Înarmarea nucleară, problema Iranului şi scutul antirachetă


În 2015 se împlinesc 70 de ani de la bombardarea Hiroshimei şi a oraşului Nagasaki. Oarecum simbolic, mişcarea globală pentru dezarmarea nucleară încearcă să marcheze progrese, prin ralierea cât mai multor guverne la acest deziderat – în octombrie 2014, 155 de guverne ale lumii, mai mult de 80% din membrii ONU, au susţinut Declaraţia Comună cu privire la Consecinţele Umanitare ale Folosirii Armelor Nucleare – şi eforturile diplomatice conjugate de rezolvare a unei probleme spinoase care trenează de mult timp – programul nuclear iranian.

Insuficient însă, dacă judecăm pragmatic şi contorizăm matematic înarmarea nucleară în ansamblu, la nivel global, şi mai ales dacă luăm în calcul creşterea răspândirii „geografice” a ambiţiilor nucleare comparativ cu perioada Războiului Rece.

O altă coordonată care necesită toată atenţia este statu-quoul înarmării nucleare a celor doi coloşi, SUA şi Rusia, relaţiile pe acest palier şi replicile tot mai ameninţătoare ale unei Rusii supărate de materializarea scutului american antirachetă şi care s-a avântat destul de mult în Ucraina.

Ierarhia înarmării globale şi nevoia de control al ambiţiilor nucleare în creştere

Conform Stockholm International Peace Research Institute/ SIPRI, Yearbook 2014, situaţia cu privire la înarmarea nucleară la nivel global se prezintă astfel:

grafic1

O estimare pentru anul 2015, făcută de Federaţia Oamenilor de Ştiinţă Americani, relevă aceeaşi ierarhie, cu cifre modificate nesemnificativ.

Dintre statele menţionate, doar Rusiei, SUA, Franţei, Chinei şi Marii Britanii le este permis, prin Tratatul de Neproliferare Nucleară (încheiat în 1968, pentru a limita răspândirea armamentului nuclear, şi semnat de 188 de ţări), să deţină arme nucleare, cele 5 state fiind singurele care posedau acest tip de armament în perioada în care tratatul a fost semnat. India, Pakistanul şi Israelul nu au semnat Tratatul, iar Coreea de Nord s-a retras.
Eforturile comunităţii internaţionale de a stăvili ambiţiile nucleare ale Iranului sau ale Coreei de Nord (căreia i s-a atras atenţia în acest sens în declaraţia Summit-ului NATO din Ţara Galilor, desfăşurat între 4-5 septembrie 2014) reprezintă, în fapt, o conştientizare a posibilităţii apariţiei, după Războiul Rece, a unor noi poli nucleari, precum şi a necesităţii controlării proliferării nucleare, într-o lume în care spectrul ameninţărilor s-a diversificat.
Situaţia programului nuclear iranian rămâne o alternanţă misterioasă între ameninţare şi compromis, fără a exista certitudinea obţinerii unei soluţii. În ultima variantă, la 2 aprilie 2015, Iranul şi membrii Grupului P „5+1” (Rusia, SUA, Franţa, Marea Britanie, China şi Germania) au ajuns la un acord de principiu privind reducerea substanţială, de către Teheran, a eforturilor de purificare a uraniului şi monitorizarea acestui proces timp de 10 ani.

Astfel, Iranul va putea menţine 6.000 de centrifuge pentru purificarea uraniului, faţă de 19.000, câte exploatează în prezent, fapt care ar împiedica statul să atingă rata de îmbogăţire a uraniului necesară creării unei bombe atomice. În schimb, comunitatea internaţională va atenua sancţiunile economice impuse regimului de la Teheran

În cazul în care Iranul ar continua dezvoltarea programului nuclear, ar putea provoca răspunsuri similare din partea altor actori regionali, deci problema s-ar complica nedorit.

Astfel, Arabia Saudită, cel mai de seamă adversar politic al regimului iranian, a atenţionat că „va dori să obţină aceleaşi drepturi şi avantaje pe care le-ar obţine Teheranul”, făcând referire la intenţia de a dezvolta propriul armament nuclear.

La rândul său, Israelul s-a declarat nemulţumit de acordul preliminar cu Iranul, premierul Benjamin Netanyahu afirmând că acesta „permite menţinerea unei largi infrastructuri nucleare a Teheranului”, „va declanşa o cursă a înarmărilor în regiune a statelor sunnite” şi ”va pune în pericol supravieţuirea statului evreu”. Israelul este bănuit, de asemenea, că dispune de arsenal nuclear, însă nu recunoaşte acest lucru. Astfel, ar fi demarat un program nuclear încă din 1955 şi ar fi construit un reactor nuclear secret în deşertul Negev.

Comunitatea internaţională manifestă îngrijorare şi faţă de situaţia din Asia, unde Pakistanul şi-a triplat numărul de focoase nucleare faţă de acum 10 ani, în încercarea de a contracara influenţa politică şi militară a Indiei. Ambele state privesc cu ochi critici puterea nucleară a Chinei.

Supremaţia nucleară a SUA şi Rusiei prin prisma crizei ucrainene şi a scutului antirachetă

Per ansamblu, după cum se observă din reprezentările grafice, comparativ cu înzestrarea nucleară a SUA şi Rusiei, capacităţile şi demersurile celorlalte state pe acest palier se află într-un soi de ecuaţie imperfectă.

Rusia şi SUA deţin împreună 93% din arsenalul nuclear al lumii, continuând să formeze „balanţa de putere”, deşi, ulterior Războiului Rece, au distrus cantităţi considerabile şi au încercat să reglementeze dezarmarea prin acorduri.
În 1972, SUA şi fosta URSS au semnat Tratatul ABM (Anti Ballistic Missile Treaty), de reducere a armamentului antibalistic, din care americanii s-au retras în 2001, invocând nevoia de libertate şi flexibilitate pentru a se apăra.
Decizia a survenit într-o perioadă în care Administraţia Bush a început să implementeze politica de apărare antirachetă.

caricatura

Un alt document a fost încheiat în 1987, Tratatul Intermediar al Forţelor Nucleare de la Distanţă, acesta obligând ambele părţi să distrugă rachetele balistice şi de croazieră cu raze de acţiune cuprinse între 500 şi 5.500 de kilometri.

La 31 iulie 1991, cele două părţi au semnat tratatul START 1, de reducere a arsenalului nuclear, care a expirat în decembrie 2009. Implementarea START 2 a eşuat, în contextul nemulţumirii Rusiei faţă de renunţarea, de către americani, la Tratatul ABM. Un nou tratat START a fost încheiat la 8 aprilie 2010, la Praga, acesta stabilind un maximum de 1.550 de ogive nucleare desfăşurate pentru fiecare dintre cele două ţări.

În pofida acordurilor, au existat şi continuă să se manifeste nemulţumiri de ambele părţi. SUA au acuzat Rusia în mod repetat de încălcarea tratatelor, prin testarea de rachete cu rază medie de acţiune, în vreme ce criticile Rusiei s-au înmulţit pe măsură ce proiectul american al scutului antirachetă a început să prindă contur.

Scopul declarat al scutului a fost unul defensiv, de apărare împotriva Iranului, însă Rusia a acuzat SUA de lipsă de sinceritate, considerând că îi este „destinat” şi reprezintă o ameninţare la adresa sa.

Sistemul are patru faze de realizare. Prima etapă a început la 7 martie 2011, când în Marea Mediterană a fost trimisă nava USS Monterey, echipată cu sistemul Aegis, şi a fost operaţionalizat un radar în Turcia.

Faza a doua presupune operaţionalizarea, până în 2015, a unei noi generaţii de interceptori SM3-IB, la Deveselu, care să poată fi lansaţi de la sol, şi până cel târziu în 2018 a sistemului radar de avertizare timpurie (Upgraded Early Warning Radar – UEWR) din Turcia. Vor fi, de asemenea, detaşate radare de tip AN/TPY-2 (Army Navy/ Transportable Radar Surveillance) în Marea Mediterană şi operaţionalizat radarul de la Flyingdales din Anglia şi sistemul de monitorizare prin satelit Space Tracking and Surveillance System (STSS).

În etapa a treia, sistemul se va extinde, astfel încât să acopere toate statele membre NATO din Europa, prin exploatarea unei noi versiuni a interceptorului SM3 în Polonia şi dotarea cu interceptori SM3 Block IIA a bazelor deja existente.

Ultima etapă vizează extinderea protecţiei teritoriului SUA la eventuale atacuri cu rachete intercontinentale şi continuarea dezvoltării sistemelor radar şi a rachetelor SM3.

În ultima vreme, pe măsura concretizării etapelor scutului antirachetă, inclusiv la baza de la Deveselu, pe lângă acuzaţiile la adresa SUA, Moscova a crescut presiunea la adresa statelor – gazdă sau care şi-au exprimat intenţia de a se alătura proiectului (Danemarca), prin ameninţări explicite. În martie şi aprilie, şeful Statului Major al Forţelor Armate ruse, Valeri Gherasimov, şi ambasadorul rus în Danemarca, Mihail Vanin, au afirmat că rachetele nucleare ruseşti vor ţinti ţările care sunt parte a scutului american antirachetă sau care şi-au exprimat intenţia de a se alătura acestuia.

Moscova a anunţat că îşi va moderniza întregul arsenal nuclear până în 2020, ca parte a unei campanii masive de reînarmare. La rândul său, Administraţia Obama a alocat zeci de miliarde de dolari în modernizarea şi reconstrucţia arsenalul nuclear.

Ofensiva rusească în Ucraina, progresele firave atinse în negocieri, reevaluarea, în special la nivelul NATO şi al membrilor aflaţi în proximitatea Rusiei, a pericolului reprezentat de acest stat, precum şi deciziile americanilor de a trimite Ucrainei echipament nonletal şi un contingent militar de instruire, toate sunt elemente care cresc gradul de neîncredere între SUA şi Rusia în privinţa intenţiilor ofensive şi obligă la o reevaluare a potenţialului militar.
Cu siguranţă nici în planul reducerii arsenalelor nucleare ecoul nu va fi benefic. Deşi doctrinar (noua versiune a Doctrinei militare ruseşti, publicată în 25 decembrie 2014, nu menţionează nicio modificare în planul înarmării nucleare) şi declarativ, la cel mai înalt nivel, s-a păstrat o oarecare prudenţă, spectrul ameninţării nucleare fiind fluturat mai degrabă de generali ruşi de armată, scăderea ritmului dezarmării şi angajarea SUA şi Rusiei în procese ample de modernizare indică un regres al angajamentelor luate.

Muncitori într-o fabrică de uraniu din Esfahan, Iran

Muncitori într-o fabrică de uraniu din Esfahan, Iran

Luând pulsul acestor evoluţii şi evaluându-le împreună cu fenomenul încălzirii globale necontrolate, faimosul Ceas al Apocalipsei, instrument simbolic care măsoară iminenţa unui cataclism planetar, administrat de Buletinul Oamenilor de Ştiinţă din Domeniul Atomic, a fost împins la trei minute distanţă de miezul nopţii în urmă cu ceva săptămâni, cel mai aproape din ultimii 30 de ani. Gestul s-a dorit a fi unul de atenţionare şi de condamnare a liderilor lumii şi a perspectivelor pe care le au cetăţenii lor.

Probabil că, aşa cum spunea economistul şi strategul american Thomas Schelling, sentimentul de renunţare, în general şi în particular, pentru cele două state, nu este perceput ca un răspuns potrivit la problema înzestrării nucleare. Nici un guvern nu şi-ar permite să piardă un război pe care l-ar fi putut câştiga cu ajutorul armelor nucleare.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

4 × five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te