În numele fericirii


În numele fericirii promise a se materializa într-un paradis populat de sute de fecioare se aruncă în aer exaltaţii musulmani. În numele fericirii de a purta în buzunar cardul de credit cu acces aproape nelimitat la bunuri, naţiuni altădată grandioase se moleşesc şi adoptă un comportament de victimă. În numele fericirii de a sta la televizor cu o bere în mână, ascultându-i pe toţi flecarii care întreţin spaima faţă de străini, oameni aparţinând unei popor altă dată campion al lucidităţii şi oportunismului votează iraţional împotriva propriilor interese. Fericirea este o năzuinţă universală, motorul de căutare primordial. Trăieşti, dacă trăieşti fericit. Dar cine legitimează prioritatea fericirii faţă de alte aspiraţii profund umane, cum ar fi libertatea, binele, adevărul, dreptatea. Iubesc prea mult viaţa pentru a fi doar fericit, spunea filozoful francez Pascal Brukner, un adversar al obsesiei relativ recente a culturii occidentale de a trăi într-o euforie perpetuă.

Datat istoric, conceptul de fericire în partea noastră de lume vine de la greci. Oamenii au fost fericiţi sau nefericiţi probabil dintotdeauna, dar nu întotdeauna s-au gândit la asta. Filosofii greci au pus în centrul preocupărilor lor aflarea sursei şi a modului în care poţi atinge fericirea. Când filosofia a fost reprimată de religie, fericirea s-a transferat de pe pământ în neprecizata şi ulterior tot mai amănunţit descrisă lume de dincolo. A revenit cu picioarele pe pământ de când cu apusul lui Dumnezeu. Filosofii au preluat din nou întâietatea pe care au pierdut-o pe măsură ce noul set de credinţe în tehnologie, economie şi consum s-a impus gândirii libere. Astăzi, fericirea, Graalul omului modern, este analizată din punct de vedere neurologic, farmaceutic, psihologic, sociologic, informatic, statistic, în termeni de marketing şi profit. O traversare calmă prin secolele culturii europene în căutarea fericirii ne pune la dispoziţie Alice Germain în „Cea mai frumoasă istorie a fericirii”, Editura Art.

Cu Alice Germain ajungem în secolul al XIX-lea, când e consemnată despărţirea fericirii de religie. Soren Kirkegaard, filosof danez, afirmă că religiile sunt agenţii de turism care ne promit o călătorie sigură spre rai, atât că nimeni nu s-a întors de acolo să ne spună cum e. Promisiunea unei fericiri viitoare şi veşnice pentru dobândirea căreia munceşti, te pregăteşti, renunţi uneori la bucuriile prezentului este abandonată. Aici şi acum devin locul şi timpul fericirii. Un secol după Kirkegaard, imperativul fericirii imediate se impune ca dogmă în societatea actuală, o formă de „stupefiant colectiv” cum îl numeşte Pascal Bruckner. .

Criticii consumerismului ca formă de căutare a fericirii argumentează că abundenţa nu mai conferă sens individului, cum o făcea odinioară producţia. Gilles Lipovetsky, filosof francez, este de părere că „societatea care exhibă cel mai mult sărbătoarea fericirii este cea mai lipsită de mijloace”. Proliferarea bunurilor de consum generează spirala penuriei: în societatea de hiperconsum, insatisfacțiile sporesc mai repede decât ofertele de fericire. Omul trăieşte criza ajustării la o fericire prefabricată. Sociologul francez Jean Baudrillard menționează şi el că „omul modern îşi dedică tot mai puțin timp producției prin muncă şi din ce în ce mai mult producerii şi reinventării neîncetate a propriilor sale nevoi şi bunăstări”. Omul modern este prins pe o „bandă de alergare hedonică” asemeni şoricelului alergând captiv în caruselul din cuşca sa.

Societatea de astăzi gravitează obsesiv în jurul succesului. Banii stabilesc valoarea individuală, principiile din afaceri sunt transpuse în relaţiile între oameni. Societatea occidentală s-a secularizat, separând religia de guvernare. Pentru Mark Lilla, profesor la Columbia University, „deşi Occidentul încearcă să separe scriptura creştină de sistemul de guvernământ, în realitate nu a făcut decât să schimbe un sistem de credinţe cu altul: economia dusă la extrem”. Încercând să măsoare nivelul de stres într-un univers mercantil, o echipă de cercetători de la Universitatea Yale s-a deplasat spre origini, în zorii copilăriei umane. Ei au imaginat un experiment pentru a vedea ce se întâmplă unui grup de şapte maimuţe capucin când sunt iniţiate în câteva principii de bază ale economiei, respectiv cum să folosească banii.

Ideea care stătea la baza experimentului era ca maimuţele capucin să înveţe obiceiurile de consum şi să li se observe comportamentul. Maimuţele au primit zilnic un număr de jetoane pe care le puteau tranzacţiona la schimb cu mere, struguri sau bomboane. Cercetătorii au constatat că, într-o perioadă foarte scurtă, maimuţicile au învăţat care era valoarea jetoanelor prin metoda încercărilor şi erorilor repetate şi că au dobândit un discernământ de consumator. Tranzacţiile se finalizau tot mai rapid. La un moment dat, cercetătorii au crescut preţurile. Când au constatat că primesc mai puţine lucruri în schimbul jetoanele lor, maimuţele au fost la început confuze şi mai apoi agitate, furioase şi necooperante. Dimpotrivă, când cercetătorii au scăzut preţurile, animăluţele au devenit mai puţin arţăgoase, uneori chiar letargice.

Alte comportamente neaşteptate dezvoltate de micuţele maimuţe au dus în cele din urmă la oprirea experimentului. Femelele flirtau cu masculii oferind sex în schimbul jetoanelor. A avut loc şi un jaf. Pe lângă prostituţie şi hoţie, au apărut trocul, manipularea, acumularea proviziilor, începuturi primitive de piaţă neagră. Cu alte cuvinte, maimuţicile s-au comportat foarte asemănător cu ruda lor mai evoluată: Homo sapiens, care a aderat în masă la religia economiei de câteva secole. Rămâne o necunoscută cum ar fi evoluat comportamentul maimuţelor dacă le-ar fi ajuns pe mână carduri de credit.

feature-caius

Neîndoielnic, o stare bună de sănătate e asociată cu mulţumirea de sine (e valabilă şi reciproca, oamenii fericiţi sunt îndeobşte mai sănătoşi). Ilustrație: Diana Marchiș

La presiunile asociaţiilor iubitoare de animale care au protestat în privinţa pervertirii maimuţelor s-a pus punct experimentului. Pacea s-a reinstalat în cuşca maimuţelor. Maimuţele au revenit în paradisul lor originar. Din nefericire pentru starea ei posibilă de fericire, omenirii nu îi mai este la îndemână o astfel de reîntoarcere. Statele şi corporaţiile nu sunt organizaţii iubitoare de oameni. Reîntoarcerea la simplitate în căutarea fericirii rămâne însă o opţiune individuală, mai ales că popularizată în tiraje mari de siropuri literare motivaţionale. O imagine a răvăşit de curând Internetul: spatele gol, bronzat, al Elenei Udrea, pe care era caligrafiat cu un pix de culoare albastră cuvântul fericire. După ani în care şi-a amanetat trupul şi sufletul, în cele din urmă alungată de la putere şi bani, fericiri dovedite efemere, fosta doamnă a fostului regim arată printr-un înscris pe piele că şi-a găsit fericirea meditând în tihna unei plaje sălbatice la Marea Neagră.

Dar nu e de imaginat continuarea civilizaţiei printr-o migraţie a miliarde de oameni pe calea lepădării de ambiţie şi a retragerii într-o societate idealizată, de început de lume. La fel ca raiul din ceruri, paradisul terestru este doar un pariu. Indiferent de loc, fericirea, suferinţa de asemenea, este regresivă potrivit unor studii derulate pe parcursul unor generaţii care indică faptul că indivizii au un nivel standard de fericire, o valoare de referinţă, posibil influenţată genetic, la care revin periodic după perioade de extaz sau de durere.

Ce îi face pe oameni aşadar fericiţi? O întrebare veche cu răspunsuri variate, mereu adaptate vremurilor când a fost pusă. Secolul nostru se individualizează prin intervenţia în dezbatere a economiştilor. După ce au stabilit corelaţii între starea de bine şi comportamentul civic, performanţa la locul de muncă şi sănătate, statisticienii fericirii doresc ca studiul lor să fie recunoscut ca o ştiinţă. Nu s-au pus de acord privind o definiţie acceptată şi adaptată limbajului politic , în schimb pun în discuţie cum pot fi incluşi indicatorii naţionali ai fericirii (sau să spunem ai stării de bine) în stabilirea politicilor publice.

„Împotriva optimismului oficial, nimic nu îţi este mai intolerabil decât imaginea fericirii aproapelui atunci când nu-ţi e bine”

Pascal Bruckner

Să admitem că fericirea are mai curând caracter individual, episodic şi e dificil de măsurat. De altfel, din punct de vedere etimologic, termenul înseamnă în franceză „ora cea bună”, momentul cel bun, iar în engleză „happines” derivă din vechiul „hap” care înseamnă noroc. E un termen prea fragil, nu pot exista politici ale fericirii, spune Brukner. Le rămâne atunci guvernelor responsabile să pună în practică politici ale bunăstării. E adevărat, nu există o corelaţie directă între nivelul de trai şi starea de bine, de la un anumit nivel al bunăstării materiale fericirea nu se mai asociază cu bogăţia. În schimb este certificat că sărăcia gravă, şomajul şi crizele economice generează suferinţă.

Proiecte publice privind eliminarea sărăciei, a inegalităţilor, crearea de locuri de muncă sunt căi verificate pentru a spori gradul de mulţumire la nivel naţional. Priviţi cum se transformă viaţa locuitorilor din satele înşirate în lunca Someşului Mic, între Cluj şi Dej, unde parcurile industriale au dat posibilitatea să muncească tuturor dispuşi să o facă. Comuna Jucu este probabil singura din ţară fără asistaţi sociali. Poate că oamenii nu sunt deplin mulţumiţi de locurile lor de muncă. În întreprinderile industriale multinaţionale din zonă, diferenţa salarială între personalul TESA şi muncitorii de la bandă este revoltătoare. Chiar recompensat cu salariul minim pe economie, un loc de muncă înseamnă pentru familiile de la sate, gospodării cu baie în casă, geamuri termopan, curţi îngrijite, dotate cu aparate exterioare de joacă pentru copii şi, mai ales, promisiunea unei existenţe demne.

Continuând parcursul de identificare a bunelor practici de guvernare folosind ca instrumente de măsurare anchetele în privinţa fericirii e de luat aminte corelarea strânsă între sănătate şi fericire.

Neîndoielnic, o stare bună de sănătate e asociată cu mulţumirea de sine (e valabilă şi reciproca, oamenii fericiţi sunt îndeobşte mai sănătoşi). Îmbunătăţirea îngrijirii medicale este, aşadar, o prioritate a oricărei bune guvernanţe interesate să dureze. Furia cu care britanicii au votat împotriva propriilor interese şi au doborât guvernul Cameron a fost întreţinută şi de degradarea serviciilor de sănătate pricinuită, printre altele, de aglomerarea cu pacienţi proveniţi dintre imigranţi.

A mai contribuit la fundamentarea hotărârii iraţionale a britanicilor teama de atentate şi de pierdere a locurilor de muncă. Confirmare a unei greşeli istorice: englezii sunt în procent mai mare speriaţi de şomaj după Brexit decât erau înainte. Frica reuşeşte să inhibe atât raţiunea, cât şi fericirea, două facultăţi aparent antagonice, dar fiecare utile societăţii în felul lor. Un stat atent la starea de bine a cetăţenilor e aşadar unul care combate starea de insecuritate socială. Prin sporirea securităţii statului, acolo unde e cazul. Ar fi simplu dacă ar fi doar atât. Ameninţările actuale îşi au cauza fundamentală în complexitatea civilizaţiei noastre care, spune biologul Edward O. Wilson, „nu poate fi înţeleasă şi gestionată prin instrumentele cognitive pe care ne-am bazat până acum”. Rapiditatea schimbărilor petrecute în societatea post industrială nu i-a dat timp creierului uman să evolueze şi să se adapteze. Motivele de îngrijorare ale indivizilor cresc odată cu imposibilitatea de a înţelege natura ameninţărilor şi de aici se instalează anxietatea care, extinzându-se în societate, este un factor de risc naţional. Majoritatea americanilor sunt îngrijoraţi că ei sau familiile lor pot fi victime ale teroriştilor. Acum doi ani procentul era de o treime. Un studiu Gallup arată că teama de a fi victimă a unei acţiuni violente este la cel mai ridicat nivel în Statele Unite în ultimii 15 ani. Ai cui susţinători prezidenţiali sunt cei mai îngrijoraţi dintre toţi? Desigur, ai lui Donald Trump.

„Esenţialul este a spune: am trăit, nu: am vegetat. Nu suntem niciodată nici salvaţi, nici condamnaţi, murim cu toţii undeva în neîmplinit”

Rainer Maria Rilke

Astăzi este un moment în care se impune o clarificare a haosului şi incertitudinilor, locurile unde aventurieri ideologici periculoşi se simt cel mai bine. Omul are nevoie să regăsească semnificaţii şi sens. Dacă o guvernare coerentă şi raţională nu i le vor da, se va adânci poate în privirea fixă a profeţilor catastrofei care va veni.
Vorbind de sens. Într-o societatea secularizată, discuţia nu se pune, dar poate ar trebui. Studiile fericirii arată că oamenii grupaţi în comunităţi lărgite sau cei din comunităţile religioase sunt mai satisfăcuţi în viaţă. Cercetările îl contrazic pe Sartre, iadul nu e în celălalt. Singurătatea este asociată cu un nivel mai scăzut de fericire. Apartenenţa sinceră la o religie, cu un nivel mai ridicat. Anchete recente atestă că oamenii însufleţiţi de credinţă se simt în general mai fericiţi decât ateii. Familiile credincioase prezintă niveluri mai scăzute de delicvenţă şi alcoolism şi se destramă mai greu. Carol Graham, de la Oxford, care a condus timp de decenii studii derulate în multe ţări, dezvăluie concluzii surprinzătoare. Indicatorii stării de bine sunt mai mari în mediile mai religioase chiar şi printre ateii din zonă. Catolicii se simt bine în mediul propriu, în schimb protestanţii sunt fericiţi chiar şi atunci când religia lor nu e predominantă. Indicatorii scad în medii de religiozitate extremă, unde există concurenţă şi animozitate între religii. Rolul social al bisericilor este confirmat de rezultatele studiilor, îndreptăţind guvernele să sprijine libertatea de credinţă şi exprimarea religioasă.

Optimismul apologeţilor fericirii ştiinţifice merge până a crede că eforturile lor vor fi în cele din urmă relevante pentru politică, la fel ca sondajele de opinie astăzi. Privind în trecut, e prudent să privim cu suspiciune fericirea impusă prin decret. „Pusă în slujba unei viziuni politice, fericirea a fost un infailibil instrument de masacrare”, remarca Brukner. Nazismul, comunismul, experimentul dement din Coreea de Nord au promis în fond că îi vor face pe oameni mai buni şi mai fericiţi. Şi idealizata revoluţie franceză a debutat cu făgăduinţa fericirii, serviciu public pe care regele a eşuat să îl înfăptuiască. Căutarea fericirii a sfârşit în ghilotină.

E un fapt că lumea occidentală este dominată de un apetit pentru plăcere. Voci mai puţin pătrunse de ideologia beatitudinii continue atrag atenţia că civilizaţii motivate de alte idealuri se întăresc în detrimentul celei a preafericiţilor. Sociologul american Charles Murray este de părere că stilul de viaţă în urmărirea plăcerii explică de ce „Europa este un continent care nu mai celebrează măreţia”. Când viaţa înseamnă timp liber, conceptul de măreţie este dispreţuit şi apelul la ea iritant. Speranţa de fericire triumfă asupra ideii de măreţie îndepărtată ca un model învechit de eroism feudal. „Astfel se explică impotenţa militară europeană? În parte sigur: atunci când scopul vieţii este să trăieşti cât mai plăcut cu putinţă, nu mai e nimic pentru care merită să mori”, afirmă Murray.
Citindu-l pe Murray, mi-am amintit de o conversaţie avută cu un prieten care a locuit o vreme în China, într-o regiune de coastă. La o şedinţă cu părinţii în şcoală, unul dintre ei a fost invitat să spună ce meserie îi doreşte fiului lui în vârstă de opt ani. Acesta a spus: vreau ca fiul meu să fie un mare conducător de oşti care va cuceri Japonia. Toată sala s-a ridicat în picioare şi a aplaudat.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

two + three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te