaţia, care trebuie să fie cu cel mult 1,5% peste media celor mai performante trei state din Zona Euro;
  • cursul de schimb, care trebuie să se fi păstrat cel puţin doi ani în limite de variaţie de 15%;
  • dobânzile pe termen lung la obligaţiunile emise de stat, care trebuie să fie cu cel mult 2% peste media celor mai scăzute trei valori din Zona Euro.

Din 2016, în peisajul politic românesc s-au schimbat multe, iar numeroşi analişti economici au atras atenţia la derapajele pe care le induc politicile noii guvernări. Astfel, Valentin Lazea, economistul-şef al BNR, declara în noiembrie 2017 că îndeplinirea a trei dintre cele cinci criterii, respectiv deficitul bugetar, inflaţia şi dobânzile pe termen lung, sunt puse în pericol pentru 2018. La jumătatea anului curent este aşteptat următorul raport bienal de convergenţă, care îi va da sau nu dreptate lui Lazea.

Chiar dacă vom continua să îndeplinim criteriile de convergenţă nominală, mai trebuie trecute două etape până la aderarea la euro. Astfel, cu cel puţin doi ani înainte de aderarea formală, trebuie să intrăm în Mecanismul Cursului de Schimb (Exchange Rate Mechanism – ERM II). Acest mecanism presupune ca, în cei doi ani, cursul de schimb euro-leu să nu fluctueze în sus sau în jos cu mai mult de 15%, el fiind susţinut în aceşti parametri prin intervenţia pe piaţă, efectuată în coordonare de Banca Centrală Europeană şi BNR. ERM II este un fel de anticameră a Zonei Euro, care restrânge deja libertatea de mişcare a statului membru cu privire la întărirea sau devalorizarea monedei naţionale. Astfel, dacă e să luăm de bun anul 2024 ca termen de aderare la euro, România ar trebui să intre în ERM II cel târziu în 2022.

Adevărata convergenţă

Până atunci, însă, trebuie îndeplinit cel mai important criteriu de aderare, care se numeşte convergenţa reală. Cu alte cuvinte, economia românească trebuie să atingă un nivel de dezvoltare suficient pentru ca trecerea la euro să nu o dezechilibreze în faţă unor provocări neprevăzute. Ce se întâmplă în absenţa acestei convergenţe reale s-a văzut cel mai bine în cazul Greciei, salvată in extremis de la faliment cu sprijinul creditorilor internaţionali, dar care a plătit pentru asta un cost social enorm.

Potrivit raportului de convergenţă din 2016, pentru îmbunătăţirea situaţiei economice, în România erau necesare măsuri destinate ameliorării mediului de afaceri şi a celui instituţional, sporirii investiţiilor şi concurenţei pe pieţele de bunuri şi servicii, reducerii şomajului în rândul tinerilor şi şomajului pe termen lung, precum şi îmbunătăţirea calităţii şi eficientizarea administraţiei publice şi a sistemului judiciar, dar şi creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene.

Însă factorul esenţial de realizare a convergenţei reale este competitivitatea, spun autorii studiului: „România şi aderarea la zona euro: întrebarea este, «În ce condiţii!»”, realizat în 2016 de un grup de economişti de top, sub coordonarea lui Daniel Dăianu. „O creştere mai rapidă a competitivităţii ar conduce la o reducere a decalajelor economice, politice, sociale şi instituţionale”, se arată în lucrare.

Din experienţa statelor care au trecut la euro după 2007, studiul ajunge la concluzia că o adoptare a monedei unice de către România înainte ca ţara noastră să ajungă la o convergenţă reală echivalentă cu un PIB/locuitor de minimum 75% din media UE (ajustat la puterea de cumpărare) ar fi prematură:

„Ţările care au adoptat moneda unică după 2007 au avut PIB/capita în PPS relativ la media UE28 în anul anterior adoptării monedei unice cuprins între 94%, în cazul Ciprului şi 64%, în cazul Estoniei (o ţară foarte mică care, până la adoptarea monedei unice, a avut Consiliu Monetar). Celelalte ţări baltice care au funcţionat cu consilii monetare ani buni înainte de aderare la Zona Euro au avut o medie în jur de 70%, iar alte ţări (Cipru, Slovenia, Malta, Slovacia) o medie de 83%. România credem că trebuie să ţintească un PIB/capita în PPS de cel puţin 75% din media UE la data aderării la Zona Euro. Ţările baltice nu sunt cazuri relevante având în vedere dimensiunea lor şi aranjamentele de consiliu monetar care au predispus la această opţiune.”

În baza acestei concluzii, autorii studiului prezintă două scenarii  pentru atingerea acestei ţinte. Primul, cel optimist, presupune o rată anuală de creştere economică de 5% şi arată că România ar ajunge la 75% din media UE în nouă ani. Studiul fiind elaborat în 2016, asta ar însemna anul 2025. Al doilea scenariu, mai prudent, presupune o rată medie anuală de creştere de 3,68%, care reprezintă ritmul mediu de creştere înregistrat de România în perioada 2000-2015. În acest scenariu, convergenţa reală de 75% ar fi obţinută în 13 ani, adică în 2029.

Momentan, acest indicator este la 59-60% (datele pe 2017 nu au fost sintetizate de Eurostat încă; în 2016, România era la 58% din medie, dar creşterea puternică de anul trecut e probabil să o fi împins până la 60, dacă nu chiar 61%).

Pe lângă decalajul de dezvoltare mare faţă de media UE, altă provocare specifică României o constituie dezechilibrele interne. Nu este niciun secret că Bucureştiul, cu un PIB/capita ajustat la puterea de cumpărare cu aproape 40% mai mare decât media UE ar putea trece oricând la moneda euro. La fel, judeţe precum Cluj, Constanţa sau Timiş, care, potrivit calculelor SINTEZA, se situează deja în jurul valorii de 75% din media UE. „Bucureşti, Timişoara sau Cluj ar putea intra mâine în zona euro. Exista însă disparităţi regionale mari în Romania, iar acestea s-au adâncit în ultimii ani”, avertiza în 2016 preşedintele Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru.

Şi autorii studiului coordonat de Daniel Dăianu fac referire la asemenea dezechilibre: „dacă într-o ţară inegalităţile de venituri flagrante cresc rapid, PIB/loc. devine în largă măsură o cifră irelevantă”. Altfel spus, dacă la media naţională de 75% din media UE, dezirabilă pentru aderarea la euro, contribuie în proporţie considerabilă doar Bucureştiul şi încă 4-5 judeţe, media respectivă este doar un obiectiv bifat, nu o realitate palpabilă.

Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a formulat acest dezechilibru intern, astfel, în 2014: „Bucureştiul poate să intre în Zona Euro (…). Numai că nu poţi să-l desprinzi. Se agaţă cei de la Las Fierbinţi de noi şi-l trag în jos”. Tot atunci, guvernatorul BNR a oferit şi cel mai plauzibil răspuns pentru termenul adoptării monedei unice: „M-a întrebat cineva când văd România în zona euro şi i-am spus: când va trece prima autostradă Carpaţii, cam atunci. N-ai cum să dezvolţi alte zone dacă treci pe serpentine prin Carpaţi, asta aşa ca să vorbim puţin metaforic”.

Fără direcţie

O strategie care să ia în calcul toate aspectele de mai sus ar fi fost mai mult decât necesară, dar ea încă nu există, apreciază studiul coordonat de Daniel Dăianu. „Prioritară pentru România este conturarea unei viziuni clare cu privire la propriul drum, mai mult decât aserţiunea simplă că trebuie să adoptam euro şi punct, n-avem de ales. O viziune concretizată într-o strategie oficială, un plan de trecere la euro. Spre deosebire de alte ţări, România nu are elaborat aşa ceva”, nota studiul citat. În acest context, iniţiativa „selecţionerului” de a crea o Convenţie Naţională pentru adoptarea monedei euro până în 2024 ar merita valuri în tribune. Dar până la funcţionarea ei, să vedem dacă raportul bienal de convergenţă ne va arăta sau nu un cartonaş galben.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

10 + two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te