„În România nu există succes pe piaţa de carte. Ne prefacem noi că ar exista”

Interviu cu Florin Iaru realizat de Cristina Beligăr


Care sunt etapele devenirii unui scriitor, cum identificăm un scriitor „adevărat” faţă de un veleitar, ce se învaţă la cursurile de scriere creativă sau cum se măsoară succesul unui scriitor în România sunt doar câteva dintre întrebările pe care i le-am adresat poetului Florin Iaru în încercarea de a afla dacă scrisul este o meserie care se învaţă. Ce am aflat a fost că „studiul” scrisului constă taman în… citire. „Nu există metodă mai bună de învăţare decât cititul. Citeşti şi câştigi. Citeşti şi pricepi. Citeşti şi vrei. Citeşti şi descoperi”, a declarat Florin Iaru în interviul acordat revistei Sinteza.

clipboard01

Florin Iaru

Florin Iaru coordonează de mai mulţi ani, alături de alţi colegi de breaslă, ateliere de scriere pe care o numeşte „oarecum creativă” în faţa unor oameni care iubesc scrisul, care vor să fie scriitori, dar care au o anume nesiguranţă şi care caută un feedback adecvat. „Tot cursul e despre cum să renunţe la cuvintele inutile, cum să descrie precis ce văd, aud, ori simt şi, mai ales, cum să nu cadă în capcanele întinse de şcoală. Trebuie să înveţe să nu mai scrie niciodată «frumos», cu floricele şi figurine de stil”, consideră Florin Iaru. Anul acesta, alături de Cristian Teodorescu şi Marius Chivu, Florin Iaru a lansat revista de proză scurtă „iocan”. Proiectul s-a concretizat în primul rând pentru a veni în ajutorul prozatorilor debutanţi, dar şi pentru a obişnui cititorul român cu texte de proză scurtă care altfel ajung rar în biblioteca lui. Florin Iaru face parte din echipa redacţională a săptămânalului de satiră Caţavencii şi este autor de proză şi poezie.

Sinteza: În ce etapă se află România privind conştientizarea că a scrie literatură este o meserie care necesită ani de studiu şi nu un moft sau un capriciu al celor care „nu au altceva mai bun de făcut” sau al celor mai boemi dintre noi? Există în ţara noastră această „cultură” de a învăţa să scrii literatură?

Florin Iaru: Să nu exagerăm, să nu dramatizăm, să nu sărim pârleazul. Da, scrisul e o meserie. Şi da, scrisul se învaţă. Dar a spune că „necesită ani de studiu” e niţel exagerat. De ce? Pentru că „studiul” scrisului constă taman în citire. Nu există metodă mai bună de învăţare decât cititul. Citeşti şi câştigi. Citeşti şi pricepi. Citeşti şi vrei. Citeşti şi descoperi. Numai că sunt oameni care au citit o viaţă întreagă, au un gust impecabil şi nu pot pune trei rânduri pe hârtie fără s-o ia prin porumb. Pe scurt, degeaba studiezi dacă n-ai chemare. Scrisul e o meserie care cere talent. Apoi exerciţiu. Scrisul devine o meserie practicându-l. În acest tip de practică, cuvintele învaţă să locuiască unele în vecinătatea altora şi stabilesc relaţii diplomatice. Dar deasupra lor stau conştiinţa profesională şi spiritul critic. Ei, aici e aici. Când scriitorul nu le are, degeaba chinul. Produsul final, cu şcoală sau fără şcoală, e mediocru.

Când un „scriitor” e necunoscut, provincial sau neglijat de public, el pare că nu are altceva mai bun de făcut decât să „întristeze hârtia”. Peste ani, însă, vecinii descoperă că au locuit lângă, să zicem, Max Blecher sau Ion Iovan.  Când un scriitor e cunoscut, în România, nu-l mai citeşte nimeni, doar îl cumpără. Eh, e cam nasol.

În România, a fi scriitor nu e o meserie, iar oamenii care cred asta au dreptate. E, cum să spun, o meserie din care nu se poate trăi, e un „moft”. Deci nu e o meserie, e un hobby. Însă, din experienţa mea, există mulţi oameni care nu ţin cont de niciun pericol, nu se descurajează şi vor să se „perfecţioneze”. Ăştia sunt cei pe care îi învăţăm că scrisul e o meserie, cu reguli fixe şi mobile, cu scopuri precise şi cu satisfacţii rare. Însă „a învăţa să scrii literatură” nu e posibil. Vii cu un talent pe care îl perfecţionezi, îi dai o direcţie şi apoi faci cum te taie capul. Trebuie doar să precizez, spre necazul meu, că „a scrie literatură”, în România, e un vis îndepărtat. Cred că, în România, se scrie cel mai greu şi cel mai prost „literatură”, tocmai pentru că nu există o conştiinţă profesională.

La atelierele de scriere creativă pe care le desfăşuraţi, ce fel de scriitori debutanţi vă calcă pragul? Cum motivează prezenţa lor acolo? Nesiguranţa, neîncrederea în propriul scris îi duce pe cei mai mulţi dintre ei la astfel de cursuri?

– Sunt fel şi fel de oameni, de toate vârstele. Prima dată am crezut că vom lucra mult mai bine cu cei tineri, ca să descoperim ulterior că experienţa de viaţă, curiozitatea, voinţa contează mai mult. Ei vin pentru că iubesc scrisul, vor să fie scriitori, dar, evident, au o nesiguranţă pe care am avut-o şi noi, odinioară. Numai că noi (eu, Marius Chivu, Cristian Teodorescu, Bogdan Alexandru Stănescu, T O Bobe, Marin Mălaicu-Hondrari), cei care ne ocupăm de aceste ateliere de scriere (oarecum) creativă, am avut norocul ca în şcoală sau în tinereţe să fi avut un grup de discuţie sau de pasiune comună. Aşa am descoperit tehnici, trucuri, aşa am aflat de cărţi exemplare, am discutat pe scene şi personaje. Oamenii care vin la cursuri se învârt, de regulă, în medii ostile sau indiferente. Nimeni nu le poate da un feed-back adecvat. Ei simt că ar putea, dar ard „în gol” şi există ceva invizibil şi foarte mic care îi împiedică să iasă pe piaţă. După curs, unii se lasă. Dar alţii debutează. Oricum, fiecare se lămureşte despre ce e vorba.

„Veleitarii nu vin la cursuri de scriere creativă. Ei știu mai bine, din burta mamei, ce e arta. Cine încearcă să le schimbe stilul și personalitatea e dușman. Degeaba încerci să explici că nu schimbi nimic, doar pui ordine și dai o direcţie, e clar, ești omul lui Soros sau al lui Bob Dylan. Scriitorul adevărat te pasionează, are ritm, coerenţă, surpriză, empatie. Veleitarul se împiedică în cuvinte. Ambii, însă, au aceleași motivaţii: dorinţa de a cuceri publicul”

Care sunt etapele devenirii unui scriitor? Este talentul condiţia primară în a fi scriitor?

– Da, fără îndoială. Aşa cum nu poţi fi muzician, chirurg, arhitect, scamator fără talent. Nu mă-ntrebaţi ce e talentul. O îndemânare, o aplecare, o adecvare la ceva. Ori e acest ceva, ori vine de undeva. Dar talente sunt cu duiumul. Jumătate din cursanţii noştri sunt talentaţi. Abia o zecime au şi motivaţie, voinţă, răbdare, rezistenţă. Oamenii de care vorbesc sunt înzestraţi cu simţul observaţiei, au un soi de uşurinţă şi laxitate în potrivirea cuvântului, găsesc tonul potrivit şi se uită de unde trebuie. Etapele sunt astea: mai întâi, mâzgăleşti hârtia pentru că ai văzut asta la altcineva. După aceea te iei în serios. Apoi arăţi iubitei sau iubitului, mamei sau unchiului şi prietenilor. Toţi sunt de acord că eşti genial(ă). Începi să te crezi scriitor. Devii critic cu lucrările tale vechi. Ciuleşti urechea când auzi că în preajma ta e o celebritate. Scrii mai mult sau citeşti mai mult. Întotdeauna, ultima lucrare e şi cea mai bună. Îţi încerci norocul la revistele literare. Sau pe net. Apoi baţi la porţile editurilor. O dată, de două, de zece. Zadarnic. Eşti convins şi de geniul tău, şi de conspiraţia netalentaţilor din Univers, care te împiedică să uimeşti lumea. Publici, pe banii tăi, la o editură obscură. Inima ta palpită când miroşi hârtia tipărită. Şi aştepţi. Şi nu se întâmplă nimic. Timpul trece. Ăsta e scenariul rău. Cel bun e exact la fel, doar că o editură îţi răspunde sau găseşti în jur nişte oameni cu preocupări ca ale tale şi ajungi la liman.

Despre Tudor Ganea, autorul romanului „Cazemata”, spuneaţi că v-a dat impresia că aveţi de-a face cu un fenomen. Cât de des aveţi de-a face cu astfel de „fenomene” la cursurile pe care le susţineţi?

– La fiecare curs am una-două surprize. Asta e rata medie. Uneori, surpriza vine după curs. Ca şi cum omul ar fi acumulat, ar fi acumulat şi, brusc, i-a venit apa la moară. Nu dau nume, dar două astfel de exemple avem în revista „iocan”. Aş fi putut jura, la sfârşitul cursului, că se vor lăsa sau că nu va ieşi nimic. Când colo, după o „gestaţie” lungă, se naşte ceva mişto. Unul dintre cazuri s-a concretizat cu o carte apărută la o editură adevărată. Alteori ştiu că omul va scrie, va debuta, va cuceri piaţa. Cel mai tare mă întristează talentele care au nevoie de bici, care nu pot scrie decât la comandă şi pe anumite teme. Când dispare stimulul / antrenorul, şi talentul se pune pe tânjeală. Oamenii ăştia vor, de regulă, să repetăm cursul sau se duc la altul şi la altul…

Ce se învaţă, de fapt, la un astfel de curs? Care este prima lecţie şi în ce constă „examenul” final? Ce se întâmplă apoi cu participanţii?

– Prima lecţie e simplă. În proză trebuie să spunem o poveste. Unde, cine, ce şi cum? Ăsta e tot misterul. Dar „de ce”? Motivul trebuie să îl descopere cititorul. Aşadar, odată cu primul rând, scriitorul face o promisiune de care trebuie să se ţină. Iar promisiunea lui trebuie să deschidă pasiunea sau plăcerea în capul publicului. Pentru asta, e necesar să scrie cinstit, curat, având habar de ce se întâmplă în povestea noastră. Să spună povestea. Atât. Nu să fie filosof (chiar dacă e), fără să fie complicat (chiar dacă e). Orice poveste se compune cu cuvinte şi cu relaţia dintre cuvinte. Ei bine, la curs se învaţă valoarea de întrebuinţare a acestor particule elementare, care nu sunt egale în expresivitate şi impact. Cu cât un cuvânt e mai pompos, cu atât valoarea lui de întrebuinţare scade. La început, cursanţii fac ochii mari şi refuză să creadă că e aşa simplu. Tot cursul e despre cum să renunţe la cuvintele inutile, cum să descrie precis ce văd, aud, ori simt şi, mai ales, cum să nu cadă în capcanele întinse de şcoală. Trebuie să înveţe să nu mai scrie niciodată „frumos”, cu floricele şi figurine de stil.

Aţi avut vreodată impresia la curs că aţi schimbat destine?

– O, da, şi nu numai că am avut impresia, dar chiar am avut confirmarea. Oamenii şi-au reorganizat viaţa. Cei care au decis să devină scriitori au divorţat, şi-au schimbat serviciul, prietenii, au plecat în lume, s-au mutat… Şi totul a plecat de la curs. În prima lecţie, eu le spun cursanţilor să nu mai dea niciodată la citit ceea ce fac părinţilor, soţilor sau iubiţilor. Într-unul din cazuri, încălcarea regulii s-a lăsat cu divorţ. Partenerul de viaţă nu a putut accepta că omul de lângă el scrie asemenea „măscări”.

Cum credeţi că ar trebui măsurat succesul unui scriitor în România?

– Ei, m-aţi lovit unde mă doare. În România nu există succes. Ne prefacem noi că ar exista. Dar nu e. Singurul autor român despre care s-ar putea spune asta e Mircea Cărtărescu. Dar şi el e receptat de marele public ca un «must», o celebritate, o notorietate ce trebuie bifată sau afişată în bibliotecă. Succesul se reflectă în vânzarea de carte. Or, în România, un autor care vinde 2.000 de exemplare crede că l-a apucat pe Dumnezeu de picior. Succes, însă, în adevăratul sens al cuvântului, ar fi 50.000 de exemplare vândute. La o ţară ca România, cu vreo 16 milioane de cititori potenţiali, nu mi se pare mult. Din nefericire, România e ţara europeană cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor. Un sfert de carte, pe an. Aşa că singura măsurătoare posibilă e cu centimetrul. „Stai, bade, să-ţi măsurăm succesul.”

„În România nu există succes. Ne prefacem noi că ar exista. Dar nu e. Singurul autor român despre care s-ar putea spune asta e Mircea Cărtărescu. Dar și el e receptat de marele public ca un «must», o celebritate, o notorietate ce trebuie bifată sau afișată în bibliotecă.”

Aţi lansat anul acesta, alături de Cristian Teodorescu şi Marius Chivu, revista de proză scurtă „iocan”. Proiectul s-a concretizat în primul rând pentru a veni în ajutorul prozatorilor debutanţi sau pentru a obişnui cititorul român cu texte de proză scurtă, care altfel ajung rar în biblioteca lui? Şi de ce ajung rar textele de proză scurtă în bibliotecile noastre?

– Şi, şi. E un proiect mai vechi şi acum i-a venit timpul. Pe de o parte, simţim că există mult mai multă forţă expresivă în ţara asta, iar publicul stă în adormire, pentru că nu i se oferă produse foarte bune. Explicaţii sunt multe, dar noi am gândit o publicaţie de top, cu texte alese, verificate, pigulite, redactate. Aşa cum se procedează oriunde în lume. Da, ne-am gândit şi la scriitorii debutanţi, dar şi la cei consacraţi. Unde publică un prozator o povestire? Cine o citeşte? Nicăieri, nimeni… Am plecat de la ideea că, dacă faci un lucru bun, da’ bun de tot, vei găsi întotdeauna public pentru el. Şi se pare că am avut dreptate.

În ceea ce priveşte relaţia publicului cu textele scurte, avem de-a face cu un cerc vicios. Publicul nu e interesat pentru că scriitorii nu oferă, scriitorii nu oferă pentru că editurile nu publică, editurile nu publică pentru că publicul nu e interesat. Sperăm să fi spart monopolul cercului vicios.

Îşi mai exprimă tinerele generaţii, mă refer aici la cei născuţi după 1990, dorinţa de a deveni scriitori? Observaţi o anume nevoie de exprimare (prin ficţiune sau non-ficţiune) din partea lor cu privire la anumite teme care îi preocupă astăzi? Poate România naşte generaţii de scriitori buni?

– O, da, şi o, nu. Visele nu mor cum vrea societatea. Iar societatea degeaba îşi propune un şeptel scriitoricesc. Mai bine ar vedea ce se întâmplă în şcoală. Problema e că a dispărut minima cultură generală pentru a putea merge mai departe. Dacă vă uitaţi câţi scriu de dimineaţa până seara pe bloguri, aveţi şi răspunsul. Puţină lume pricepe ce scrie, sau, mai crud spus, puţină lume citeşte mai mult decât scrie. Din nefericire pentru toţi practicanţii scrisului, talentul e o constantă în univers. Nu creşte, nu se înmulţeşte şi nu e democratic. În ceea ce priveşte preocupările scrisului românesc, ele sunt aceleaşi ca peste tot: viaţă, moarte, iubire, disperare, aventură, singurătate, război, prietenie. Doar tehnologia din jur se schimbă. Noi suntem neschimbaţi. Dacă s-ar stinge lumina, am intra pe dată la loc, în peşteră, şi am ieşi de acolo cu zece mii de ani în urmă.

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

twenty − 9 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te