Înapoi în viitor. Căutarea unui scenariu pentru Uniunea Europeană

Deşi aflată, cel puţin aparent, la o nouă răscruce de drumuri, situaţia actuală a Uniunii Europene nu stârneşte decât pe alocuri îngrijorări reale.


Capacitatea, testată în timp, de a traversa cu bine dificultăţile întâmpinate de-a lungul relativ zbuciumatei sale existenţe a făcut ca spaimele de orice fel cu privire la soarta Uniunii să apară greu şi, dacă totuşi răsar, să se stingă rapid, în ciuda însemnelor apocaliptice pe care o parte a mass-mediei le ataşează adesea cu o jovialitate sinistră. Chiar mai mult, unii consideră că atât de bine a reuşit Uniunea să se descurce în ape tulburi încât merită din plin titlul de „manager de criză”[1]. Iar momentele tensionate n-au fost puţine, printre cele mai semnificative numărându-se criza scaunului gol a anilor 1960, când Franţa a renunţat să mai participe la reuniunile Consiliului din cauza unui dezacord cu privire la politica agricolă comună, criza datoriilor suverane, care a luat cu asalt finalul anilor 2000, precum şi recenta criză a refugiaţilor. Acestora li s-au suprapus, cu grade diferite de intensitate, criza de la frontiera de est[2] şi multiplele crize politice, întregind un tablou al cărui aspect a determinat o parte a analiştilor să se întrebe, diametral opus primei perspective, dacă nu cumva acest edificiu politic suprastatal se îndreaptă cu paşi repezi spre final.[3]

Documentul „Cartea Albă privind viitorul Uniunii Europene” reprezintă şi o autocritică, Comisia Europeană arătându-se reticentă cu privire la capacitatea Uniunii Europene de a-şi îndeplini marea promisiune a unei economii sociale de piaţă

Însă indiferent câtă „experienţă de viaţă” a acumulat în cele şase decenii de existenţă, Uniunea Europeană a resimţit din plin şocul recentelor evenimente. Iar barometrul cel mai evident l-a reprezentat succesul forţelor populiste în alegerile europarlamentare din anul 2014, care s-au angajat să dezmembreze construcţia europeană, piesă cu piesă, chiar de la Bruxelles. Până nu demult, ascensiunea mişcărilor antieuropene părea să fi devenit un proces fatidic, transformându-se într-o normalitate patologică a cărei evitare ajunsese să fie privită drept o reuşită dintre cele mai spectaculoase. Victoriile candidaţilor proeuropeni din Austria – câştigată pe muchie de cuţit, apoi Olanda şi Franţa au fost pâlcuri de lumină într-un întuneric ameninţător care-i promitea Europei un viitor de o asemănare izbitoare cu trecutul.

Cartea Albă privind Viitorul Uniunii Europene

Acesta este contextul în care, la 1 martie 2017, Comisia Europeană a dat publicităţii aşa numita „Carte Albă privind Viitorul Uniunii Europene”, în fapt un document relativ sumar, construit în jurul celor cinci scenarii pentru o Europă revenită la 27 de state membre, ceea ce reprezintă o premieră, fiind pentru prima dată în istorie când numărul membrilor acestei asociaţii de state descreşte. Deloc surprinzător, primele pagini prezintă avantajele cooperării sub stindardul proiectul european – de la cele economice şi diplomatice, până la cele referitoare la inovaţie, climă şi securitate. Este subliniată ideea că această cooperare a devenit, în timp, o necesitate, dată fiind influenţa crescândă a economiilor emergente, dar şi problemele pe care Europa le întâmpină din punct de vedere demografic. Nu în ultimul rând, documentul reprezintă şi o auto-critică, arătându-se reticent cu privire la capacitatea Uniunii Europene de a-şi îndeplini marea promisiune a unei economii sociale de piaţă şi atenţionând asupra existenţei unui risc real ca actuala generaţie de tineri să cunoască o soartă mai aspră din punct de vedere economic decât părinţii lor. Este starea de fapt care, conform datelor Comisiei, a alimentat percepţia negativă crescândă asupra Uniunii Europene, multiplicând vocile critice la adresa acesteia.

Lansarea Cărţii Albe este, în fond, şi un gest prin care Comisia Europeană încearcă să demonstreze că depune eforturi susţinute în vederea transparentizării procesului decizional, prezentând public scenariile sale de lucru şi construind un generos spaţiu de dezbatere care se manifestă sub forma dialogurilor cu cetăţenii, la care participă adesea chiar membrii Comisiei. Însă comunicarea pe această temă, deşi în mare parte eficientă, s-a dovedit a fi, cel puţin până în prezent, unidrecţională, fiind mai degrabă una descendentă (de tipul top-down). Câtă vreme este impulsionată de la Bruxelles, prinde viaţă; dar de îndată ce Comisia îşi îndreaptă atenţia către alte teme, dezbaterea aproape că se stinge. Într-adevăr, în absenţa imboldului politic venit dinspre Berlaymont, tehnicitatea discuţiilor poate reduce apetitul marelui public pentru astfel de dezbateri. Însă această situaţie se datorează, în mare măsură, şi lipsei unor mişcări de la firul ierbii (grassroots) – locale, regionale sau naţionale – care să adopte discuţia, cu scopul de-a o duce mai departe şi de-a arăta care dintre cele cinci scenarii s-ar potrivi cel mai bine comunităţilor din sânul cărora s-au ridicat. Nu în ultimul rând, e foarte probabil ca zgomotoasa (şi de multe ori sterila) dezbatere „pro” versus „anti” Uniunea Europeană, care a marcat cele mai recente alegeri europene şi naţionale, să fi estompat nuanţele unui astfel de dialog. Cel puţin pe termen mediu, va fi relativ dificil ca acest schimb de idei să se transforme într-o discuţie de profunzime pe marginea viitorului Europei fără a întâmpina dificultăţi din partea publicului, prea puţin dispus să zăbovească în mijlocul a ceea ce consideră a fi un marasm de detalii cu privire la funcţionarea Uniunii. Aşadar, îngrijorările cu privire la actuala criză prin care trece Europa sunt puţine şi pentru că există doar o conştientizare aproximativă a importanţei acestui moment.

România, prin vocea comisarului european Corina Creţu, şi-a exprimat dezacordul cu scenariul „Europa cu mai multe viteze”

Inevitabila opţiune

Pe coridoarele instituţiilor de la Bruxelles adie vântul schimbării – desigur, şi el cu viteză fluctuantă, la fel ca scenariul a cărui implementare o anunţă. Iminenţa Europei cu două viteze funcţionează ca un turnesol, evidenţiind vechile, dar persistentele linii de demarcaţie între ţările mai mult şi cele mai puţin noi ale Uniunii Europene. Deloc surprinzător, este scenariul îmbrăţişat în primul rând de statele fondatoare, ale căror motoare, turate deja, ajung într-un timp scurt la viteze mult mai mari decât cele ale statelor est-europene care de-abia recent au înlocuit tracţiunea mecanică de tip Volga cu una de tip occidental. Tocmai de aceea reprezintă şi cel mai controversat scenariu, generând nemulţumiri profunde în est. Reacţia grupului de la Vişegrad (format din Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia) n-a întârziat să apară, cu Varşovia vârf de lance. Jarosław Kaczyński, fost premier al Poloniei şi figură politică influentă pe plan naţional, a declarat că punerea în aplicare a acestui scenariu ar însemna golirea de sens a proiectului european, pentru că astfel s-ar pune bazele unor cluburi exclusiviste la care ţărilor din ultimele valuri de aderare le-ar fi îngrădit accesul. Bulgaria a rămas la fel de nemulţumită, iar România şi-a exprimat dezacordul cu scenariul vitezelor multiple prin chiar vocea comisarului său european, Corina Creţu.

Dar în ciuda tumultului venind dinspre est, rămâne greu de crezut că Jean-Claude Juncker va lua o altă decizie. Cu toate acestea, marele risc este acela ca scenariul vitezelor multiple, odată implementat, să genereze un val puternic de euroscepticism în ţările din Europa răsăriteană – o situaţie care deşi nu ar deranja prea mult actualele guverne de la Budapesta şi de la Varşovia (ba chiar ar bucura câteva dintre partidele de la putere), ar incomoda cu siguranţă Bruxellesul. Este unul dintre potenţialele efecte care ar putea întoarce din drum decizia aproape luată a Comisiei. Pentru că în realitate, problema Europei e mai puţin una a vitezelor, cât e a şoferilor. Iar liderii europeni par a fi înţeles acest aspect. Orice decizie care cască distanţa dintre ei şi cetăţeni va fi imediat sesizată, reînviind populismul aflat cel puţin momentan în amorţire. Manipulată cu suficientă neglijenţă, Europa mai multor viteze ar putea aluneca înspre Europa mult visată tocmai de către aceştia din urmă.

Actuala situaţie a celor cinci scenarii aminteşte involuntar de filmul „Înapoi în viitor”. În celebra peliculă americană, personajele principale aveau la dispoziţie o invenţie sub forma unui automobil cu care traversau timpul, schimbând trecutul astfel încât să poată reveni în viitorul pe care şi-l doreau. Scenariul celor două viteze urmăreşte aproximativ acelaşi lucru: să reinterpreteze modul de funcţionare al Uniunii Europene în speranţa că, astfel, va asigura supravieţuirea proiectului european. Să nu ne mirăm, însă, dacă susţinătorii acestui scenariu, revenind în viitor, vor găsi o Europă fărâmiţată, mânată în direcţii diferite de vitezele inegale cu care i-a fost dat să ruleze.

Cele cinci scenarii pentru Europa:

Scenariul 1: Continuând pe acelaşi drum

Scenariul 2: Accent exclusiv pe piaţa unică

Scenariul 3: Cei care doresc mai mult realizează mai mult

Scenariul 4: Mai puţin, dar mai eficient

Scenariul 5: Mult mai mult, împreună

 

[1] Boin, Arjen, Magnus Ekengren, and Mark Rhinard (2013). The European Union as crisis manager: patterns and prospects. Cambridge University Press.

[2] Youngs, Richard (2017). Europe’s Eastern Crisis: The Geopolitics of Asymmetry. Cambridge University Press.

[3] Porter, Henry (2016). Terrorism, migrants, and crippling debt: is this the end of Europe? Vanity Fair (http://www.vanityfair.com/news/2016/01/europe-terrorism-migrants-debt-crisis).

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

one × 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te